Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Marian Râlea: Sînt un actor cu şansă


Andreea Dumitru, un interviu cu Marian Râlea

12.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marian Râlea nu e vedetă, nu e monstru sacru, e mai degrabă ceea ce George Banu numeşte un "actor unic": interpret apt să încarneze proiectul artistic al unui regizor, "dublu exaltat" al acestuia. Talentul său versatil, dar într-un mod greu definibil, îl predispune fidelităţilor succesive sau, de ce nu, concomitente, Râlea devenind (şi continuînd să fie) perceput drept actorul predilect al unei generaţii de regizori. Că aşa stau lucrurile o dovedesc rolurile sale din stagiunile recente. El este Hermocrate din Triumful dragostei de Marivaux, la Teatrul "Bulandra", în direcţia de scenă a lui Alexandru Darie, dar şi Bérenger din Rinocerii lui Eugène Ionesco, redescoperiţi de Tompa Gábor la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, ori Al doilea din Martorii sau mica noastră stabilitate de Tadeusz Rózewicz, în montarea lui Mihai Măniuţiu de la Teatrul "Tony Bulandra" din Tîrgovişte, de curînd prezentată în cadrul Festivalului Naţional de Teatru 2006. Personaje care par să conveargă subtil spre, deocamdată, cea mai importantă provocare a carierei lui Marian Râlea: rolul titular dintr-un Rege Lear îndelung plănuit şi finalizat, în luna octombrie, de Tompa Gábor, pe scena Naţionalului din Cluj.

Andreea Dumitru: Mihai Măniuţiu vă consideră actorul său fetiş, dar ar mai fi cîţiva regizori care ar putea spune acelaşi lucru. Vă regăsiţi în această formulă?
Marian Râlea: Am făcut parte, aşa cum spune şi Mihai, pentru perioade de trei-cinci ani - pe care eu le consider doar etape în cariera unui actor - din distribuţiile celor mai importanţi regizori din ţară. Dar dacă s-a întîmplat să devin un soi de porte-bonheur - aşa cum îmi place mie să spun - al spectacolelor în care am jucat, e meritul acestor artişti, pentru că ei îmi provoacă bucuria jocului, prin propunerile pe care le fac, prin textele pe care le pun în valoare.

A.D.: Cum se explică totuşi că nu aţi colaborat pînă acum cu regizori din noul val şi că apăreţi destul de rar în montări cu texte contemporane?
M.R.: Eu am trăit aceste experienţe ale tinerilor, dar le-am trăit, într-adevăr, împreună cu Dragoş Galgoţiu, Alexandru Darie, Mihai Măniuţiu. Am jucat în tot felul de spaţii "neconvenţionale", aşa cum se practică acum. Mi-aduc aminte că am fost primii care am dat reprezentaţii în Back Stage, şi nu orice - Variaţiuni Dostoievski. Totuşi, nu am primit nici o propunere din partea celor tineri, nici măcar la nivelul unei discuţii ori sugestii. Poate e vina mea că am fost ocupat, poate e vina lor că n-au avut curaj, poate mă cunosc mai mult dintr-o imagine creată la televizor şi n-au vrut să rişte... Avem, deocamdată, căi diferite de a exprima fenomenul teatral, dar cred mult în ei şi joc în continuare - şi la Cluj, şi la Sibiu, şi la Tîrgovişte ori Bucureşti - cu actori tineri exemplari din punctul meu de vedere. Am tot timpul senzaţia că mă regăsesc în ei aşa cum eram eu la vîrsta lor. Vor să lucreze, sînt foarte talentaţi, iubitori, foarte bine-crescuţi, au bun-simţ pe scenă şi o inteligenţă artistică de invidiat.

A.D.: După o stagiune densă, cu roluri pe mai multe scene din ţară, aţi lucrat, în această vară toridă, şi cu Andrei Şerban. Pentru prima dată.
M.R.: Nu cred c-am refuzat vreodată un regizor şi, indiferent dacă era sau nu un proiect viabil, ştiam că trebuie să-mi facă plăcere şi să-l fac să devină viabil prin mine. Într-adevăr, după Triumful dragostei, după întîlniri extrem de interesante cu public specializat, la Festivalul Uniunii Teatrelor Europene de la Roma şi la Piccolo Teatro din Milano, după experienţa participării, în primăvară, la Festivalul ibero-american de teatru de la Bogota, uriaş ca program şi audienţă, proiectele au început să curgă... Andrei Şerban a fost o experienţă puternică, mai mult decît o etapă. În primul rînd, nu am crezut că voi fi unul dintre cei aleşi, nici că voi juca Sorin din Pescăruşul lui Cehov. Ştiam că avusese deja loc un casting. Întîmplător, mă aflam la Sibiu, iar el mi-a spus că vrea foarte mult să lucrăm împreună... Să te întîlneşti cu un atît de bun cunoscător de teatru, pentru că aici nu e vorba doar de o descifrare exemplară a textului lui Cehov, ci şi de o investiţie totală în fiecare personaj... cred că asta se întîmplă din ce în ce mai rar în teatrul pe care îl facem.

De-a lungul acelei luni petrecute la Sibiu, la o temperatură de treizeci şi cinci, patruzeci de grade, am avut senzaţia că, deşi ajunseserăm în vîrful piramidei, am fi putut cădea de acolo oricînd. Era o poveste de suflet, în care credeai sau nu, sperai sau nu, te îndoiai sau nu, în care regretai că participi sau, dimpotrivă, erai fericit. Pentru fiecare actor a fost o formă de reciclare, nu doar un atelier de actorie, ci şi un laborator de lucru al fiecăruia cu sine însuşi, şi asta clipă de clipă, în fiecare zi, în fiecare săptămînă. O mare întîlnire, din punctul meu de vedere.

A.D.: Nu aţi refuzat roluri, dar, în mod curios, teatrografia dumneavoastră se ordonează în jurul cîtorva teme, personaje, autori. Cu ani în urmă, aţi jucat Nebunul din Woyzeck de Büchner, în regia lui Tompa Gábor, apoi Bufonul din Regele Lear de Shakespeare, în spectacolul lui Dragoş Galgoţiu, pentru ca acum, la Cluj, să vă întîlniţi din nou cu Tompa şi cu un Lear care tentează nebunia pentru a ajunge la înţelepciunea bufonului.
M.R.: Sînt un actor cu şansă, care ţine însă şi de oamenii pe care i-am cunoscut, cu care am intrat în legătură directă pe scenă. Propunerile au venit odată cu texte foarte importante şi toate experienţele s-au consumat la o intensitate maximă. Fiecare colaborare cu aceşti regizori a însemnat o descoperire a viului, a meseriei... Dacă, lucrînd cu Dragoş Galgoţiu, am aflat ce înseamnă adevărul scenic, ce înseamnă textul, cuvîntul, cu Alexandru Darie am descoperit un alt fel de teatru, fabulos, un teatru al imaginii care trebuie să conţină viaţa, iar cu Mihai Măniuţiu am făcut tot ce nu ştiam să fac sau tot ce n-aveau alţii încredere că pot face, cum ar fi Experimentul Iov... Întîlnirea cu Tompa Gábor a avut loc la un alt nivel, pe un drum care leagă Nebunul din Woyzeck şi Bufonul interpretat, asumat, înţeles de mine în spectacolul lui Dragoş Galgoţiu. E interesant că, deşi nu-şi mărturisesc discursurile teatrale, toţi aceşti regizori sînt foarte buni prieteni, iar între ei există un gînd, un fel de dialog nevorbit, care pe mine m-a dus, iată, la Regele Lear.

A.D.: După atîtea nume vehiculate (Rebengiuc, Dinică, Iordache), distribuirea dumneavoastră a stîrnit uimire. În ciuda scepticilor, Tompa Gábor a fost convins că aveaţi "şi datele fizice, şi datele umane ale acestui personaj".
M.R.: Da, sigur, a fost o alegere surprinzătoare, pentru că atunci cînd mi-a propus Lear, l-am întrebat: "Bine, dar ce joc?", iar el mi-a spus: "Vei juca Lear". "Bine, dar nu am vîrsta şi nici talentul..." "Cu talentul, ai dreptate, dar vîrsta s-ar putea să fie, pentru că Paul Scofield l-a jucat la patruzeci de ani, în regia lui Peter Brook... Nu ne interesează să faci o compoziţie de vîrstă, ideal ar fi ca Lear să devină un personaj uman, aşa cum arăţi tu pe stradă, iar datele puterii şi ale prestanţei de la început să nu conteze. Le vom descoperi împreună..." Asta a fost tot, un dialog de două minute şi jumătate. Atunci cînd e întrebat de un regizor: "Vrei să joci acest rol?", orice actor ar trebui să răspundă: "Da, mulţumesc..." Restul sînt alintări sau false probleme: "Dar crezi că eu pot, dar de ce te-ai gîndit la mine, dar ce-ai vrea tu...?"

A.D.: Aveţi senzaţia că realitatea fizică, vîrsta pe care o impuneţi personajului modifică radical lectura piesei?
M.R.: Am simţit asta, dar numai la început, în prima scenă, care este foarte dificilă, aşa cum sînt multe la Shakespeare. Poate acolo am avut o mică întrebare. Acţiunea, conflictul încep brusc şi de aceea trebuia găsit un adevăr credibil... M-am gîndit cum ar fi fost ca în Lear să joace domnul Rebengiuc sau domnul Dinică. Pentru că, întîmplător, îl interpretasem deja pe Bufon, îmi răsuna încă atît de bine în minte vocea domnului Rebengiuc, Lear în spectacolul lui Dragoş Galgoţiu.

A.D.: Se pare că regizorul a speculat, distribuindu-vă, tocmai această înţelegere deja dobîndită a rolului pe care îl joacă Bufonul.
M.R.: Sînt momente în care-mi spun în minte cîntecul şi textul acestui personaj. În spectacolul lui Dragoş, Bufonul dispărea murind, de fapt, şi toată tristeţea lui, pe care am încercat s-o comunic, a rămas atît de bine în mine, încît, poate, chiar neintenţionat, m-a influenţat şi aici. Dar am crezut că n-o să vadă nimeni...

A.D.: Mai mult decît în alte montări ale piesei, există în spectacolul clujean o tensiune legată de percepţia diferită asupra timpului pe care o au Lear şi fiicele sale. Nu pentru că Lear ar fi prea bătrîn, ci pentru că "a îmbătrînit prea devreme".
M.R.: Sigur că nu e vorba despre o bătrîneţe biologică. Pînă în clipa apariţiei sale din final, cînd o aduce pe Cordelia, moartă, în braţe, Lear parcurge un traseu al redescoperirii vieţii, un drum iniţiatic, care, din punctul lui de vedere, nu ar trebui să se termine niciodată. El descoperă, în sfîrşit, lumea care îl înconjoară, pe care nu a văzut-o pînă atunci, iar finalul e o eliberare, chiar dacă prin sacrificiul major al Cordeliei. Şi atunci, fireşte, intervine o problemă de timp, un conflict între durata şi răbdarea de care are el nevoie şi această grabă a celor două fete de a rezolva problemele diurne. Goneril şi Regan n-au intrat în parcursul lui Lear, de aceea nu-l vor înţelege niciodată. Pentru el, drumul nu ar trebui să se sfîrşească, şi totuşi totul dispare în neantul "expus" de Tompa Gábor, imagine a hăului negru în care totul piere pentru ca altceva să se poată naşte.

A.D.: Pînă la urmă, este Lear un personaj actual, seamănă el cu omul de pe stradă, aşa cum a intenţionat regizorul?
M.R.: Da, cred că am şi trăit această experienţă. Lumea se schimbă atît de repede, iar atunci cînd ai senzaţia că eşti deasupra ei, că o poţi controla, momentul căderii este cumplit, de neconceput. Intervine chinul de-a exista, pe care îl experimentează şi Lear, de-a redeveni - în anumite limite, pentru că sînt nişte reguli - ce-ai fost. Niciodată însă cel care s-a aflat pe o culme nu-şi propune să ajungă doar pînă la jumătatea dealului. Dacă şi-ar propune asta ar fi mult mai simplu. Marele avantaj al lui Lear este că el descoperă lumea, cu oameni şi lucruri la care nu se gîndise niciodată. El este un mare cîştigător, pînă la urmă, pentru că descoperă omenescul, cu toată drama pe care o conţine.

(Interviu preluat din Dilema Veche, noiembrie 2006)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer