De-a lungul carierei, regizorul TVR Cornel Mihalache a abordat mai multe formate: film documentar; ficțiune; scurtmetraj și lungmetraj, subiectele aduse în prim-plan putând fi împărțite în trei tematici: Constantin Brâncuși, Revoluția din Decembrie 1989, etno-sociale. Cu un portofoliu impresionant de teatru, film și televiziune, Cornel Mihalache are în palmares peste 25 de premii.
Cornel Mihalache: Se mai și exagerează!
C.N.D.: N-aș zice! Temele pe care le-ai abordat sunt unele clare și minuțios analizate: filmele despre Revoluție sunt relevante atât prin unghiurile de vedere folosite pentru decriptarea evenimentelor de atunci cât și prin număr lor, filmele despre Brâncuși, seria dedicată lui Caragiale și altele. Înainte însă să aprofundăm discuțiile în această zonă a televiziunii, aș vrea să îmi spui cum te-ai apropiat de film? Când te-ai intersectat prima oară cu filmul?
C.M.: În '82 am dat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, la regie de teatru și film - erau împreună cele două facultăți. N-am luat, evident. Am intrat peste patru ani. În ziua în care am picat, stăteam pe treptele Teatrului Național și a venit Domnica Rădulescu, secretară de platou în Buftea, care m-a întrebat dacă vin să dau o probă pentru un rol de actor într-un film făcut de Alexandru Tatos. Am dat probă pentru filmul Fructe de pădure, alături de alți 24 de studenți și actori tineri. Am luat alături de Manuela Boboc, astăzi, Manuela Zaharie, actriță de păpuși la Brașov, atunci neprofesionistă și ea. Eram doi copii de 19 ani, în 1982. Mi-a plăcut. Voiam să mă angajez. Terminasem Liceul de Cinematografie din Pajura, dar nu clasa de cinematografie, ci de mecanic de mașini și utilaje tipografice.
Am făcut rost însă de o adeverință precum că am făcut liceul de cinematografie și m-am putut angaja pe 1 mai 1983, adică acum 40 de ani, la Studioul Sahia pe post de mecanic de cameră. Am cărat câțiva ani de zile lucruri grele - arriflex cu cap de 6 kg, alte kilograme de bagaje cu transformatoare, trepiede de lemn greu. Am cărat și am învățat de la mulții operatori la care am fost mecanic de cameră, apoi asistent. Norocul meu că în '84 am lucrat cu Doru Segall și cu Mirel Ilieșiu la un film despre căile ferate și despre zonele din Vâlcea pe unde treceau trenurile. Lui Mirel Ilieșiu i-a plăcut mult de mine. M-a luat de mână, m-a dus la Aristid Moldovan, directorul de la Sahia, și a zis: "Băiatul ăsta mi-e asistent până mor, Aristide! Nu mai semnează cu nimeni nimic. E al meu de acum." Și așa a început o poveste... Eram prezent la 9 dimineața la mic dejun și ziua se termina la 3 dimineața. Mâncam cu el dimineața, făceam diverse vizite pe unde avea el de treabă, mâncam la prânz. Cât dormea el o oră, după masă, mie îmi dădea ceva de lucru, de citit, de făcut și seara mâncam, participam la jocul de cărți, dacă era joc de cărți, până la 3 dimineața. N-a durat mult. Până în martie '85, când Mirel ne-a părăsit la filmare la Miercurea Ciuc, pe mine și pe Doru Segall, și a plecat în altă parte, adică l-am adus acasă într-o mașină deschisă, ca să zic așa, și l-am lăsat la 50 de metri de casă, la Cimitirul Filantropia de pe Mihalache. El stând pe Gala Galaction, stradă aflată la 20 de metri de cimitir.
C.N.D.: Ce ai învățat în perioada pe care ai petrecut-o alături de el?
C.M.: Am învățat cam ce ar fi documentarul, cam ce ar fi filmul, cam ce ar fi transtrav-ul. A fost ideea lui Ilieșiu, preluată apoi de operatorul Sergiu Huzum. Ideea în sine, construcția pe hârtie, e din mintea lui Mirel - primul Palme d'Or la Cannes cu Cântecele Renașterii, 1969, despre Corul Madrigal. Am mai învățat să îmi fac ciorapotecă pentru că ciorapii trebuie să meargă cu cravata. Am primit de la el niște cravate de piele, erau subțiri - una galbenă și una bej maronie, foarte mișto și am învățat cum să țin paharul, asta am învățat de fapt de la cumnatul lui, Radu Albala. Am învățat cum să zic "bună ziua", cum să zic "sărut mâna", cum să trăiesc.
C.N.D.: Despre documentar ce te-a învățat?
C.M.: Să nu mint. Să fie frumos. Să fie corect. Să fie bun. Apoi am mai învățat și de la alții. Nu a fost singurul din Sahia care m-a înconjurat cu dragoste, au fost mulți și familia Goldgraber cu Felicia Cernăianu, Doru Segall cu Paula Segall și cu fata lor, Mona Segall, colega mea, Ferenc Patakfalvi care mai trăiește, are 92 de ani, cel mai bătrân operator din Sahia. Despre cei tineri, nu mai vorbesc - Laurențiu Damian, Copel Moscu, Bose Paștină, Tereza Barta și alții.
C.N.D.: Aș vrea să ne întoarcem puțin la Mirel Ilieșiu și să încercăm un mic portret. Se ivesc rar ocaziile de a povesti despre cei care au făcut parte din Sahia. E un cineast care a făcut scurtmetraj, a luat acest premiu la Cannes despre care spuneai mai devreme.
C.M.: Am lucrat cu el la două filme, unul al Puicăi Popescu Doreanu despre muzeul ceramicii și sticlei pe care l-am filmat eu cu Doru Segall și cu Puica și a venit el la montaj. Am participat și eu la montaj și am văzut cum se leagă un cadru de altul. Am făcut un film întreg ca șef de producție la Brăila. Era al lui, se cheamă Noul teatru vechi, e pe YouTube, se poate vedea. Domnul Constantin Codrescu era director când teatrul se restaura. A fost restaurat de o echipă condusă de Virgil Mihăescu și Anca Szonyi, pictau, refăceau toate stucaturile. Era o bijuterie de teatru. Noi am stat acolo trei săptămâni și am făcut un film foarte interesant plecând de la istoria Brăilei. Ne-am dus cu un scenariu clar. Ceea ce pentru mine azi e mai greu de făcut. La Un film mai puțin vesel, mai mult trist, poetic și sfătos am avut 26 de ani de filmare, 26 de ore pe care le-am strâns și am scos 90 de minute.
C.N.D.: Ce te punea să citești atunci când el dormea la prânz?
C.M.: Karel Reisz - Montajul cinematografic era o carte, erau niște caiete cinematografice cu scenarii de film, colecția Secolul 20 și multe, multe altele.
C.N.D.: Povestește puțin despre lumea cineaștilor de la Sahia, cât de unită era breasla respectivă, cât de mult, cât de ușor lucrau împreună...
C.M.: Erau mai multe grupe. Era una foarte interesantă de regizori și operatori care făcea film științific. Ei aveau sediul în Negustori. Mai era o altă lume care era politică cu Mandric, Calotescu și mulți alții. Și mai era o lume ciudată care se zbătea să facă film de artă, scurt atât cât putea să fie - 10 minute, 15, maximum 20 minute. Ele se dădeau înaintea filmului artistic în rețeaua de cinema. Această grupă avea și comenzi de făcut. De pildă, cum a fost comanda de film despre Avicola Bacău sau cum se chema fabrica de curcani, făcut de Copel Moscu - Va veni o zi, care e altceva decât comanda pe care o primise. Din resturi a mai făcut un filmuleț social senzațional de 7 minute, cum a mai făcut și Seraliștii, tot comandă. Cu Ovidiu Bose Paștina am făcut șase filme de mină. După scandalul meditației transcendentale, el a fost dat afară, reprimit și pus să o ia de la zero practic cu aceste șase filme de mină. Ce a însemnat asta? Să mergi în Gura Humorului cu un tren la baza muntelui, să urci pe un suitor - o coloană de beton de 3 metri diametru, 100 de metri înălțime și să urci pe scări de lemn murdare de noroi de la pașii de dinainte. Eu am rău de înălțime. Am urcat o sută de metri cu trepied și aparat în spate. Tremurându-mi picioarele și mâinile am ajuns în galerie, care era în munte. Bose făcea artisticării în mină, cumplit a fost, dar le făcea pentru că trebuia să le facă. Își făcea meseria. Filma cadre care se uneau unul cu altul în secvențe de film cu poveste, indiferent că era vorba de mină, de accident în mină sau altceva.
C.N.D.: Cum era Bose? Au rămas multe legende frumoase în jurul lui.
C.M.: Senzațional! Bose își desfăcea tacticos un pachet de Kent. Scotea o țigară, o lingea și o aprindea tacticos. "Bose, dă și tu o țigară!" "Nu pot, mai am 19." Bose era un tip foarte, foarte tare.
C.N.D: Câtă autocenzură și câtă cenzură era în toate aceste comenzi pe care le primeați la Sahia? Cum se derula procesul? Veneați cu materialul, îl arătați în formă brută, în formă finită, cenzorilor? Cum funcționa?
C.M.: Laurențiu a făcut un film despre Maria Tănase care din 40 minute a ajuns la 15 minute. Tot el a făcut un film despre "acțiunea 7.000". Asta înseamnă 7.000 de tineri care sunt duși la șisturi bituminoase sau așa ceva pentru a exploata un tip de cărbune care avea un strat de 40 de centimetri și atât. Era absolut degeaba ce se întâmpla acolo, dar partidul avea nevoie de chestia asta. Laurențiu s-a dus cu echipă, a luat interviuri în care ei lăudau ce bine e, ce frumos e, ce avem de mâncare, suntem fericiți, ne așteaptă familii acasă, muncim și totul e bine. Le-a spart cutia de scrisori și în ele scria: "Bă, e ceva cumplit aici! Își bat joc de noi!" I-a pus față în față și a ieșit ceva îngrozitor. Filmul a fost dat deoparte.
C.N.D.: Cum aveau loc vizionările?
C.M.: Veneau la vizionare o dată, de două ori, de trei ori câte doi tovarăși de la România Film întâi, apoi de la Consiliul Culturii. O poveste care a avut și ecou este cea din 1972. Mirel Ilieșiu a făcut un film foarte ocult pe muzică de Myriam Marbe despre Paparude și Caloian și care nu numai că a fost interzis, dar Dumitru Popescu Dumnezeu a imputat filmul echipei. Era o sumă de vreo 270.000 de lei. 150.000 era un apartament de 4 camere de 100 de mp. Ce au făcut? Au dat Comitetul Central în judecată. Au avut noroc de un judecător care avusese o problemă cu statul și care, foarte furios, a dat dreptate echipei de filmare și nu au mai plătit cei 270.000 de lei.
C.N.D: Ce se reproșa unui film care vorbește despre tradiții populare?
C.M.: Că era eteroclit, era religios, de la opera din Timișoara erau niște balerine cu cârpe pe ele - paparudele sunt goale de obicei în tradiția populară sau au frunze de salcie pe ele. S-a filmat la Vulcanii Noroioși. Absolut frumos. A rămas filmul până la urmă și au câștigat împotriva Comitetului Central. Culmea e că în '84, când eu lucram cu Mirel, deci peste 12 ani, copiii lui Dumitru Popescu au învățat chimie făcând meditații cu soția lui Mirel. Lumea se întoarce, e o spirală care vine și atinge locul pe unde a mai fost.
C.N.D.: Dacă ar fi să definești capitolul Sahia din existența ta, în care practic te-ai format ca documentarist...
C.M.: 15 ani am stat la Sahia.
C.N.D.: Care sunt lucrurile cele mai puternice care ți-au rămas?
C.M.: Primii 6 ani, până în '89 și următorii până în februarie '97. Relația cu Mirel, relația cu Doru Segall, relația cu familia Cernăianu - Goldgraber, cu grupul ăsta care avea un loc, "sub scară" se chema, la Sahia și unde se întâlneau, fumau și vorbeau despre filme, evident, despre viață și tot ce însemna asta și politică, dar puțin pentru că erau sătui. Cum să supraviețuiești mental și sufletește într-o lume ca aia?! Am terminat la Sahia cu un lungmetraj, Brâncuși, pe peliculă, de care sunt mândru și acum. Și vine '89. Suntem, eu și Doru Spătaru, prima echipă de filmare care iese din Sahia la 8:30 dimineața.
C.N.D.: Aș vrea să intrăm în această poveste legată de decembrie 1989 după ce îmi povestești puțin și despre facultate. Tu erai student la Institutul de Teatru, în paralel cu activitatea de la Sahia.
C.M.: Am dat în '82, '83, '84, '85. Mi-am amânat armata de trei ori. A patra oară nu am mai putut. Am ajuns în fața comisiei care a spus: "Tovarășul Mihalache, aveți 23 de ani, v-ați amânat armata de trei ori sau sunteți nebun și atunci nu puteți da la regie sau nu sunteți nebun și atunci sunteți incorporabil. Spuneți ce vreți?" "Bine, sunt incorporabil!" Și am dat examen ca incorporabil. Era ultima șansă. Dacă nu luam, făceam armată un an și patru luni. Regia se ducea. Făceam cu totul altceva. Eram în altă parte acum. Am intrat ultimul, cu 5,00, al șaptelea din o sută și ceva. Sub mine a fost 4,97. Linia s-a tras sub mine, numai că eu eram pe altă listă, ca incorporabil. Ultima listă la avizierul de la Institutul de pe Matei Voievod. Fiind incorporabil, a rămas un loc liber. S-a aflat. Ministerul a zis să dea locul cuiva care a picat primul ca să nu mai vină comisia de examinare pentru un singur loc. Căzuse Lamia Beligan, la zi, prima sub linie. A venit domnul Beligan la domnul Cotescu, care era rector. A fost o discuție între ei și domnul Cotescu a acceptat și a zis: "Bine, să intre Lamia!" Pleacă la minister echipa cu hârtiile și tovarășa de la minister zice: "Bine, dar nu se poate, pentru că locul rămas liber era de la regie seral, deci trebuie să fie de la seral. Nu poate să intre cineva de la zi. Aveți trei minute să vă hotărâți pentru că pun ștampilă și dați din nou examen pentru un loc." "Bine, domnule, care a picat prima, aia intră." Pune ștampilă. Se întorc. Cine crezi tu că picase prima la zi? O chema Rada Istrate. Actriță. Jucase în Escapada cu domnul Cotescu și a jucat în Glissando al domnului Mircea Daneliuc cu Fiscuteanu. Dăduse de nouă ori la Institut. Era șef de producție, angajat în Institut. Avea o cămăruță cu două frigidere care erau pline de bere pe care le vindea studenților. O sună prietena ei de la secretariat și-i spune "Rada, stai jos!" "Ce ai, mă, cu mine?" "Stai jos, te rog frumos, să îți spun ceva. Rada, ai intrat în facultate! "Te bag în... Îți bați joc de viața mea? Tu mi-ai spus ieri că n-am intrat." "Ia un taxi! Vino repede! S-a întâmplat o minune!" Așa a intrat Rada Istrate care a fost în Comitetul Central în decembrie '89, care a fost deputat PD după '90 și așa mai departe. A murit între timp Rada. Ne-am întâlnit atunci și mi-a zis: "Mihalache, am aflat toată povestea. Ai din partea mea o sticlă de bere în fiecare zi. Patru ani de zile." Și așa a fost. Înțelegi?
C.N.D.: Tu ai intrat la facultate și te-ai dus în armată?
C.M.: M-am întors și am început institutul la clasa lui Gheorghe Vitanidis, Nicolae Oprițescu - la film și la teatru îi aveam ca profesori pe Cornel Todea și Alexandru Tocilescu. Cu domnul Vitanidis nu m-am înțeles foarte bine, domnul Oprițescu avea actele depuse și nu scotea o vorbă, nu voia să supere pe nimeni. Cu Cornel Todea m-am împrietenit, evident. Cu domnul Tocilescu, Toca, m-am împrietenit, evident. Nu am învățat foarte multe. În anul întâi ai toate materiile, faci film, teatru, trebuie să îți găsești drumul. A venit domnul Cojar la sfârșitul anului întâi și a spus: "Știu că vrei să faci film, dar am doi oameni la clasa de teatru. Vino să faci teatru, să fie trei, ca să fac și eu o clasă. Știu unde lucrezi, cu cine lucrezi, tu faci film ziua, ești angajat. Învață teatru!" "Dar vreau și eu doi profesori care să aibă timp de noi." Toca nu avea timp. Ne întâlneam, vorbeam, ascultam muzică, beam o țuică și eram foarte fericit să aflu din gura lui tot felul de povești senzaționale. La fel cu domnul Todea care era un super rafinat, director de teatru și un minunat regizor. Mi-a promis că îmi aduce doi profesori buni care au fost Silviu Purcărete și Alexandru Ducu Darie. I-am avut patru ani, în ultimii doi ani am rămas singurul student din clasă, ceilalți rămăseseră repetenți. Evident că veneau doar la examene. Cu trei zile înainte veneau, spuneau că totul e o prostie. Ne zbăteam trei zile, scoteam examenul, care era, evident, de zece. Toată lumea fericită. În rest, mă duceam la repetiții la ei de dimineața până seara. Făceam toate cursurile celelalte. Am fost la Ducu, la Hatmanul Baltag care s-a repetat până în decembrie '89. Pe urmă s-a oprit, dar a fost o muncă senzațională. Am învățat cât am putut, am furat cât am putut, luam de la Ducu muzici, discuri, cărți. Îmi dădea 3 și le aduceam înapoi. Ba mai mult, colegii mei cu un an mai mari, Ion Mânzatu și Tudor Petruț, erau doi în clasa aia, n-aveau chef să o asculte pe doamna Gina Ionescu - o minunată regizoare și un pedagog desăvârșit. Jucau șah. Eu mă duceam la curs și stăteam cu Gina Ionescu de vorbă, mai intrau și ei în discuție. Gina m-a îndrăgit și ea. Avea acasă toată colecția Les voies de la création théâtrale. Îmi dădea câte un album, îl luam acasă, conspectam, citeam, aduceam înapoi. Au fost foarte interesanți ăștia patru ani.
Între timp a venit '89. În anul trei. Am ieșit, cum ți-am spus, prima echipă de filmare cu Doru Spătaru, 21 decembrie. L-am sunat seara și l-am întrebat dacă are peliculă "Am o mie de metri de peliculă, 35 de mm, în dulap, pentru un film cu partidul, regizor Adrian Sârbu." "Păi, deci avem peliculă! Hai dimineață la 8!" Am coborât din metrou la Universitate. Se spăla cu motorină tot sângele de acolo și arsurile de la baricade. Am ajuns la Praporgescu, Batiștei, unde era sediul Sahia. (Ne mutasem din Aviatorilor, pentru că la un moment dat, în '87, cred, a trecut Dăscălescu prin fața sediului și câinele a ieșit din curte și l-a mușcat. Ne-a dat 24 de ore să ne mutăm de acolo. Ne-am mutat în 48 de ore, dar ne-am mutat. Pe urmă am reprimit studio în '90.) Ajung la sediu, iau sacul negru cu 6 role de peliculă. Am luat aparatul și am ieșit la Scala. Lumea ne-a întrebat cine suntem, pentru cine filmăm? I-am zis atunci lui Doru: "Dacă nu se întâmplă nimic și noi venim cu materialul filmat, îl predăm și pe urmă băieții..." "Dacă nu cade, scoatem și voalăm tot filmul, să îl vadă lumina, dar trebuie să filmăm asta." Am luat o hârtie pe care am scris "cinematografie liberă" și am pus-o pe aparatul lui. Lumea ne-a primit, s-a dat la o parte, stăteau umăr în umăr la Scala. În față erau niște scutieri, niște copii cu căști albe și scuturi. Eu îl ghidam pe Doru, el se uita în aparat, nu vedea pe unde merge. Ne-a strigat mulțimea că au început să alerge către noi trei bărbați îmbrăcați în haine de piele și lumea s-a închis la loc. I-am arătat lui Doru strapontina de la cofetăria Scala. "Hai să intrăm într-un apartament și filmăm de acolo". E și acum strapontina aia, are cam un metru. Am intrat, am vorbit, ne-au lăsat și am stat acolo vreo două ore, până când a fost înfrățirea aia cu armata, a murit Milea sau s-a împușcat Milea. Am filmat tot, apoi am plecat la CC. Acolo erau deja băieții noștri care filmau, Horia Bolboceanu, Vlad Păunescu, erau mai mulți din Sahia.
C.N.D.: Trimiși de cineva sau și ei ca și voi...
C.M.: Trimiși de Adrian Sârbu, care făcuse o celulă de criză.
C.N.D.: Ce funcție avea?
C.M.: Era secretar cu organizatoricul la partid în locul lui Laurențiu Damian, secretar U.T.C.. (Laurențiu Damian fusese schimbat după ce adusese un film la ședința U.T.C.. Făcuse un fel de cutumă foarte interesantă - se vorbea zece minute despre ceva cu partidul, cu U.T.C.-ul, o bifare, iar după care ne dădea un film. Le aducea de la Ambasada Americii sau de la cinematecă. Când a dat Die Blechtrommel / Toba de tinichea, regizat de Schlöndorff, s-a deschis ușa, a intrat unu' și a văzut doi sâni pe ecran la ședința U.T.C.. A ieșit o porcărie îngrozitoare. A ajuns săracul Laurențiu în fața lui Nicu Ceaușescu ca să fie reabilitat, să nu îl dea afară din Sahia.)
Adrian Sârbu a făcut niște echipe de filmare. Nu a fost ușor pentru că erau colegi de-ai noștri care spuneau "Nu vă duceți cu golanii, cu huliganii aia!" "De ce îi filmați?" Nu toată lumea era fericită în Sahia că se întâmplă ce se întâmplă. La CC erau deja colegi. Am mers la televiziune și acolo era cineva care filma.
Ne-am dus în Primăverii 50, unde am văzut mulțimea de oameni care, jumătate dintre cei de acolo, furau ce găseau. S-au instituit, la cele trei ieșiri, niște patrule care îi buzunăreau pe ăștia care ieșeau de acolo. Nu știu ce nevoie avea Ceaușescu de sute de pachete de scobitori! Scobitori de alea bune. Dacă mai ții minte cum erau, nu ai cum să ții minte cum erau cele din comerț... erau niște bucățele de copac, pe vremea aia. Ceaușescu avea sute de borcane de miere de toate culorile. Ce nevoie avea, că avea diabet?! Pepeni galbeni, pepeni verzi, nu mai spun de portocale. Toată lumea voia câte ceva de acolo. Unii săreau gardul și cu sticle de vin. Ce era acolo?! Era raiul pe pământ! Până când am văzut un Grigorescu mic, tăiat cu lama și aruncat în iarbă. Și am văzut Brâncuși acolo - Cap de copil. Am sunat-o pe prietena mea de atunci, care era studentă la muzeologie, mi-a dat numărul de la institut și l-am sunat pe domnul Răzvan Theodorescu. I-am spus: "Sunt în Primăverii 50. Aici este un jaf absolut cumplit. E plin de tablouri, de artă și de sculpturi." Și-a luat studenții de la scenografie cu care avea curs atunci și i-a adus în 20 de minute. A făcut o grupă de control și de apărare a lucrurilor senzaționale de acolo pe care le-am și văzut a doua zi. În 23 decembrie am intrat acolo cu Vlad Păunescu. Plecase de la CC, a venit la noi la Sahia și ne-a cerut un aparat pentru că ale lui erau în Buftea. Nu se putea ajunge acolo ca să le ia, erau patrule cărora trebuia să le explici, unde te duci, de ce. Și am ajuns cu el în Primăverii 50. Nu mai era lume, erau doar cei care apărau casa cuplului Ceaușescu. Sub casă erau două nivele. Pe mozaicul verde-albastru erau tablou lângă tablou. Coborai o scară, încă un etaj și la fel. Am mai coborât unul și am ajuns în fața unei porți de metal care avea o roată-mâner mare. Am deschis-o și am văzut un culoar de fugă, de plecare. Intra acolo clar un fel de mașinuță. Deasupra era o linie de neon perfectă până undeva în negru. În spate era un alt culoar care era în zigzag. Am făcut 10 metri cu Vlad, mi s-au înmuiat genunchii și am plecat. Ne-am dus sus în bucătărie, am băut o sticlă de Tămâioasă de Sâmburești, un vin foarte bun care îi plăcea foarte mult tovarășului Ceaușescu. Am filmat încă 10 zile peste tot și la morgă și la crematoriu și pe străzi. Așa mi-am făcut meserie.
C.N.D.: Cât din materialul filmat atunci mai există?
C.M.: Nu mai este. S-au filmat 15.000 de metri, din care 1.000 sunt filmați de Doru Spătaru cu mine și de Vlad. Din tot materialul au rămas câteva filme cum e De Crăciun ne-am luat rația de libertate, Desprinderea lui Șerban Comănescu și încă vreo câteva. Puține. De pildă, un material filmat la Timișoara de Grigore Corpăcescu pe 16 mm a rămas sub scară nedevelopat și nemontat câteva luni de zile până când a dispărut. Cu cei 15.000 de metri m-am dus cu Vlad Păunescu pe 25 decembrie să îi ducem la Buftea pentru developat. Aveam portbagajul plin. Fetele ne iau în brațe, ne îmbrățișează, plângem. A doua zi după masă vine materialul cu altă mașină. Intrăm în sala de proiecție. Tot ce filmasem cu Doru Spătaru la Spitalul de Urgență Universitar - adică trei băieți prinși de pat cu feșe - era tăiat în pozitiv și negativ. Cine a tăiat la Buftea la laborator în pozitiv și negativ? Cu ce putere? Cu ce drept? Și într-o Românie liberă.
C.N.D.: Și într-un timp foarte scurt.
C.M.: Într-o noapte.
C.N.D.: Ai găsit răspuns la întrebarea asta?
C.M.: Nu am avut niciun răspuns la întrebarea asta decât că laboratorul de la Buftea a fost militarizat, era intrat sub incidența stării de urgență care era în țară. Acolo era un om care știa exact ce nu trebuie să se vadă.
C.N.D.: Care e povestea filmului De Crăciun ne-am luat rația de libertate?
C.M.: Adrian Sârbu a pus un sunetist să lege nagra la telefon ca să înregistreze telefoanele pe care le dădeau oamenii. El spusese pe post și s-a dat la radio, la televiziune, la Europa Liberă, la Vocea Americii că toți cei care au materiale foto, video despre evenimentele în curs sunt așteptați să sune la un număr de telefon care era cel de la Sahia. A început să sune lumea crezând că e televiziunea, Frontul Salvării Naționale, Puterea etc. Spunea fiecare ce avea de spus și ce avea de comentat, mai ales în noaptea de Crăciun, când a fost anunțat procesul. La televiziune se spunea "Vă vom arăta un film în cel mai scurt timp, în cel mai scurt timp, în cel mai scurt timp, în cel mai scurt timp...." De ce? Ca lumea să plece din stradă. Să se ducă acasă. Au arătat un film de 5 min fără sunet. Între timp, Sergiu Nicolaescu, cu două doamne din această instituție (TVR) au montat filmul pe caseta procesului, scoțând imaginile cu completul de judecată. Și poate și multe alte lucruri. Nu știu, că nu a văzut nimeni caseta aia integral. Totul montat s-a dat a doua zi dimineață, pe 26, tocmai ca lumea să nu mai iasă în stradă.
Toată noaptea s-a sunat la telefonul ăsta, cu toate înjurăturile pământului și cu toată nebunia. Din acele telefoane înregistrate am făcut cu Cătălina Fernoagă filmul De Crăciun ne-am luat rația de libertate, bazat pe vocile înregistrate și pe imaginile filmate de mine și de Doru Spătaru. Am făcut filmul în iulie și l-am prezentat în fața a 40 de oameni în sala de proiecție. Felicitări, pupături, ce bine e, ce mișto, asta pe la 4 după amiază, pe la 5 sună un telefon la Decebal Mitulescu, directorul Sahia Film. "Buna ziua! Sunt Sergiu Celac, consilier prezidențial. Am auzit că ați făcut un film. Aș putea să îl văd și eu? "Sigur că da! Când doriți?" "Mâine dimineață la 8 e posibil?" "Bineînțeles." Nimeni nu venea la 8 la Sahia decât Decebal Mitulescu și proiecționistul. Vine domnul Sergiu Celac. Se uită la film 20 de minute. "Îl mai putem vedea o dată?" "Sigur că da!" Se derulează înapoi. Îl vede. "E o frază acolo, în film: Sunt toți bandiți, în frunte cu Iliescu, și fac joc dublu. Se poate face ceva în sensul acesta?" Nu era o cenzură directă. Copel Moscu, care îl seconda pe Decebal Mitulescu în perioada aia, ne-a sugerat să punem bip. Și a ieșit: Sunt toți bandiți, în frunte cu bip, și fac joc dublu. Iar filmul a căpătat universalitate.
Trebuie să povestesc ceva pentru că asta e absolut outrageous pentru mintea mea. Ne-a spus unul, nu mai țin minte cine, că ar trebui să mai tăiem un pic din film ca să intre bobina într-o singură cutie ca să fie mai ușor de transportat. Și am scos. Ce crezi că am scos? Am scos un telefon care sună în 26 decembrie dimineața la ora 3 să ne spună atât: "Eu nu vreau să vă spun nimic și nici să vă cer ceva. Vreau să vă spun că afară ninge." Bun. Mă duc la premieră la A fost sau n-a fost? la prietenul Corneliu Porumboiu. Tot filmul ăla care este de o bășcălie îngrozitoare, de o bârfă cumplită, de râs, plâns, râs, plâns și tot așa până în momentul când sună telefonul. Vocea Cocăi Bloos spune: "Eu sunt mama unuia care a murit la Otopeni. Nu vreau să vă spun nimic, decât că afară ninge." Am primit un pumn în stomac. Eu avusesem asta în mână, iar Copel care a fost doctor pentru scenariu i-a dat replica asta care mută filmul în tragic. Totul devine tragic. Am rămas mut. Ce poate să facă o replică! De care eu mi-am bătut joc! Eu am scos-o cu mâna mea, de bou, pentru că m-am luat după un tâmpit. Știi cum a fost? Ca un pumn în plex! L-am felicitat pe Copel Moscu, l-am înjurat, l-am felicitat. Era perfect. Un film perfect, senzațional.
Cu filmul meu am ajuns la festival la Costinești, doar că în ziua proiecției filmul nu mai venea. Primul festival liber al cinematografiei libere din România liberă. Am plecat la București să iau copia standard. Am prins ultimul tren, am ajuns cu un sfert de oră înainte de proiecție. Nu spun ce a fost... Se auzea țânțarul cum suge sânge din carnea spectatorilor. Am luat cele mai mari premii ale acelui festival. A fost senzațional. Filmul a fost dat la Televiziunea Română în '92 prima dată, într-o noapte la 12:30. Doamna Jana Gheorghiu și-a asumat difuzarea. A doua zi, doamna Jana Gheorghiu nu mai avea emisiune și era mutată în altă redacție. Înțelegi?
C.N.D.: Va fi difuzat în Noaptea asta! Ai participat la evenimentele din '89 încă din primele momente. Ai studiat tot ce s-a petrecut atunci, ai sute de ore de producție pe subiectul ăsta, ai procese de intenție de toate felurile, ca urmare a curajului, încăpățânării și felului tău foarte războinic de a obține rația ta de adevăr.
C.M.: Să știi că acest "mea" din Vreau rația mea de adevăr m-a salvat, altfel nu eram aici. În '99, în martie, au vrut să mă dea afară din această televiziune. Al doilea film a fost Și teroriștii se împușcă, nu-i așa?, după care a fost Amnistia are calibru 7,62 mm și al patrulea film, în martie '99, a fost acest Vreau rația mea de adevăr, unde s-a inflamat toată lumea. A început cu un articol în Adevărul care spunea că mint, contrafac realitatea, că filmul e un dar otrăvit. A mai fost un protest al Ministerului Apărării pe patru pagini în care cerea judecarea și excluderea mea din meserie. Un protest al PSD care m-a acuzat că îl fac criminal și asasin pe Ion Iliescu. Articole de presă - Radu Tudor care m-a înfierat îngrozitor, Ion Cristoiu care m-a făcut schizofrenic și mi-a zis că am creier de bibilică pentru că am inventat un termen - "structură" care nu are partid și se ocupă de tot ce e rău în țara asta și le face pe toate, a rămas un termen folosit și de SRI. Filmul a fost proiectat la școală, la SRI, știu de la profesori. Radu Vasile, prim ministru, a folosit exact acest termen, "structură", în cartea lui. Era perioada cu mineriade pe care le-am legat de '89 și amnistii și țigarete... erau un haloimăs de 48 de minute care mi-a adus oprobiu. Cristoiu, după o lună, la APTR, îmi dădea Premiul pentru curaj publicistic Jean Louis Calderon. Tu înțelegi? După ce mă făcuse schizofrenic! I-am mulțumit domnului Cristoiu pentru că una gândește și alta scrie, i-am mulțumit domnului Truțulescu fără de care morții Revoluției n-ar fi existat...
N-a fost ușor, au fost 10 zile de groază pentru mine. S-a înființat Comisia de Etică din TVR cu Cristian Țopescu, Cornelia Rădulescu și încă o doamnă, nu-i mai știu numele, care au zis că nu se pot pronunța, să vină CNA-ul. Și a venit. Ședință imensă. Îl știam pe Mircea Diaconu. I-am citit la telefon textul filmului - nu exista internet pe atunci. 40 de minute i-am citit. Mă oprea din când în când și mă întreba de unde erau informațiile adunate. Mircea Diaconu a fost cel care m-a susținut. Mi-a spus că dacă nu era "mea" în titlu și era doar "rația de adevăr", puteam să fiu dat afară. Eu am vorbit în numele meu și legea îmi dă dreptul să am opinie personală. Mi s-a mai întâmplat de vreo trei ori cu CNA-ul de-a lungul timpului și am scăpat. CNA-ul a spus atunci că nu e niciun fel de derapaj iar colegul Cătălin Ștefănescu, care avea două ore de emisiune pe TVR 2 de la Cluj, m-a invitat să explic de ce am făcut filmele astea.
Dacă mă vei întreba dacă este cu gust amar aniversarea mea de 60 de ani de peste câteva zile am să îți spun că da, pentru că nu am reușit să fac mai multe cu filmul documentar. Poate o să scriu o carte despre '89 pe care o vor citi 1.000 - 2.000 de oameni. N-am reușit. Spunea Bose Paștina: "Filmul documentar o să îl vadă 500 de oameni la cinema, hai, o mie, zece mii, dar eu când fac un spot îl văd 3 milioane la Pro TV." Îl îndemnam să facă ce știe să facă - film de lungmetraj - pentru că se apropia de 50 de ani și la 50 de ani ne-a părăsit. Eu fac 60 și nu am reușit să bag ideile mele decât în maximum, să zic, 10.000 - 20.000 - 30.000 de oameni care să mă creadă. Nu am reușit să le spun mai multora că tot ceea ce se vede nu e aia, că adevărul e invers.
C.N.D.: Ai spus deseori că în '89 a fost o contrarevoluție. Ți-a fost teamă în tot acest timp, adunând argumente și asociind informațiile, că acest termen de contrarevoluție ar putea fi greșit?
C.M.: Nu. A fost o răscoală populară, urmată de o revoluție, urmată de o contrarevoluție, de o lovitură de stat militară și de o crimă colectivă.
C.N.D.: Asta e ordinea?
C.M.: Da. Am ajuns în 2023 și o doamnă de la PSD vine cu un nou proiect de lege în care mai apar 4.000 de revoluționari "cu rol determinant" în ce a fost în decembrie '89, iar termenul pentru care se dă acest rol nu mai este 22 decembrie, ora 12 și 8 minute, ci procesul lui Ceaușescu din 25. Ar trebui să mă duc și eu cu Doru Spătaru și să îmi cer certificat de revoluționar cu rol determinant pentru că eu am filmat astea, Doru, Vlad Păunescu și așa mai departe. Nu o să o fac, evident, dar ar trebui să o fac să văd dacă se poate. Dacă se poate, este absolut cumplit, înseamnă că am făcut filmele degeaba.
C.N.D.: Când a început să se nască în tine ideea că există niște fire care trag și manipulează și speculează toată inocența oamenilor care trăiau cu sinceritate momentul riscându-și viața?
C.M.: A fost atunci când ne-am uitat în sala de proiecție cu Doru și ne-am întrebat cine erau ăia legați de pat care dispăruseră de pe pozitiv și negativ. Cine erau ăia? Teroriști? Iată o întrebare la care nu s-a răspuns de 33 de ani. Toate imaginile filmate de Sahia nu mai sunt nicăieri decât în niște filme, în trei filme și în ce au cuprins Andrei Ujică și Harun Farocki în Videogramele unei revoluții.
C.N.D.: Acolo sunt imagini de la amatori. Au mai fost momente care ți-au întărit convingerea că e o regie în spatele evenimentelor de atunci?
C.M.: Am citit aproape tot ce s-a scris. Am acasă două biblioteci pline de aceste cărți și reviste și documente. Să vorbim de Timișoara? De faptul că au ajuns acolo băieții de la Direcția de Informații a Armatei care au scos din cimitirul săracilor niște cadavre în putrefacție, le-au înșirat pe cearșafuri albe și au început să spună: "Uitați ce a făcut Securitatea!" Difuzat totul din minut în minut. Toată lumea a început să creadă pentru că minciuna era atât de mare și atât de des repetată încât a devenit adevăr. Totul până în 24 ianuarie când televiziunea belgiană a venit cu un reportaj care a spus că e un fake. După care toată lumea și-a dat seama că e un fals și au început să iasă cărți cu "o minciună mare cât secolul". A apărut brusc stația Eroii Revoluției. Au apărut legile cu eroii Revoluției și aici nu mă refer la urmașii celor împușcați, e clar că statul i-a împușcat, de aia le dă, de aia e crimă colectivă. Nicolae Ciucă, în calitatea lui dublă de prim ministru interimar și de ministru al Apărării, și-a cerut într-un fel iertare pentru ce a făcut armata în decembrie '89. N-a fost dusă până la capăt asta, dar a fost un gest: Statul și-a cerut iertare.
C.N.D.: Care sunt momentele nepremeditate din decembrie 1989?
C.M.: Nu știu dacă platformele muncitorești au avut ele iluminarea să iasă în 22 dimineața neîmboldite. 22.000 de oameni, cu două zile înainte, au fost trimiși la Timișoara de gărzile patriotice de același Pârcălăbescu în biroul căruia s-a sinucis generalul Milea. Trăiește domnul general Pârcălăbescu. A trimis 22.000 de oameni din județele Dolj, Vâlcea spre Timișoara, cu trenurile, să-i belească pe huligani, pe timișoreni, pe golani. Să îi calce în picioare, aveau și bâte, adică picioare de scaun de la fabricile de mobilă din Craiova. S-au dus acolo. S-au oprit în gară. Puțini s-au dus și care s-au dus au rămas cu golanii. Mitingul era pentru ora 9 sau 10. Tovarășul Coman l-a sunat pe tovarășul Ceaușescu spunându-i că are 20.000 de bărbați în trenuri și vor să își facă nevoile. "Cum procedăm?" A înțeles grozăvia situației și a dat ordin să îi întoarcă.
C.N.D.: Spui într-unul dintre filmele tale că s-au tras multe gloanțe...
C.M.: 12.600.000 de gloanțe. 1.600 de morți. 4.000 de răniți. Numere infime pentru cât s-a tras. De ce s-a tras așa? Vrei să spun părerea mea personală? I-am spus-o și lui, dar de atunci nu a mai vorbit cu mine. S-a dat ordin. "Trageți tot! Să fie cât mai mult!" Pentru că era televiziunea în Piața Palatului s-a dat foc și la Palat, și la Biblioteca Universitară, și la sediul Securității. La CC nu, la Kretzulescu nu. Trageți tot. Adică armament din '30, din '40, din '50, din '60, din '70, depășit moral și fizic. Au tras tot, cu rachete, cu tot ce a avut fiecare. La Craiova s-au tras două milioane, o spune un rănit care e de 33 de ani în scaun cu rotile. Cine se ocupa cu înzestrarea armatei și care a devenit în 24 ministrul Economiei, pentru că Ministerul Apărării a fost preluat de Nicolae Militaru? A luat Economia, nemaiexistând niciun fel de securitate economică care să controleze ce se întâmplă. A refăcut bugetul pentru reînarmarea armatei. Singur. El era propriul lui șef. I-a luat și locul lui Nicolae Militaru în 16 februarie. Vorbesc de generalul Victor Atanasie Stănculescu. O inteligență fabuloasă. A murit bolnav și după ce a făcut pușcărie.
C.N.D.: Cum a fost pentru tine să stai călare și emoțional și ca timp pe acest subiect? L-ai răsturnat pe toate părțile. Nu există în România un regizor de film documentar care să fi încercat să pătrundă subiectul revoluției din atât de multe unghiuri cum ai făcut-o tu.
C.M.: Nu sunt singurul. Mai știu încă vreo doi - George Borcescu care nu mai este printre noi și Răzvan Butaru cu care am făcut Decembrie Roșu - 18 episoade de 50 de minute și nu am terminat, am ajuns abia în 22 decembrie. Am mai avea de făcut încă 10-15 episoade dacă cineva și-ar dori și ne-ar lăsa să facem. Nici măcar nu costă atât de mult. De ce nu costă? Pentru că afară sunt niște troițe pentru o sută de oameni care au murit în zilele alea în jurul televiziunii. La Timișoara până în 22 decembrie au murit 78 de oameni, aici au murit 100. Televiziunea Română are datoria să scotocească după adevăr.
C.N.D.: Spuneai cu tristețe mai devreme că filmele tale au ajuns la puțini oameni, pentru că asta este menirea filmului documentar...
C.M.: Dar și că se fac din decembrie în decembrie. Decembrie e luna filmelor despre revoluție. Când am făcut în martie, era să mi-o iau rău. Nu am avut voie să lucrez până în octombrie. Mă duceam la George Borcescu și mă rugam de el să mă lase să lucrez. "Uite, fac un film despre flori." Și el zicea: "Nu, nu, că te știu! Tu filmezi o floare, deschizi cadrul și floarea e pe un mormânt din Cimitirul Eroilor." În octombrie a venit și mi-a zis: "Gata, e liber, poți face orice!" Am făcut filmul Dulce ca sângele e glonțul patriei, a fost mult mai rău decât acela din martie, dar nu a mai zis nimeni nimic și Terorist erou martir despre colonelul Trosca de la USLA.
C.N.D.: Ce ți-ai dori să rămână din filmele astea despre '89? Ce ar trebui să ajungă la toată lumea care e interesată de revoluție?
C.M.: Să știi că lumea este împărțită în multe confrerii acum, în sensul că sunt revoluționarii care cred despre sine că sunt buricul pământului și care cer și bani pentru asta, nu vorbesc de urmașii eroilor martiri, de cei pe care poporul i-a împușcat și trebuie să plătească până la sfârșitul vieții, vorbesc de cei care au fost acolo sau nu au fost acolo, ca să îl parafrazez pe Corneliu Porumboiu, pe cei care devin azi determinanți și care își mai trag la salariu de parlamentar o sinecură de 2.000 de lei. Și aici sunt niște revoluționari cu merite deosebite care au dublu față de cât au ăia mai normali, care erau și ei pe acolo. A fost foarte ușor să iei din imagini un print screen sau să ai o poză și însoțit de doi martori să susții că ai fost acolo. Despre Revoluție poate o să scriu o carte. Filmele astea... nu știu. Când mă voi duce eu, mă voi duce în Valea Stejarului, Maramureș, nu știu dacă cineva pe aici va mai da filmele astea. Ce fac ele? Unde se duc ele, filmele, când mor? Spune! În arhive se duc.
C.N.D.: Și vor fi vizitate de toți cei care sunt interesați de subiect.
C.M.: Nu e nimeni interesat de subiectul ăsta. Nu mai e nimeni interesat de subiectul ăsta. Suntem câțiva tâmpiți.
C.N.D.: Simți că mai sunt lucruri pe care ar trebui să le spui?
C.M.: Bineînțeles. Cum să nu? Sunt arhivele care sunt oprite. Acolo trebuie intrat. Ar fi trebuit să intrăm după 30 de ani. S-au făcut 33. Arhivele nu s-au deschis. Ba dimpotrivă.
C.N.D.: Sunt multe lucruri nedescoperite încă, nespuse încă despre revoluție?
C.M.: Cine a tras după 22 decembrie? Cu adevărat, nu unii care vor să apere o altă instituție împotriva alteia. Sunt și istorici de tip nou care cu asta se ocupă.
C.N.D.: Aș vrea să vorbim și despre formația ta ca om de teatru. Ai început să lucrezi la Nottara, la Sinucigașul.
C.M.: Cu Horațiu Mălăele în rolul principal și mulți alții buni.
C.N.D.: Cum era în Institut? Practic '89 te-a prins student la teatru.
C.M.: Repetam Domnișoara Iulia de Strindberg cu Adriana Moca și cu Andrei Zaharescu. Afară era ce era. Nu a ieșit examenul. Nu am reușit să îmi dau examenul și am zis că îngheț anul. M-a sunat domnul Mașek care era director la Nottara și pe care eu îl invitasem să fie profesor de estetică la Institutul de Teatru și cred că, în contrapartidă, m-a sunat să îmi spună că Horațiu căuta un regizor de 10 ani, vorbise cu toți colegii lui și n-a reușit să îl facă. Domnul Mașek mi-a zis: "Vino, îți dau un text, te pregătești, ajungi în fața domnului Mălăele și dai un casting." Așa a fost. Am fost doi. Am luat eu. Cred că l-am convins cu faptul că știam că Nicolai Erdman fusese scenaristul la Toată lumea râde, cântă și dansează. Găsisem în Operele lui Stalin o scrisoare între Kaganovici și Stalin despre cele două piese ale lui Erdman, Mandatului și Sinucigașul. Cred că și-a zis că băiatul ăsta poate nu știe teatru, dar ceva pe-acolo știe. Am învățat în patru luni de zile imens de la el.
În '92 am avut cel mai mare eșec și de atunci nu am mai făcut teatru pe scenă. Mi-a marcat viața teatrală. Purcărete, care era directorul Teatrului Bulandra, plecând în Italia o lună cu jumătate de trupă, mi-a zis să fac cu cei care rămâneau Romeo și Julieta pentru care aveam idei foarte bune. Am greșit distribuția îngrozitor, nu a venit decorul la timp. Eu n-am știut ce să fac cu ei pe o scenă goală. A venit domnul Liviu Ciulei mai devreme și a început Visul unei nopți de vară. La lecturile la masă totul a fost extraordinar, au fost încântați de ce le-am povestit despre Romeo și Julieta, dar tehnic nu am știut. M-am închis în mine și mi-am zis că filmul se face mai ușor și e mai puternic. Știi cum aș face acum Romeo și Julieta? Cu doi oameni pe care îi iubesc foarte mult - Oana Pellea și Gheorghe Visu. Niște copii bătrâni, cu părul alb. Restul sunt studenți. Ei doi sunt ăia bătrâni care se iubesc îngrozitor din fragedă pruncie.
C.N.D.: Nu cred că aș vrea să văd. Ai mai făcut teatru de televiziune.
C.M.: Am făcut niște filme la Sahia până '97, când am devenit regizor și am făcut Brâncuși lungmetraj. Am făcut un scurtmetraj întâi pe aceeași temă și apoi acest lungmetraj de 77 minute pe peliculă, excelent filmat la Paris, la Philadelphia, expoziție, lucrări. Minunat. Apoi trei luni nu am mai avut salariu. Am venit la TVR cu Brâncuși-ul meu, operatorul Traian Rocșoreanu. La poartă era pus un anunț cu un concurs pentru un post de regizor la Direcția Emisiunilor Informative. Mi-am luat o casetă de acasă, am adus un CV. Am dat concurs greu cu domnul Iosif Sava, șeful comisiei. Am luat concurs. Făcusem filme - Babu, Brâncuși. De Crăciun, Întristări - un film la care țin foarte. Am făcut emisiunea Cu ochii în patru cu Irina Luca, cu Dana Robe și Tibi Ștefănescu. Am lucrat mult reportaj și documentar. Pe lângă '89, Brâncuși mă preocupă foarte tare și am făcut vreo câteva filme. Blestemul lui Brâncuși, două anchete foarte bune, presupun că de aia m-au luat în Consiliul Științific al Centrului Brâncuși de la Târgu-Jiu - țin la acuratețea poveștilor lui Brâncuși. Știu că mulți vor să facă tot felul de nebunii - să îi aducă osemintele din cimitirul Montparnasse la Hobița. E absurd, e un cimitir în zăvoi, nu vine nimeni, nu ai de ce să îl duci la Târgu Jiu. Constanța Crăciun a fost prima care, cu Pavel Țugui și cu tatăl meu, Marin Mihalache, au făcut expoziția din '56 la 80 de ani, următoarea s-a făcut în '70, următoarea se va face în septembrie 2023, la Timișoara. De Brâncuși m-am ocupat și mă voi ocupa până la sfârșitul vieții.
C.N.D.: Spuneai la un moment dat că Brâncuși are un scenariu de film.
C.M.: Sunt 4 pagini scrise de el. Am un gând și vreau să le fructific.
C.N.D.: Să ne întoarcem la portofoliul tău produs în TVR.
C.M.: Caragiale. Un an de zile, 2002 - Anul Caragiale, am făcut 5 minute în fiecare zi, Curat Caragiale, parol! Am și un premiu UNITER pentru două bucăți din povestea asta. Am câteva lucruri etno-cultural-antropologice cum sunt Întristări și Un film mai puțin vesel, mai mult trist, poetic și sfătos. Am mai făcut teatru TV. Sinucigașul de la Nottara din '90 a fost filmat în '95 de doamna Olimpia Arghir și montat împreună cu mine. E în arhiva televiziunii. M-am luptat ani de zile să fac Zi că-ți place, cred că vreo 11 ani înainte de a deveni Valentin Nicolau președinte. Era o piesă de 9 pagini, scrisă de Nicolau într-o noapte de alegeri din 2000. Mi-a plăcut pretextul. A devenit președinte și mi-a zis că nu mai poate acum să îmi dea drepturile. Nu a mai fost președinte. A venit Tudor Giurgiu, apoi Sassu. În sfârșit, am ajuns într-un moment în care nu a mai avut ce face și m-a lăsat să îl fac. E o docu-ficțiune politică - cinci candidați la președinție intră prin televizor în camera unei tinere. Se poate vedea, e pe YouTube. Am mai făcut Canalul după Kincses Elemer - o piesă istorică politică din care am făcut un filmuleț de care nu mi-e rușine deloc. Apoi a fost Manifest - un poem dramatic scris de Ruxandra Cesereanu, o scriitoare din Cluj, un poem dramatic istorico-politic despre ultimii 30 de ani. Mi-a oferit libertatea totală de a face un film așa cum l-am văzut eu în capul meu. Mara Opriș face foarte bine toate personajele alea amestecate. Sunt și eu în povestea asta. Are un premiu UNITER de care-s foarte mândru.
Cea mai nouă producție este Phoenix. Har/Jar la care am ajuns întâmplător. Văzând toate clipurile Phoenix am decis să nu folosim decât foarte puțin arhivă și să nu facem un film despre muzică, pentru că filmele despre muzică s-au făcut. Doru "Rocker" Ionescu are cel puțin opt episoade Remix dedicate trupei Phoenix, care sunt excelente. Am folosit doar o bucată muzicală, restul sunt fragmente de 5-10 secunde. Este un film despre niște bătrâni frumoși care au avut o viață absolut demențială, extraordinară, plină de suișuri și coborâșuri, scandaluri, iertări, certuri. Frumos și urât și bine și rău. Sunt fabuloși. A fost un film foarte greu, cu peste 30 de ore de interviuri din care am ajuns la 107 minute. E un film de capete vorbitoare, e un film de oameni care povestesc, care trăiesc, care se emoționează. Cel mai important lucru în acest film este emoția pe care ei o degajă. Sunt toți la un loc așa cum nu cred că o să mai fie sau vor fi, din păcate, la înmormântarea primului când își vor da seama că e prea târziu.
C.N.D.: Este filmul care va deschide această Noapte Albă. În afară de filmul care are la bază textul lui Brâncuși ce mai ai în sertar?
C.M.: Un film despre tata. Viața lui a fost și prin armată, a fost și prin politică, a fost și prin cultură. A fost printre cei 44 de invitați din loja oficială de la Congresul al XII-lea când a fost povestea cu Pîrvulescu care a îndrăznit să se opună curentului și a lăsat un mic cutremur în urmă. Povestiri despre contextele sociale și politice pe care România le-a traversat în anii ăia. Mai am un film cu două personaje - un bărbat și o femeie - care se cheamă Cehov de la 3 la 6 și pe care trebuie să îl termin. Mi-am dat termen 11 mai, ziua mea. Mai am puțin de lucrat la finalul scenariului.
C.N.D.: Dacă ar fi să te definești ca regizor, ce ai spune despre tine?
C.M.: Cred că sunt prea sensibil în sensul rău al cuvântului, nu în sensul bun. Îmi place să fac lucrurile aproape meșteșugărește și singur, aproape singur pentru că nu ai cum altfel în meseria asta. Ai nevoie de un producător nebun, ai nevoie de un editor bun. Acum lucrez și voi lucra, sper, cu Roxana Elekes până la final. Ne înțelegem fără vorbe și când vrem să spunem un lucru, spunem amândoi același lucru în același timp.
C.N.D.: Ce e filmul documentar pentru tine?
C.M.: E ca și cum ai scrie un roman. E o lume acolo pe care trebuie să o simți, să poți să o filmezi, să știi să o filmezi, să știi să o pui în pagină cinematografic și să o dai lumii mai departe.
C.N.D.: În afară de faptul că e o profesie mortală, ce mai e televiziunea?
C.M.: Ce a fost, a fost foarte frumos! Mă gândesc la cei care erau aici, în Molière, unde filmăm noi acum. Știi ce muncă era? Cum să faci teatru în direct? Repeți, repeți, repeți și faci teatru în direct, cu totul montat. Nu se filma pe secvențe, nu, în direct, cu mișcări de cameră, cu actorii care știu textul, că n-ai cum să oprești, că e în direct. Aici, în Molière, în spațiul ăsta dezafectat azi în care mai există doar acest mic studio. Astăzi și un copil poate să vină să monteze cu telefonul. De aia a apărut tik-tok-ul - toată lumea face filme de câteva secunde care se repetă, se repetă, se repetă și nu comunică nimic. Lumea nu mai are nervi pentru film.
C.N.D.: Ce ar fi fost Cornel Mihalache fără TVR?
C.M.: Probabil mă lua Mona Segall asistentul ei să îmi dea și mie o bucată de pâine, mai albă, ce-i drept, dar cu muncă multă sau la Buftea asistentul vreunui regizor... Nu știu.
C.N.D.: Cum simți că au fost cei 26 de ani de televiziune în viața ta acum, în prag de 60 de ani?
C.M.: La sărbătorirea a 50 de ani de la înființarea TVR ne-au pus să scriem ce înseamnă televiziunea pentru noi. Eu am scris că e o meserie mortală. Mi-am îngropat niște oameni aici. Nu te lasă să mori în patul tău după pensie. Nu ajungi să le mănânci banii de pensie mult timp și fericit.