28.04.2023
Această căutare e ultima rădăcină.

Mă hrănesc cu nostalgie ca să nu mă hrănesc cu furie.
Azi am fost o fantomă -
ca de obicei, doar că în seara asta și fizic
porțile erau deschise și am intrat
e inutil să spun că spațiul se micșorase
"Totul e mort" mi-am zis
în timp ce mă înecau
toate acele instantanee luminoase
care îmi sunt uneori singurul prim ajutor.

Pe alții îi despart câteva decenii
de acest soi de nostalgie
care pe mine mă amorțește constant
sunt o adolescentă cu riduri verzi pe interior
și trebuie să fie ceva ereditar -
dacă nu, e oricum o scuză bună;
se pare că am moștenit din ambele sensuri
amestecul de lentoare și viteză:
procesez greu
înregistrez tot
visez cu viteza luminii
cu candoarea luminii
mă desprind greu și mă întorc des
savurez selectiv
fiecare particulă de lumină a trecutului
de câteva ori pe rând
până se consumă
apoi îi dau timp să se reumple
și o savurez din nou
la nevoie
trăiesc prezentul de mai multe ori
colecționez prezenturi neprețuite
le suprapun peste ferestrele care pentru alții nu înseamnă nimic
peste scările întunecate
peste clădirea tot mai cenușie

sunt o instanță lirică
memoria e paradigma mea
nimic nu mă trădează
chipul mi-e senin
sunt spirituală, știu limitele confesiunii
această căutare e ultima rădăcină

învăț să emigrez

*

Fiecare cuvânt,
un posibil pas greșit pe un teren minat.
Ne rănim protejându-ne
ne adâncim fiecare
ca absență a celuilalt
ne înrădăcinăm
unul în așteptarea celuilalt
celălalt în dorința unuia

nu crezi că e frumos
cum duci o viață de sine stătătoare
în dorința mea
cum ai devenit
cea mai distinctă absență dintre absențe
singura halucinație cu chip uman din deșert

ne înrădăcinăm
cu fiecare pas
ne îngrijim de absența noastră
ca de un loc de veci
îmi mori în vis și mă doare pieptul
că nu am niciun drept să te jelesc
n-am niciun drept să țin doliu
tremur îți scriu o scrisoare
îți apar în vis ca o prezență luminoasă
nerealist de îndurătoare
faci un pas
fragil dar în siguranță
nu întreb de ce
sap îmi scuturi mâinile de nisip
îmi zic mi-am făcut partea
îți zic dacă explodează măcar va fi ras de pe fața pământului
îmi zici nu purta doliu înainte de vreme.

*

La începutul lunii, se despărți de cuvinte.
Spuse: Cuvintele dau naștere și mă tem de ele.
Se despărți de melodiile cu versuri, de cărți și poeme.
Doar pentru o vreme,
spuse.
Trebuie să învăț să fac față realității;
fiecare frază e o perdea despărțitoare în plus.
Îi surâse ideea.
Renunță la dialoguri și dialoguri imaginare.
Se apropie de miez reușind să înfrunte suprafața -
sau cel puțin s-o privească.
Nu întâlni pe nimeni.
Observă.
Deveni numai ochi.
Își izolă memoria, pentru că nu-i folosea.
Evită visările pentru că riscau să o rănească -
erau precum cuvintele:
produceau dependență și erau veșnic gravide.
Remarcă: Dintr-o dată, o interesa realitatea concretă.
Era impropriu spus -
nu era vorba de interes, ci de necesitate.
Pe la mijlocul lunii, constată bucuroasă:
Mă vindec, mă vindec!
Plănuia vag să scrie despre asta.

*

veninoasă visare cu ochii deschiși
nu mai coincid lumile
și mă blochez în crăpătura dintre ele
salvatoare visare cu ochii deschiși
fără tine mi se sfărâmă corpul
și nu mai știu ce să fac cu el

mă îmbăt de insomnii și mă trezesc mahmură
spațiul e încremenit în jurul meu
picură ocazional
zăpada topită de pe ramuri
port în mine și otrava și antidotul
secretul e să știi în ce cantități să le administrezi

*

E prima dată când rănesc conștient
Lipscaniul de un gri optimist mă liniștește azi
azi are loc înmormântarea unei femei pe care n-o cunosc
un bărbat e resuscitat la trecerea de pietoni
fac cu rândul, nu are nicio reacție
inima lui refuză să se implice
traversez
totul e în săpături și reparații
e mai ușor să fii rănit decât să rănești
tac și abandonez ca să nu trăiesc viața altcuiva
ce ar trebui să mă chinuie devine un soi de lapsus
înaintez și traversez
găsesc o vagă consolare
într-un cartier de carton al minții

mă întreb oare voi tresări dacă moare
mă întreb - voi simți aruncarea primului pumn de pământ

mai târziu, tot pe Lipscani
gust alunecarea serii
prin geamul cafenelei
recapitulez:
spaimă matinală
vină
moarte
posibilă moarte
posibil poem
decizii inevitabile
dor indecis
cafea fără cofeină
poem

*

În noaptea dinainte
un tremur în stomac în timpul insomniei
o să-i spui mâine ce ai de spus
nu-ți învăța replicile, mereu se schimbă
îi auzi vocea cu o fidelitate imperfectă
de ce plutesc către tine de atâta timp
ucid curăț și renasc
încep să cred că se încadrează în voința divină
plâng de furie și de fericire
țip fără sunet sub ploaia din duș:
să-mi simți fizic mânia din clipa asta
regret
mă înalț către cer în cea mai limpede iubire
binecuvântez întâlnirea noastră
nu-i spune nimic, va fi vreme
împăturește-ți insomnia cu calm
mâine va ninge
vom îngheța puțin și ne vor tremura vocile
și se vor întâlni scurt în aer
ca două fire electrice.

*

Fiecare lucru pe care mi-l amintesc din situația asta bizară
e amintit pentru ultima dată
e ca o înghițitură
doar că înspre exterior

și mi-e cumva jenă să scriu poezii care nu sunt despre dragoste
mi-e jenă să zic prea multe despre pielea mea
maltratată de tot exteriorul ambițios strecurat sub ea
maltratată de excesul de empatie

dispar de pe propria hartă
la fiecare tendință de a da explicații
la fiecare ipoteză detaliată
dispar când devin așteptarea altora

nu exist sub formă de remușcare

nu știu cum să scriu despre respirație
am restituit toate chipurile și vocile lumii căreia-i aparțin
pielea mea se odihnește
developez părți din mine și ard filmul
proiectez involuntar
în numele uitării mai trec o dată prin iad
dar cu liniștea că acum știu pe unde e ieșirea

pielea mea se odihnește
plutesc la marginea clipei călătorind mereu înspre ea.

*

Există un poem
dar nu știu când și cum va ieși
există un spațiu
în care întregul n-a fost încă sfărâmat
mai există un poem
replică a altui poem, mai bun, poate
ca și când pe vocea mea ar durea-o să nu te atingă
în ecoul care ne-a rămas

mai există un poem de parcă poemul ne-ar ține împreună
prevenind cutremurul și dărâmarea zidurilor
de parcă el ar fi fost piatra de temelie, de fapt

mai există un poem de parcă poemul ne-ar elibera de acea ultimă particulă întreagă
fixez mișcarea
mă chinui
am ținta slabă azi

fiecare final are două-trei replici

*

Când mi-am văzut străbunica în sicriu, mi s-a părut că mi-a făcut cu ochiul
Când mi-am văzut bunicul în sicriu, mi s-a părut că respiră lent, extrem de discret
Când am văzut un porumbel dormind încremenit pe asfalt
fără urmă de sânge sau pene dezordonate în jurul lui
stând pe o parte, exact ca un om
mi s-a părut că întredeschide ușor ochii, în ritmul pașilor mei.

Nu accept moartea cum nu accept nici realitatea
Scriu acest poem împotriva uitării,
În numele a tot ceea ce se strecoară rebel dintr-o parte în alta
fără să vatăme
Împotriva fricii - care e moarte - și vrea să ne inunde și aici
În numele respirației - care e viață - și nu ne părăsește nici acolo
Scriu acest poem despre transcendental, despre cei care au murit și au aflat secretul, despre porumbelul cu cea mai delicată încremenire, despre amintirile mai puternice decât conștientizarea morții
Scriu acest poem împotriva fricii și în numele respirației
de pe străzile pe care mă rog în fiecare noapte să le părăsesc.

*

În centrul pieptului meu a avut loc acest vis
Tunelul respirației l-a străpuns blând, stăruitor, nederanjat
Mi-am lăsat capul pe umărul tău, de parcă ar fi fost de la sine înțeles
Ai tremurat, te-am privit și mi-am zis
Doamne, niciodată nu ți-am văzut buzele de atât de aproape

În clipa în care am conștientizat somnul
Ca o iederă artificială a încercat frica să se înnoade între noi
Să mă tragă afară din căldura corpurilor noastre
Din scânteia reîntâlnirii

Dimineață, la final de martie
În orașul de pe malul lacului a început să ningă
Noi ne întâlniserăm
Prelungeam de sub așternuturile calde visul
Îl derulam în spatele ochilor
Retrăiam atingerea brațului tău
Iedera se sfărâmase
Sunt departe
Aceste umbre aurii mă vor ține toată ziua
Un pic mai sus decât nivelul solului
Nu amintire, ci respirație
După zeci de finaluri nereușite
Ni s-a dat până la urmă un început permanent -
Împrăștiat prin diferite colțuri ale globului și ființei.

În centrul pieptului meu
Mi-am lăsat capul pe umărul tău -
Nemărginit tunel.

0 comentarii

Publicitate

Sus