Copilul divin

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Precedat de fulgere, trăsnete, bubuituri de tunet - El era topit după această recuzită desuetă -, însă rămânând invizibil (căci nimeni nu poate să-i vadă faţa fără să moară), Dumnezeu îi apăru lui Louis într-un vacarm formidabil. Terorizat, crezând că medicii au mai pus la cale cine ştie ce mârşăvie, micuţului îi trebui mult timp să-şi revină.
- Ce se întâmplă? De unde vine zgomotul ăsta?
- Copil naiv, ţi-e frică şi ai dreptate să-ţi fie frică!
- Cine vorbeşte?
- Cel Veşnic.
- Cel Veşnic? Vreţi să spuneţi Dumnezeu?
- El însuşi.
- Dacă-i o glumă, e proastă.
- Te îndoieşti de Mine, muscoi prăpădit?
- Puneţi-Vă în locul meu!
- Eu, Increatul, să Mă pun în locul unei creaturi? Îţi arde de glumă?
- Daţi-mi o dovadă că sunteţi Dumnezeu.
- Ar însemna că sunt Satan dacă aş da curs cererii tale. Dumnezeu nu are nevoie de dovezi. El este.
- Nu e rău răspunsul. Permiteţi-mi totuşi să rămân sceptic.

Louis era foarte emoţionat: să ai doar nouă luni şi să fii vizitat de Bunul Dumnezeu! Se cuibărise în subsolul său, făcându-se şi mai mic decât era.
- Cărui fapt mi se datorează această onoare, mie, care nu sunt nimic sau aproape nimic?
- Am venit să-ţi dau o poruncă, Louis; Eu îţi comand să te naşti, şi chiar în clipa asta!
- Deci mama mea Vă trimite! Trebuia să-mi închipui!
- Află că nimeni nu Mă trimite, din moment ce Eu sunt la originea a tot ce există. Eu sunt Cel ce am făcut-o pe mama ta să simtă nevoia să-Mi vorbească. Eu sunt aici pentru a-ţi spune următorul lucru: ieşi!
- Cu tot respectul pe care Vi-l datorez, murmură Louis, prefer să nu ies.
- Nimeni nu te întreabă ce preferinţă ai; supune-te unei legi pe care mamiferele superioare o respectă încă din prima lor zi de viaţă.
- Vechimea unei legi nu dovedeşte cu nimic justeţea ei. O eroare repetată în miliarde de exemplare rămâne o eroare.
- La urma urmei, Louis, de ce te temi? Te vei naşte în partea cea mai bogată a lumii, Europa de Vest. Faci parte dintr-o familie din mica burghezie, perspectivele carierei tatălui tău sunt bune, ba chiar excelente, în ciuda unei recesiuni trecătoare, starea economiei e satisfăcătoare, rata de creştere constantă, iar inflaţia ţinută sub control. Ce vrei mai mult?
- Doamne, fie-Ţi milă, nu mă momi cu fleacuri. Aceste sărmane avantaje nu pot împiedica nici boala şi nici moartea.
- Dar de ce le-ar împiedica? Moartea este soarta pe care Eu le-o rezerv oamenilor.
- Tocmai asta-i drama, zise Louis clătinând din cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia interlocutorul drept martor al ghinionului său. Obligativitatea de a dispărea îmi strică dinainte tot cheful.
- Păi, nu însăşi scurtimea vieţii îi dă acesteia valoare? Louis simţi un pic de ironie în această întrebare.
- Dimpotrivă, această repeziciune o descalifică. Ceea ce nu este sortit să dureze, n-are nici o valoare. Dacă sunt cel dintâi om care nu se naşte, voi fi poate primul om care nu Va muri. Nu-i rău, nu?

Se lăsă linişte. Louis se întrebă dacă Dumnezeu auzise ultima sa replică, spera ca poate plecase. Îi zvâcnea ţeasta, se simţea golit. Însă, cu o gravitate înspăimântătoare şi mai jupiterian ca niciodată, Cel-de-Sus reluă:
- Consideră-te fericit că ai dreptul să trăieşti înainte de a muri.
- Nu vreau nici una, nici alta.
- Măcar ştii ce vrei?
- Da, să rămân la mama şi să citesc. Nu mă simt bine decât în calm şi în meditaţie. Realitatea nu face doi bani atunci când ai o bibliotecă în minte.
- Cine ţi-a băgat în cap aiureala asta?
- Lectura, Doamne: ea m-a făcut intolerant la mediocritatea cea de toate zilele.
- Adevărul este că ai citit prea mult pentru vârsta ta. Afară te vei putea instrui fără probleme.
- Nu, aş pierde groaznic de mult timp crescând, mâncând, dormind. M-aş risipi, prea multe lucruri mi-ar deturna atenţia de la esenţial. Şi apoi, să suport transporturile în comun, circulaţia blocată, mirosurile urâte, nu, mulţumesc! Nu vreau să îndur existenţa aşa cum alţii îşi poartă guşa.
- Crede-Mă, Louis (şi, pentru a-Şi sublinia vorbele, Dumnezeu adoptă o voce de bas formidabilă), crede-Mă, te înşeli. Nu vei cunoaşte mângâierea soarelui pe piele, frumuseţea unui apus pe malul mării; şi vei îmbătrâni fără să alinţi măcar o pisică sau să respiri deliciosul parfum al unei flori.
- Fleacuri! Pe lângă aceste nimicuri, câte neplăceri evitate!
- Te înşeli. Eu îţi vorbesc din experienţă. Eu însumi Mă înduioşez adeseori în faţa măreţiei unei păduri sau în faţa sălbaticei splendori a unui masiv muntos.
- Pur narcisism de creator, fenomen bine-cunoscut!
- Haida-de, nu face pe durul! De altfel, M-ai contrazis destul. Strânge-ţi lucrurile şi şterge-o! Fă loc, valea!

Oh, ce ton autoritar insuportabil! Chiar dacă era un nimeni, Louis avea dreptul să i se vorbească politicos!
- Ai auzit ce ţi-am spus? Nu face mai multă dezordine în Lume decât este deja!
- Această dezordine Tu ai vrut-o, Doamne. Tu, care ai îngăduit ca răul să domnească pe pământ, pentru ca noi să fim duşi în ispită.

Mulţumit de această diversiune, copilul lăsă să-i izbucnească mânia şi intra brusc în pielea unui procuror. Avea, în sfârşit, dinaintea Lui pe autorul tuturor mizeriilor noastre, îi va spune adevărul gol-goluţ. Şi-i înfăţişă Marelui Ceasornicar îngrozitoarea listă a viciilor omeneşti, sângerosul carnaval al tuturor mârşăviilor.
- Ah, nu, tună Dumnezeu, Eu n-am să reiau cu un omuleţ de talia ta această controversă. Şi, înainte de toate, îţi interzic să minimalizezi opera Mea, să-i înjoseşti pe cei care au fost făcuţi după chipul şi asemănarea Mea.
- N-ai motive să Te lauzi! Să nu-mi spui că o copie valorează cât originalul. Ce e omul, de fapt? Un tub digestiv vorbitor, un maţ care emite ipoteze, un parazit care murdăreşte tot ce atinge. Un singur exemplu dintr-o mie: pune în faţa unui bătrânel mormanele de excremente pe care le-a evacuat de când s-a născut. Să-l vezi cum o lasă mai moale!
- Asemenea fobie a corpului la un sugar, Eu n-am mai văzut niciodată!
- Nu fobia mea e anormală, Doamne, ci resemnarea celorlalţi. Corpul nu este doar otrava sufletului, este şi mormântul lui. Spune sincer, cum poţi să-Ţi priveşti creaţia fără să fii cuprins de disperare? Ce mâncărime Te-a apucat de-ai modelat o lume atât de imperfectă?
- Ce te amesteci tu?
- Cred că ştiu, din păcate! Doar vanitatea, plictisul, sadismul Te-au împins la o asemenea nelegiuire.
- Sadismul?
- Da, plăcerea de a ne umili, de a Te înălţa pe Tine, în timp ce pe noi ne cobori.
- Cum de îndrăzneşti, corpuscul ce eşti? Ştii tu că te adresezi cauzei supreme a tuturor lucrurilor, Celui asupra căruia au meditat, vreme de milenii, milioane de credincioşi?
- Grozavă afacere!... Chestia asta dovedeşte doar gustul lor pentru servitute. Cu cât îi mortifici mai tare, cu atât Te vor venera mai mult.
- Louis, puţin îmi pasă de părerea ta. Generalizezi în mod abuziv, vorbeşti ca un ageamiu, înainte de a critica, trăieşte!
- Părerea mea este formată şi mai ales părerea mea despre Tine!
- Pentru ultima oară, îţi dau existenţa ca un gest de iubire. Ia-o!
- Există cadouri de care te lipseşti.
- Refuzi ceea ce propriul Meu fiu a acceptat?
- Şi la ce I-a folosit? Nici chiar pe El n-ai putut să Te împiedici să-L faci să sufere, să-L sui pe cruce.

Dumnezeu suspină, excedat. Un suspin divin te răstoarnă cu forţa unui ciclon, atunci când eşti ca Louis un fleac. Copilul fu trântit la pământ, însă asta nu-l opri să zbiere mai departe.
- Louis, Mă oboseşte flecăreala ta. Poartă-te ca un gentleman. Fă-i pe plac mamei tale: părăseşte-o. Nu abuza de legile ospitalităţii.
- Nu!

O clipă, o teribilă clipă, Dumnezeu fu cât pe ce să rupă păduchele în bucăţi. Parcă auzea deja deliciosul zgomot, asemănător pocnetului unui gândac pe care-l zdrobeşti cu piciorul. Reuşi să Se controleze. Îşi lăsă mânia să se potolească, ca să o transforme încetişor în răutate. Cu o voce blândă şi aşezată, spuse:
- Louis, Mă dezguşti!
- Pentru că mă revolt şi Tu nu suporţi asta!
- Louis, nu eşti decât un fricos, însă vei suferi ca şi ceilalţi, crede-Mă! Şi vei muri într-o bună zi. Asemeni celorlalţi.
- Vom vedea. În orice caz, Céline mă va ajuta.
- Apropo de Céline. Voiam să-ţi vorbesc.
- De ce?
- I-ai observat mutismul în momentul venirii pe lume?
- Da, şi ce-i cu asta?
- Cum ţi-l explici?
- Nu ştiu, şiretenie, jenă...
- Micuţul meu, eşti departe de adevăr. Céline a ta, copile, este o debilă mintală.

Şi Dumnezeu, cu mult calm, îi dezvălui lui Louis felul în care contactul cu aerul îi distrusese inteligenţa surorii lui şi-i ştersese memoria astfel încât uitase totul, fără nici o şansă să-şi mai regăsească vreodată facultăţile mintale. Cea care se voise emul al lui Einstein şi al Mariei Curie nu va depăşi niciodată nivelul mintal al idiotului satului.
- Minţi, urlă Louis, Céline tace ca să se conformeze obiceiurilor lumii. Minţi...
Însă Dumnezeu dispăru în eter şi o linişte greoaie se aşternu din nou peste grota maternă.