Invențiile ocazionale

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în așa-numită "Febră Ferrante". Este considerată una dintre prozatoarele contemporane cele mai puternice, o stilistă desăvârșită, cu o intuiție artistică ieșită din comun, care a câștigat admirația mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - și a unor critici importanți precum James Wood, John Freeman sau Eugenia Williamson.

Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce le vorbește într-un stil plin de frumusețe și de forță despre sentimentul de apartenență, despre relațiile umane, dragoste, familie și prietenie.

La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane : Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămân și Povestea fetiței pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară, Zilele abandonului și Viața mincinoasă a adulților, volumul de interviuri, eseuri și confesiuni Frantumaglia, precum și cartea pentru copii Noaptea pe plajă . Povestea fetiței pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) și a primit Medalia de Aur pentru ficțiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016). Tetralogia Napolitană este ecranizată de HBO sub forma unui miniserial.

"Precum în romanele sale, și aici vocea Elenei Ferrante este limpede, elocventă și plină de forță." (The New York Times)

"Aceste texte au apărut după ce am scotocit direct în memorie în căutarea unei mici experiențe reprezentative; am dat, fără să mă gândesc, peste convingeri formate despre cărți citite cu mulți ani în urmă, cu care am pierdut și apoi am reluat legătura grație altor lecturi, am urmărit intuiții neașteptate, produse de aceeași nevoie de a scrie, am ajuns la concluzii abrupte din cauza spațiului de acum epuizat. În fine, a fost un exercițiu nou: de fiecare dată coboram în grabă găleata în interiorul unui abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele." (Elena Ferrante)

"Invențiile ocazionale prezintă o polifonie tematică, o adevărată desfășurare epica a gândurilor un laborator de scriitură și o poetică a dimensiunii aparent obișnuite a vieții." (Tiziana De Rogatis)

"Lectura cărții Elenei Ferrante este o experiență extraordinară. În scrisul ei palpită o candoare neliniștitoare și plină de forță." (The Boston Globe)

"Mă preocupă tot ce ține de aceste vremuri, dar ideea că mare parte din specia umană - copii, femei, bărbați - îndură în feluri diferite efectele inegalității mi se pare nucleul tuturor chestiunilor care ne epuizează fizic și psihic." (Elena Ferrante)



Coliziuni 19 martie 2019

În toamna anului 2017, The Guardian mi-a propus să țin o rubrică săptămânală. Am fost măgulită și, totodată, speriată. Nu trecusem niciodată printr-o astfel de experiență și mă temeam că n-o să-i fac față. După multe ezitări, am anunțat redacția că accept propunerea, cu condiția să mi se trimită o serie de întrebări, urmând să răspund fiecăreia în parte, treptat, în limitele spațiului acordat. Cererea mea a fost primită imediat și ne-am înțeles ca rubrica să nu dureze mai mult de un an. Anul, încet-încet, a trecut și pentru mine a fost instructiv. Nu mă pusesem niciodată în situația de a fi nevoită să scriu din obligație, închisă într-un perimetru inviolabil, despre teme pe care eu însămi le cerusem foarte răbdătorilor redactori să le aleagă pentru mine. Sunt obișnuită să caut pe cont propriu o poveste, niște personaje, un raționament, așezând cuvânt după cuvânt, aproape întotdeauna cu greu, ștergând mult; și ce descopăr în cele din urmă - admițând că descopăr ceva - mă surprinde mai ales pe mine. E ca și cum o frază ar genera o alta profitând de intențiile mele încă nesigure și nu știu niciodată dacă rezultatul e bun sau nu; cu toate astea, e acolo și acum trebuie să muncesc la el - pentru că a venit momentul ca textul să capete forma pe care mi-o doresc. Dar în povestirile pentru The Guardian a avut întâietate coliziunea întâmplătoare dintre tema redacțională și nevoia imperioasă de a scrie. Dacă după prima redactare a unei narațiuni urmează imediat un timp îndelungat, uneori foarte îndelungat, de aprofundare, de rescriere, de extindere sau meticuloasă restrângere, acum procesul a fost foarte restrâns. Aceste texte au apărut după ce am scotocit direct în memorie în căutarea unei mici experiențe reprezentative; am dat, fără să mă gândesc, peste convingeri formate despre cărți citite cu mulți ani în urmă, cu care am pierdut și apoi am reluat legătura grație altor lecturi, am urmărit intuiții neașteptate, produse de aceeași nevoie de a scrie, am ajuns la concluzii abrupte din cauza spațiului de-acum epuizat. În fine, a fost un exercițiu nou: de fiecare dată coboram în grabă găleata în interiorul unui abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele. Rezultatul, deocamdată, e această carte care începe întâmplător pe 22 ianuarie 2018, cu incertitudinea ce caracterizează mereu o primă încercare, și se termină întâmplător pe 12 ianuarie 2019, cu precizia specifică unei ultime dăți. Am fost tentată să ofer o ordine mai chibzuită fragmentelor diverse și am creionat niște succesiuni posibile. Dar mi s-a părut o lăudăroșenie să le paginez ca și cum ar fi apărut pe baza unui plan bine articulat, așa că în cele din urmă le-am lăsat înșirate, împreună cu ilustrațiile pline de imaginație și foarte colorate ale lui Andrea Ucini, conform datelor publicării. N-am vrut să ascund în primul rând față de mine însămi natura lor de invenții ocazionale, care nu diferă, de altfel, de cele cu care răspundem în fiecare zi lumii în care ni se întâmplă să trăim.




Prima dată 20 ianuarie 2018

Acum ceva timp am plănuit să povestesc primele mele dăți. Am enumerat câteva: prima dată când am văzut marea, prima dată când am zburat cu avionul, prima dată când m-am îmbătat, prima dată când m-am îndrăgostit, prima dată când am făcut dragoste. A fost un exercițiu pe cât de dur, pe atât de inutil. Pe de altă parte, cum putea fi altfel? Ne uităm la primele dăți cu o indulgență excesivă. Prin natura lor, ele se întemeiază pe lipsa de experiență, sunt repede devorate de toate celelalte dăți care le urmează, nu au timp să capete o formă a lor, autonomă. Și totuși, le evocăm din nou și din nou cu plăcere, cu regret, atribuindu-le puterea a ceva ce nu se poate repeta. Din cauza acestei nepotriviri structurale, planul meu a început să se ducă imediat la fund, dar a eșuat iremediabil abia când am încercat să povestesc cu sinceritate prima iubire. În acest caz specific, am făcut un mare efort căutând în amintire detalii semnificative și am găsit într-adevăr puține. El era foarte înalt, foarte slab și mi se părea frumos. Avea șaptesprezece ani, eu, cincisprezece. Ne vedeam în fiecare zi la șase după-amiaza. Ne duceam pe o străduță pustie din spatele autogării. El îmi vorbea, dar puțin, mă săruta, dar puțin, mă mângâia, dar puțin. Îl interesa mai ales să-l mângâi eu. Într-o seară - era seară? -, l-am sărutat cum mi-ar fi plăcut să mă sărute el. Am făcut-o cu o intensitate atât de lacomă și nerușinată, încât pe urmă am hotărât să nu-l mai văd. Dar nu mai știam dacă acest eveniment - singurul esențial pentru povestirea mea - se întâmplase într-adevăr atunci sau în decursul altor mici iubiri care-i urmaseră. Și apoi, era el într-adevăr atât de înalt? Și chiar ne vedeam în spatele autogării? În cele din urmă, mi-am dat seama că dacă mă gândesc la prima mea iubire, îmi amintesc cu precizie mai ales confuzia mea. Îl iubeam pe băiatul acela atât de mult, încât, văzându-l, orice percepție a lumii era anulată și simțeam aproape că leșin, nu din slăbiciune, ci din exces de energie. Nimic nu-mi era suficient, voiam mai mult și mă surprindea că el, în schimb, după ce mă dorise atât, mă considera brusc de prisos și fugea de parcă aș fi devenit inutilă. Bine, mi-am zis, o să scrii despre cât e, în ansamblu, de imperfectă și misterioasă prima iubire. Dar cu cât lucram, cu atât dădeam peste imprecizii, neliniști, nemulțumire. Astfel că scriitura se răzvrătea, tindea să umple lacune, să ofere experienței melancolia stereotipică a adolescenței pierdute. De aceea am zis gata cu primele dăți. Ceea ce am fost noi la început nu e decât o pată tulbure de culoare contemplată de pe țărmul a ceea ce am devenit.
 


Spaime 27 ianuarie 2018

Nu sunt curajoasă. Mi-e teamă, întâi de toate, de orice se târăște, mai ales de șerpi. Mi-e teamă de păianjeni, de cari, de țânțari, chiar și de muște. Mi-e teamă de înălțime, deci de lifturi, de funiculare, de avioane. Mi-e teamă de pământul pe care ne sprijinim picioarele când îmi imaginez că ar putea să se caște sau, printr-o defecțiune neașteptată în mecanismul universal, să se prăbușească la fel ca în cântecelul pe care-l cântam când, copile fiind, ne prindeam în horă (giro giro tondo, casca il mondo, casca la terra, tutti giù per terra^[i]: cât mă îngrozeau aceste cuvinte). Mi-e teamă de toate ființele umane care devin violente: mi-e teamă de ele dacă urlă, dacă jignesc, dacă afișează ostentativ cuvinte de dispreț, bâte, lanțuri, arme albe sau de foc, bombe atomice. Și totuși, mică fiind, cu orice prilej în care trebuia să ne arătăm neînfricate, eu mă forțam să fiu neînfricată. M-am obișnuit imediat să-mi fie mai puțin teamă de pericolele reale sau imaginare și mai mult, mult mai mult, de momentul în care alții sau altele reacționau cum eu, paralizată, nu reușeam să reacționez. Deci prietenele mele țipau pentru că văzuseră un păianjen? Eu îmi învingeam scârba și îl omoram. Bărbatul pe care-l iubeam îmi propunea o vacanță la munte, avântându-ne inevitabil în zbor cu telescaunul? Mă treceau toate transpirațiile, dar mă duceam. Odată, urlând, am alungat înapoi afară cu mătura și fărașul un șarpe pe care mi-l adusese pisica sub pat. Și dacă cineva îmi amenință fiicele, mă amenință pe mine, orice ființă umană, orice animal fără apărare, eu îmi înfrâng dorința de a fugi. Opinia populară e că cine reacționează așa cum în mod încăpățânat m-am dresat să reacționez eu dă dovadă de adevăratul curaj, cel care constă tocmai în a-ți învinge frica. Dar nu sunt de acord. Noi, persoanele temătoare-luptătoare, așezăm în fruntea tuturor spaimelor noastre spaima de a ne pierde respectul pentru noi însene. Ne atribuim, fără modestie, o valoare foarte mare și suntem capabile de orice, numai ca să nu ne trezim față în față cu umilirea. Cu alte cuvinte, alungăm spaimele nu din altruism, ci din egoism. Și de aceea, trebuie să recunosc, eu mă tem. Știu deja de câtva timp că pot întrece măsura și încerc deci să atenuez reacțiile agresive la care m-am obligat încă de mică. Învăț să-mi accept frica, chiar s-o manifest cu autoironie. Am început s-o fac când am înțeles că fiicele mele se sperie dacă le apăr cu un elan exagerat de pericole mici, mari, imaginare. Poate că de furia persoanelor îngrozite trebuie să ne temem cel mai tare.

A ține un jurnal 3 februarie 2018

În copilărie, am ținut câțiva ani un jurnal. Eram o adolescentă timidă, spuneam mereu "da", de obicei tăceam. În caietul meu, în schimb, mă dezlănțuiam: povesteam amănunțit ce mi se întâmplă în fiecare zi, evenimente foarte secrete, gânduri îndrăznețe. De aceea jurnalul mă neliniștea mult, mă temeam că rudele, mai ales mama, o să găsească caietul și o să-l citească. Așa că mai tot timpul inventam ascunzișuri sigure care imediat mi se păreau nesigure. De ce eram atât de îngrijorată? Pentru că, dacă în viața de zi cu zi aproape că nu scoteam un sunet de rușine sau din prudență, jurnalul îmi stârnea setea de adevăr. Mă gândeam că în scris nu are sens să te înfrânezi și, în consecință, scriam mai ales - poate numai - despre ceea ce aș fi preferat să trec sub tăcere, recurgând, în plus, la un vocabular pe care n-aș fi îndrăznit niciodată să-l reproduc prin viu grai. M-am găsit repede într-o situație care mă epuiza. Pe de o parte, mă străduiam în fiecare zi să fac un efort de exprimare ca să-mi demonstrez mie însămi că sunt nemilos de onestă și că nimic nu mă poate împiedica vreodată să fiu așa; pe de alta, mă îngrozea gândul că cineva o să se uite cu interes la paginile mele. Această contradicție m-a însoțit mult timp; în multe privințe, e vie și în ziua de azi. Dacă scriind alegeam să fac vizibil ceea ce, dacă n-aș fi scris, ar fi rămas foarte bine ascuns în mintea mea, de ce trăiam pe urmă cu angoasa că jurnalul meu o să fie descoperit? În jurul vârstei de douăzeci de ani mi s-a părut că găsisem o soluție care mă liniștea. Trebuia să mă opresc din a ține un jurnal și să-mi canalizez dorința de a spune adevărul - adevărurile mele de nerostit - în narațiuni născocite. Am mers pe drumul ăla pentru că jurnalul însuși devenea un produs al imaginației. Foarte des, spre exemplu, nu aveam timp să scriu zi de zi și mi se părea că asta întrerupe șirul cauzelor și al efectelor. Atunci, umpleam golurile scriind pagini pe care apoi le antedatam. Și, când procedam astfel, dădeam întâmplărilor, reflecțiilor o coerență pe care paginile scrise zi după zi nu o aveau. Așadar, probabil că experiența jurnalului și a contradicțiilor lui a contribuit nu în mică măsură la transformarea mea în scriitoare. În ficțiune simțeam că suntem, eu și adevărurile mele, un pic mai în siguranță. Într-adevăr, imediat ce acea nouă scriitură a prins rădăcini, mi-am aruncat caietele. Am făcut-o pentru că scriitura mi se părea necizelată, fără idei valoroase, plină de exagerări copilărești și mai ales foarte diferită de cum îmi plăcea deja să-mi amintesc adolescența mea. De atunci n-am mai simțit nevoia să țin jurnal.

Sfârșit 10 februarie 2018

Prietenele și prietenii mei îmi zic tot mai des: nu moartea mă sperie, ci boala. Și folosesc și eu această formulare. Când încerc să o dezvolt ca să o înțeleg un pic mai bine, îmi dau seama că pentru mine înseamnă: nu mă îngrozește gândul că încetez să exist, ci neplăcerile produse de tratamente, de șovăiala între iluzia de vindecare și deziluzie, de agonie. E ca și cum aș mărturisi că ce mă îngrijorează cu adevărat e sfârșitul sănătății cu tot ce presupune el: debilitare, sedentarism progresiv, limitarea plăcerii la simpla constatare că încă sunt "eu" și că deocamdată, bine, rău, sunt în viață. Ideea însăși de moarte mi se pare, în consecință, tot mai anostă. Mă înspăimântă, în schimb, sfârșitul vieții de care te poți bucura din plin. Asta pentru că, în timp, mi s-a diminuat mult credința în vreo lume de apoi. Îmi amintesc acum de momentul în care a murit bunica. Era persoana cea mai activă din casă, apoi a rămas ani la rând paralizată de un AVC. Stătea într-un colț al bucătăriei și nu simțeam - aveam zece ani cel mult - suferința și umilința, dar nici ea nu-mi semnala măcar din ochi ceva insuportabil. Apoi a venit brusc moartea și am trăit-o cu durere în cadrul religios în care fusesem crescută. Moartea a însemnat pentru mine că ea plecase la ceruri lăsând în urmă un corp redus la ceva rigid și rece. Moartea ei a avut trăsături foarte precise, am simțit-o deopotrivă ca pe o încremenire terifiantă și ca pe o mișcare foarte misterioasă. Bunica mea dispăruse trecând în altă parte. Pe urmă, orice formă de credință religioasă mi s-a părut absurdă și moartea parcă s-a mutilat. A rămas încremenirea, a pierit mișcarea. Corpul mort a devenit pur și simplu un indiciu, la un anumit individ, al sfârșitului vieții. Azi n-aș spune niciodată: "a plecat". Am pierdut sentimentul trecerii, nimic nu urcă la ceruri, nu mergi pe lumea cealaltă, nu te întorci, nu învii. Moartea e ultima clipă a segmentului de viață care ne-a revenit în mod întâmplător. De aceea, atenția mea, ca a multora, nu s-a concentrat asupra morții, ci a vieții trăite prost. Ne dorim ca viața să fie cât mai lungă posibil și să se termine, însă doar când se deteriorează într-atât încât niciun tratament să n-o poată face suportabilă. Nu știu dacă e mai bine să am credința vârstei adulte sau pe aceea după care m-am ghidat până în adolescență. Credințele nu sunt bune sau rele, folosesc doar la a da o ordine dezordinii pricinuite de angoasele noastre.