Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Libertatea peştilor captivi. Scene globale


Alexandra Târziu

13.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alexandra Târziu
Libertatea peştilor captivi. Scene globale
Editura Compania, 2006


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Ultima scenă din volum

BROASCA FĂRĂ ORIZONT



Cocostîrcul se oprise de la o vreme la marginea deltei şi, cum trecea careva pe acolo, cum filosofa. Ce-o mai fi şi cu animalul ăsta acvatic care dormitează încremenit în apă, ca un perete, ca o casă scufundată, încît cu greu ţi-ai putea imagina vreo rea intenţie? Şi totuşi, cum se apropie cineva de el, gura i se deschide automat, ca o supapă, şi înhaţă victima fără greş.
Era de aşteptat, filosofă cocostîrcul mutîndu-se de pe un picior pe altul, clămpănind de unul singur şi întrebîndu-se dacă nu cumva o asemenea crimă ar fi putut fi evitată. Apoi ochii îi căzură pe un păianjen. Cum îşi ţesea el pînza la intersecţie, ca pe un timpan ce vibra la cel mai uşor pas de insectă! Şi cum apoi golea el insectele, dîndu-le de duşcă una după alta, ca pe nişte pocale... Apoi, o păsăruie în zbor îl extrase foarte simplu pe păianjen din timpanul lui sofisticat şi plecă cu el în cioc. Cîtă dexteritate!

Sau ce să zici de bobocii de raţă, noua generaţie imaculată, măcăind sugubăţ după mama lor. Doar că ei erau deja orfani – la rîndul lor, simpli candidaţi la ghearele uliului din văzduh. Ca noi toţi, de altfel... Dar, dacă toate aceste mici asasinate în lanţ n-ar fi şi cina zilnică, probabil că am avea de-a face cu o lume criminală. Pe cînd aşa, îşi zise cocostîrcul, nu ne putem pronunţa.

Mai făcu un pas şi dădu de barajul unor castori. Castorii ăştia au defrişat păduricea ca să-şi ridice nişte baraje pe care eu le-am strivit dintr-un singur pas... Că nu se poate face nici un pas înainte fără a dărîma ceva dinapoi... Ce să se mai înţeleagă din acest exerciţiu al zădărniciei? clămpănea el, rotindu-şi capul în toate direcţiile şi scrutînd valurile limpezi din larg, cum zvîcneau viguroase spre mal. Dar îndată ce ajungeau la destinaţie, se fărîmau în smîrcuri putrede, transformîndu-se în cîrpe murdare. Malurile astea omoară tot, numai în larg viaţa e frumoasă, oftă el.

Dar pentru noi, făpturile slabe şi neştiutoare ale deltei, şansa e mai pe la maluri. Cu toate dezavantajele. De multe ori mi s-a spus că noi, mărginaşii, trăim mai bine în imperfecţiune, în pîndă şi în violenţă, decît în ordine şi normalitate. În afara legii şi a regulamentelor, cică ne simţim mai liberi şi mai ocrotiţi, nu atît de propriile noastre fapte, cît mai ales de lipsa lor de urmări. Iar lupta pentru supravieţuire, viitorul şi alte poveşti n-ar trebui să ne mai preocupe, căci e, oricum, o luptă fără de sfîrşit...

Cu ochiul lui critic, cocostîrcul filosofa despre toate, le despica în patru şi le urmărea an de an. Erau aceleaşi erori din care nimeni nu învăţa nimic. Asta îl rodea. Îşi ridică deodată privirea către orizont sau încotro credea el că ar trebui să fie aşa ceva. Dar nu zări nimic din lumina specifică. În locul orizontului era acum altceva sau altcineva. Faptul îl mîhni, dar îi şi lămuri oarecum comportamentul crud şi iresponsabil al făpturilor pe care le întîlnise. Pentru că unde poate duce o lume fără orizont?
— Hei, auzi atunci o voce. Nu cumva să te apropii, că sînt rîioasă.
— Nici prin cap nu mi-a trecut! se scuză el politicos. Am avut întotdeauna foarte mult respect pentru broaştele rîioase. Şi-apoi sînt vegetarian. Nu le-aş atinge nici cu privirea. Le consider şi azi fermecate.
— Fermecate pe dracu'! Adevărul e că, deşi în delta noastră toţi se scarpină, nu toţi îşi arată rîia. O ţin la secret, că dacă se află, cică nu ne mai înglobează.
— În ce să vă înglobeze?
— În globul pămîntesc.
— Eu cred că sînteţi deja pe glob.
— Uite, vezi, asta nu e sigur. Se spune că ori nu sîntem noi demne de aşa ceva, ori nu prea mai sînt locuri. Dar mie nu-mi pasă. Eu m-am născut rîioasă şi pe mine, oricum, nu prea mă înghite nimeni.
— N-ai încercat să te tratezi? o cercetă cocostîrcul discret.
— Trebuie să fiu nebună să mă tratez, cînd rîia asta mă apără de admiratori! declară ea, privindu-l cu dispreţ. Simţea, de altfel, că deja începe să-l urască pe acest păsăroi spilcuit, venetic după înfăţişare, sosit aici fie ca să spioneze, fie ca să-i înhaţe brotacii ori să profite de libertatea lor recentă.
— Şi de ce e rău să fii admirată? insistă el, uimit.
— În lumea noastră, cînd cineva a pus ochii pe tine şi zice că te admiră, păi, te-a şi înghiţit! Cine să te admire dezinteresat? Dar tu cu ce scop te vînturi? îşi continuă ea interogatoriul.
— Am venit să-mi vizitez cuibul şi nişte colegi de deltă, mărturisi cocostîrcul, privind cu melancolie la zoaiele din jur.
— Numai nu cumva să cloceşti pe aici, ţi-o spun dinainte. Treaba asta cu clocitul nu prea-i miroase a bine populaţiei, că nu se ştie ce iese...
— În primul rînd, sînt văduv. Şi-apoi, nu mai am de mult asemenea gînduri. A fost o vreme cînd eu şi partenera mea cloceam cu mult devotament, convinşi că aşa contribuiam şi noi la binele general, dar după un timp am văzut cum contribuţia noastră îi hrănea mai ales pe cei puternici, făcîndu-i şi mai puternici. Aşa-i viaţa: cei slabi îşi sacrifică puţinele lor puteri pentru ca tot cei tari să fie mai tari. Şi viaţa să meargă mai departe. Şi mai bine.
— Şi merge?
— Viaţa, da, merge mai bine... Dar lumea, mai prost. Uite, nici pe aici, pe la voi, nu prea mai recunosc pe nimeni şi nimic. Cînd am plecat eu, parcă apele astea erau mai curate, iar prieteniile mai legate. Ordinea lucrurilor nu băltea ca acum...
— Să nu-mi spui că regreţi ordinea din trecut tocmai acum, cînd noi am dobîndit o libertate absolută...
— Nu, dar tot ce văd mi se pare de nerecunoscut.
— Fiindcă te uiţi de sus, de-aia. La suprafaţă, lucrurile sînt mai poluate, dar la bază, sînt tot alea, cum le ştii şi le-ai lăsat. Faţa totdeauna e alta, după împrejurări. Dar tu, cam în ce ape te-ai scăldat pe-acolo, pe unde ţi-ai luat zborul?
— În ape mai calde.
— Eram sigură! Între timp, şi pe la noi s-a mai dezgheţat, mai ales după uraganul ăla care ne-a lovit şi care ne-a adus pe cap atîtea reforme! Ehei, atunci cine a putut s-a dat complet la fund, cine nu, şi-a luat zborul, ca tine...
— Ce era să facă?
— Să rabde. Să fi stat aici, la faţa locului, şi să fi suferit!
— Poţi să suferi şi în zbor, şi la faţa locului, oriunde. Suferinţa, dacă nu o iei ca pe o lecţie, e numai o boală.
— Sper că n-ai venit pe aici să ne dai lecţii.
— Nu.
— Atunci, cu ce învîrteli?
— Am venit să filosofez, mărturisi cocostîrcul, ruşinat de spusa lui. Mă crezi sau nu, dar pe oriunde mă duc, sînt în căutarea adevărului.
— Pe ăia care caută adevărul îi cred, dar mă îndoiesc de cei care-l găsesc. Aşa că ar fi ridicol să-ţi dea prin cap să ne iniţiezi în ale adevărului, că n-avem nevoie. Noi ştim mai bine.
— Ce?
— Tot. Şi nu cumva să ne critici, că ţi-ai tăiat toate punţile.
— Cum aş putea să critic ceea ce nu se înţelege?
— Ce nu se înţelege? Sau te pomeneşti că nu prea-ţi place pe la noi? îl iscodi ea, simţind din nou cum fierbe de o indignare inexplicabilă, un amestec de gelozie şi neputinţă, de înfrîngere şi ambiţie nesatisfăcută...
— N-aş putea spune asta...
— Dumneata habar n-ai de toate sacrificiile şi schimbările care ne-au căzut pe cap, aproape că ne-am transformat într-o altă specie. Ca să nu-ţi mai vorbesc de toţi morţii – mulţi, uite aşa s-au dus pe apa Sîmbetei, ca nimic!
— Chiar ăsta-i rostul schimbărilor: o sută de făpturi ca noi sînt sacrificate pentru ca alte milioane să poată trăi... În pace, bineînţeles, nu în murdăria asta, adăugă el, ezitînd prudent.
— Ţi s-o fi părînd murdar? Atunci cum se explică existenţa acestei flori de nufăr? Doar, vezi bine, la noi şi noroaiele înfloresc. Viaţa totdeauna s-a hrănit şi din putreziciuni şi smîrcuri, nu numai din elixire! orăcăi broasca, ţopăind pe frunza ei de nufăr.
— Şi duhoarea asta de unde naiba vine? întrebă cocostîrcul, rotindu-şi gîtul în toate direcţiile.
— Cred că de la reforme. Ele put. Pentru că noi facem reformele cu fertilizante. Şi astea cam colcăie.
— Şi ce îngrăşaţi cu ele?
— Păi, la noi, ele îngraşă mai ales corupţia.
— Atunci nu crezi că ar cam trebui lichidate?
— Ce, ai înnebunit? Vrei să rămînem pe drumuri? Păi noi, fără corupţie, încotro am mai lua-o? Corupţia este infrastructura noastră. Să nu cumva să te atingi de ea, că te-ai împotmolit. Deja cred că ai mers prea departe de mal şi parcă te văd tras prin pata aia de păcură.
— Rău. Tot ce-mi spui e foarte rău, clămpăni cocostîrcul, dîndu-se înapoi.
— Pentru noi, răul e bun. El ne dă de mîncare, de băut şi de lucru. Bunul, o fi el bun, dar dacă nu ne oferă nici o soluţie, nouă cine să ne achite chiriile? Ehei, delta noastră e o şcoală de soluţii! Mulţi vin aici să înveţe cum se poate supravieţui în asemenea condiţii.
— Eu cred că azi merităm mai mult decît cursuri de supravieţuire.
— Ştiu că pe acolo de unde vii e o frumuseţe, nu-i aşa?
— E frumos, dar frumuseţea e ca o bijuterie care poate fi şi falsă. Şi atunci, nu prea te poţi bucura de ea, se scuză cocostîrcul.
— Ei bine, urîţenia noastră e perfect autentică, n-ai de ce să te temi. Noi o purtăm cu degajare. Sper că nu te îndoieşti de ea, orăcăi broscuţa, săgetîndu-l cu o privire ameninţătoare.
— Eu nu vă găsesc urîţi, ci numai imaturi, se confesă cocostîrcul, privind dezamăgit în jur.
— Ei şi, sîntem o populaţie imatură. Ce e rău în asta?
— Chiar imaturitatea e cea care hrăneşte corupţia şi celelalte fraude la care am fost martor, clămpăni el în gol.
— În primul rînd, în delta noastră, frauda şi corupţia sînt chestiuni culturale. Şi-apoi sper că n-ai de gînd să ne înveţi cum să facem primii paşi spre maturizare. Că nu ne grăbim!
— Ştiu, dar cred că toate aceste nereguli în care trăiţi, una peste alta, cam astupă orizontul. Şi, uite, cînd te uiţi în zare, nu se vede mai nimic.
— Ce să se vadă?
— Deschiderea aia luminoasă, orizontul...
— Ce să facem cu el?
— Să ştiţi încotro să mergeţi. Că, fără orizont, se cam orbecăie...
— Ei şi? Noi de-aicea nu plecăm! declară rîioasa cu trufie patriotică. Iar tu nu cumva ţi-ai pus în cap să schimbi această lume? Cu orizont sau fără, e lumea noastră! Sau ai venit să ne ataci? Că prea te-ai proptit în drum ca o ghiulea.

Umilit şi inhibat de absurditatea acuzaţiilor, cocostîrcul nu mai zise nimic. Se trase cîţiva paşi înapoi şi mai aruncă o privire într-acolo unde instinctul îi spunea că ar fi trebuit să licărească acea geană luminoasă. Dar nu zări decît un hău şi, mai încoace de el, seara care murea încet deasupra apei. Deodată însă, ceva începu să fiarbă în acel abis. Era ca un creştet care se ridica. Apoi ca un glob albastru, moale şi gelatinos, cu marginile zdrenţuite. Şi nu numai că se rostogolea, dar în drumul lui înghiţea tot ce-i ieşea în cale, umflîndu-se şi gogonîndu-se într-un ritm ameţitor.
— Se pare că a apărut ceva la orizont, zise cocostîrcul, speriat, dar cu un licăr de speranţă.
— Vezi? Şi ziceai că n-avem orizont... Şi ce e cu globul ăla care parcă vine peste noi?
— Pare a fi un glob, dar, după părerea mea, seamănă mai curînd cu un fenomen.
— Asta e globalizare! exclamă rîioasa, neştiind dacă să se dea la fund sau să rămînă la faţa locului. Te pomeneşti că ne globalizează şi pe noi, rîioşii! scînci ea, disperată.
— De ce nu? Că doar rîia nu e incurabilă, ci numai un efect secundar al mizeriei.
— Atunci ce facem, ne dăm la fund sau ne luăm zborul?
— Nu cred că mai avem de ales.
— Atunci du-te, ia-ţi zborul spre un loc mai sigur. Trebuie să existe unul.

Dar cocostîrcul n-o mai asculta. Mai rămase o clipă la faţa locului să filosofeze. Viaţa e un fenomen care ne încearcă şi cînd ne merge rău, şi cînd ne merge bine, clămpăni el. Şi noi nu ştim ce să facem nici cînd pierdem, nici cînd cîştigăm. Şi unde să ne ducem? Pentru că zborul are o destinaţie de care zburătorul nu e conştient. Tot ce contează e zborul în sine, pasiunea de a te înălţa deasupra a ceea ce te ţine prizonier, fiorul de a despica fîşiile cerului şi de a te arunca în hamacul de nori pentru a pluti peste lume, aşa, ca un nimic. Apoi teama de a te prăbuşi de-acolo, din bucla veşniciei, în golul zadarnic al tuturor aversiunilor. Şi credinţa de a te înălţa din nou. Destinaţia, sigur, nu e decît un pretext, îşi zise el. Şi, luîndu-şi inima-n dinţi, îşi deschise aripile, înălţîndu-se cît putu de sus şi contopindu-se instantaneu cu pelicula diafană a văzduhului. Urmat îndeaproape de globul cleios, cocostîrcul ştia că în orice clipă putea fi ajuns din urmă şi transformat într-o foiţă, un fir, un oarecare element ce ar mai putea servi la ceva. Dar pînă atunci, el încă zbura.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer