Lumea în alb-negru a non-locurilor

Fotografiile lui Szilárd Szabó arată relația specifică dintre loc și om. Ele prezintă momente surprinse din lumea noastră în care putem întrevedea singurătatea și starea de abandon nesfârșit a omului în spațiile urbane ale zilelor noastre. Lumea fotografiilor alb-negru este acel mediu urban, în care griul este culoarea dominantă în piețe, străzi și curți, unde suprafețele sunt aspre și ponosite, unde obiectele sunt uzate sau neutilizabile pentru omul care tocmai se află acolo, care tocmai trece pe acolo. Acestea nu-i aparțin și, chiar dacă ar dori să-l ademenească pe omul nostru singuratic, nu sunt destinate lui, ci au fost așezate acolo în scopuri necunoscute, într-un anumi punct al spațiului: corpuri tinere și bronzate ne invită la plaja de la poalele betonului înzăpezit, când trecem pe acolo în haine lungi și negre, cu eșarfe întunecate trase peste ochi. Ceea ce timpul nu a prelucrat încă pe deplin, devine înfricoșător de îndepărtat din cauza alienării și indiferenței nemărginite. Acest sentiment domină, de asemenea, și acele fotografii în care pare să existe un fel de interacțiune între om și loc, în care omul ia obiectele în mâini, le mișcă, probabil cu un scop precis, însă prezența sa în spațiu este totuși caracterizată de un sentiment al provizoriului. Chiar și cu o găleată în mână, el este "în trecere" printr-un spațiu în care relația sa cu locul este cel mai ușor de descifrat prin mesajul hainelor sale: hainele sale sunt împodobite cu o inscripție a cărei limbă nu o înțelege sau cu un portret al unui personaj pe care nu îl cunoaște, sensurile lor s-au pierdut undeva de-a lungul traseului prin care obiectele au ajuns la el, traseu pe unde el însuși nu a fost niciodată. Am putea ști ce caută el totuși în acest loc numai dacă am cunoaște locul real al omului nostru, locul unde este acasă, înspre care se duce cu găleata și unde operează acele practici de atribuire a sensului care sunt reale și pentru el.

În fotografii, perspectiva uneori se îngustează, alteori se lărgește, dar lărgirea spațiului nu face decât să sporească sentimentul de dezolare: ne oferă o privire într-o lume pe care nu avem cum să o experimentăm. În fotografii, conținutul și semnificația care ar trebui să fie proprietatea obiectelor dispar: nu spune nimic inscripția care promite bucate delicate, dar devine parte a imaginii urmărind direcția unei priviri neidentificabile, astfel pierzându-și sensul în mediul străin. Nu vedem chipul, doar nesiguranța posturii, asincronia pașilor și capul întors într-o parte, iar în această "dezarticulație" se repetă incongruența dintre om și elementul spațial. O atitudine într-o poziție - acest lucru se remarcă în aproape fiecare fotografie ca un sentiment de viață.

În antropologie, astfel de locuri sunt numite non-locuri. Nonlocurile sunt produsul lumii postmoderne sau posibilitatea proliferării lor: sunt locuri tranzitorii unde nu stăm mult timp, unde suntem în trecere, de care nu ne leagă amintiri, de care identitatea noastră nu se conectează, unde nu putem trăi. Ele sunt destinate staționărilor provizorii, precum sălile de așteptare și centrele comerciale, aeroporturile și toate spațiile de călătorie prin care trecerea poate oferi posibilitatea unei anumite contemplări, dar fără ca priveliștea să devină importantă prin integrarea sa în noi.

În zilele noastre, suntem martorii înmulțirii non-locurilor. Stăm în spațiu, dar nu ne aflăm acolo. Într-o fotografie, o figură umană se sprijină de o barieră metalică lucioasă în spatele căreia se întinde un șir nesfârșit de cărucioare de cumpărături. În spatele șirului de roți, mânere și rame metalice care se repetă cu regularitate, în reflexia peretelui de sticlă al magazinului, se află o lume de o indiferentă nemărginită care arată orizonturile opace ale centrelor de consum, o lume a unui complex de non-locuri, în care nimic nu indică mai bine refuzul figurii umane față de toate acestea decât gestul capului care indică direcția privirii într-o altă lume: o trecere într-un alt spațiu, cel simulat de ecranul smartphone-ului.

Distanța dintre om și spațiu, caracterul tranzitoriu al non-locului în epoca purtării măștilor, sporește la extrem sentimentul de singurătate. Locul de aici nu mai este doar îndepărtat și lipsit de sens, ci și periculos. Într-o stare de relativă normalitate, doar o mică parte din spațiile publice sunt considerate periculoase, iar noi am învățat să ne protejăm evitându-le dacă putem. Dar atunci când lumea în ansamblu este cuprinsă într-o rețea de amenințări, toate locurile devin periculoase, iar noi încercăm să negociem trecerea ascunzându-ne fețele, ridicând un ecran protector între lume și oameni. Fețele noastre sunt măști, corpurile noastre sunt giulgiuri de haine de protecție. Întreaga lume devine o zonă periculoasă, locurile în care până acum am putut găsi sprijin devin non-locuri. Omul nostru este văzut într-o piață complet goală, într-o postură de epuizare și deznădejde, prăbușit pe colțul unei bănci făcute pentru uz uman, pentru a oferi posibilitatea de a umple cu viață această piață. Nori negri și amenințători planează asupra acestei piețe. În costumul său alb de protecție, el stă nemișcat. Și, deși colțul băncii nu este confortabil, această ședere temporară poate dura mult timp. Până când pericolul va trece? Este posibil ca cineva să aștepte trecerea pericolului aici, în acest non-loc, singur și epuizat definitiv? Poate.

Cineva merge cu bicicleta pe stradă, perdeaua de ploaie dezintegrează imaginea, luminile opalescente ale trotuarului disecă spațiul în benzi. Altcineva se plimbă de-a lungul unei fâșii înguste de gard de beton pe o parte, un gard de sârmă împletit cu liane de plante ofilite pe cealaltă parte. Chipul nu i se vede, abia îi putem vedea figura. Pare ușor cocoșat, ca și cum ar căra ceva. Este ca și cum întregul său corp ar fi acoperit cu un fel de îmbrăcăminte a cărei culoare, formă și material este neidentificabil datorită întunericului care acoperă întreaga imagine, un gri universal care ar putea fi folosit chiar și pentru a ne ascunde. Noi suntem doar în trecere aici. Nu vom sta mult timp. Parcă nici n-am fi aici.

(text de Julianna Bodó, fotografii de Szilárd Szabó) 

(click pe oricare fotografie pentru slideshow)