Practic, miza programului a fost și este de facilita tinerilor dansatori și performeri români o pregătire sinonimă celei din spațiul european, la scenele căruia CNDB își propune să le prilejuiască intrarea, ulterior absolvirii din 4 iunie 2023.
Cursanții au muncit zilnic, au trecut prin diferite metode și stiluri, corpuri și energii; cum informațiile încep să se așeze, iar partea de formare se apropie de sfârșit, ni s-a părut o idee bună să stăm de vorbă cu unul din ultimii traineri din Academie, coregrafa Gisela Müller, actualmente responsabilă pentru programul artistic și educațional al Tanzfabrik Berlin.
Prin toate curiozitățile pe care i le-am lansat, pe Gisela am întrebat-o, de fapt, un singur lucru, avându-i în minte, desigur, pe cei 12 aproape-absolvenți ai Academiei: încotro?
Mihai Ivașcu: Ai fost membra mai multor companii de dans, până când ai fondat "The Move Company" în 1992. Dac-ar fi să privești grupul ăsta, cei 12 din Academia de Dans, ca pe o companie de dans, ce gen de companie ar fi? Care-i starea lor?
Gisela Müller: În primul rând, și ce mi se pare interesant, e c-ar fi o companie diversă. Personalități puternice, foarte diferiți, experiențe diferite, cunoștințe diferite... o "cameră" cu personalități puternice, dar foarte diferite. Ceea ce-i mișto, să nu ai o companie în care toți arată la fel, toți sunt capabili să facă exact același lucru în aproape același fel etc., deci la noi ar fi o companie foarte - ok, poate nu "foarte", căci toți sunt albi, europeni etc. -, dar tot este o varietate mare de background-uri și caractere, de cum gândesc și cum lucrează. Ca să fie și mai clar, ambitusul grupului, ca să zic așa, e de la oameni cu idei foarte fizice, până la cineva care-i foarte conceptual.
M.I.: Întregul arc.
G.M.: Da, tot spectrul de performativitate, de la coregrafie cu muzică, fără muzică; unii dintre ei sunt interesați să exploreze un singur element din corp, alții, dimpotrivă, sunt interesați de corp ca întreg - ce să mai, e minunat, sunt grozavi. (n.r. zâmbește)
M.I.: Ai mai mult de 30 de ani de predat dans și performance în toată lumea. Te-ntreb: ce nu se poate preda? Care-i lucrul ăla pe care fiecare artist trebuie să-l descopere sau să-l inventeze de unul singur?
G.M.: Da, există așa ceva, cu siguranță. Motivația trebuie să fie acolo, inspirația trebuie să fie acolo - să te ții motivat și să reușești să-ți structurezi și urmezi propria căutare. Și asta e ceva ce nu poți să predai. Poți să vorbești despre, să zici ce-nseamnă să ai asta, dar... pe lângă pasiune, un artist trebuie să fie interesat de anumite întrebări, să-l intereseze anumite idei. Ceva căruia să vrei să-ți dedici timpul. Și acest ceva e diferit pentru fiecare. Ce poți face însă, ca pedagog sau facilitator, e să-ncerci să provoci, să oferi studenților multe, multe intrări prin care să ajungă la punctul ăla din ei. Dar da, îl ai sau nu-l ai.
M.I.: Care-a fost provocarea ta cea mai mare, ca artistă? Sau care e?
G.M.: Hmm... Asta nu-i o întrebare ușoară.
M.I.: Știi de ce te-ntreb? I-am urmărit multe luni, și adesea m-am întrebat... dac-aș fi în locul lor, adică dac-aș fi dansator, nu poet, care-ar fi obstacolul interior sau exterior pe care-ar trebui să-l înving, aici și acum? Sigur că diferă de la om la om, dar diferă și de la artă la artă.
G.M.: Sigur că da! Păi, e problema financiară, care-i destul de mare! (n.r. râde) Apoi, ce-i de-nvățat ca freelancer e să ai încredere. Să crezi... Știm, ca artiști, că nu toată munca noastră poate fi plătită sau încadrată sau orice, nu-ți știi viitorul și... uite, când eram tânără, parcă și mai extraterestră păream, pe lumea aia. Voiam să fiu independentă... din dans contemporan, în anii '80. (n.r. râdem) Înțelegi? Vorbesc de Europa de Vest, acolo am crescut și de-acolo vin; ei, la vremea aia job-urile erau foarte clare, chiar și pentru cei cu profil artistic - făceai facultatea x și obțineai job-ul y. Timpurile s-au schimbat, iar pentru oamenii din cercetare artistică, din performativitate... nu mai e neapărat atât de clar. Șomajul a crescut; întreaga societate s-a schimbat - la un moment dat eram bucuroasă de această schimbare, simțeam că mai multă lume poate să-mi înțeleagă viața. Pentru că nu eram în aceste structuri clare, contract aici sau dincolo sau etc. Și nici nu căutam deloc așa ceva pentru că altul era tipul de muncă care mă interesa. Pentru că, sincer, simțeam că-n acest tip de insituții rigide n-aș reuși nimic. Mă interesa forma contemporană și nu să mă folosesc de clișee, convenții. Și asta a fost provocarea mea, ca tânără artistă. Să ai un proiect, să știi că durează 3 luni, și-apoi...? De-a lungul anilor înveți totuși că lucrurile vin. Se poate să ai și perioade dificile, dar cumva am reușit. Am lucrat mult cu mine să-nvăț să am încredere și să cred. Să cred că ceea ce fac e o investiție și că lucrurile vor veni și pentru mine. Să nu intru în panică.
M.I.: E un răspuns în care mulți tineri artiști sau profesioniști în cultură s-ar putea regăsi... După cum știi, Academia e un program destul de singular în România. Să ai 12 tineri artiști selectați, cu variate experiențe (teatru, dans, regie, performance), să-i pui la un loc într-o sală mică și să le oferi 8 luni de ateliere cu profesori și coregrafi de top sună a premisă pentru un serial american. Dacă e așa, care-ar fi finalul de sezon? Un final bun pentru plot.
G.M.: (n.r. surâde) Pentru ei, mi-aș dori să fie în stare să ducă toată această muncă, s-o folosească pe mai departe; am lucrat zilele astea cu ei pe propriile lor idei, ce le-ar plăcea lor să cerceteze sau să creeze după program, pentru că se simte și din partea lor că lucrurile ajung la final. Revin la ce-am zis, mi-aș dori să găsească cel mai bun mod de a-și structura pasiunile și de a nu face prea multe compromisuri.
M.I.: Ar fi bine.
G.M.: Ar fi frumos. Și, poate, să rămână conectați, să se ajute reciproc. Să se susțină. Știi, să păstreze conectarea. Poate nu toți au făcut click, dar doi acolo, trei dincolo tot au făcut - să se înțeleagă și să se ajute ca o comunitate.
M.I.: Vezi, asta ar face loc de continuări spin-off.
G.M.: (n.r. râde) Da, exact!
M.I.: Există, la noi, multe lucrări de dans contemporan foarte dramatice, deși, teoretic, încadrarea dansului contemporan s-ar face la genul liric. Par a fi două școli: lucrări de dans în structură dramatică (replici, scene, arcuri emoționale translatate în coregrafii etc.) și lucrări de dans în "structură" lirică, foarte deschise, poematice, fără rostiri, cu - să le zic așa - situații a căror formă tare, dacă e să fie una, rămâne mișcarea însăși, compoziția vizuală sau metafora la care se face referire, mai subtil sau mai explicit. Care-i felul tău de-a vedea și de-a face spectacolele de dans?
G.M.: Chiar dacă eu le-aș descrie diferit, diferențierea e reală. Pentru mine, cele dramatice, cum le-ai numit tu, folosesc convenții, structuri. Știi, dansul contemporan a devenit ceva foarte cețos, oamenii înțeleg lucruri foarte diferite în jurul termenului - pe de-o parte mi se pare interesant, pe de altă parte mă și enervează un pic, pentru că din punctul meu de vedere contemporan ar trebui să însemne... contemporan. Pentru că munca noastră e și despre a duce lucrurile mai departe, de a le schimba. Ce spui tu prin liric are mult de-a face cu a păstra pe scenă intenția originală a actului artistic și a arăta munca acestui act - e foarte important. Dacă alegi să faci o lucrare de dans la modul convențional, atunci iei o reprezentare a gândului care te interesează și o arăți, de pe scenă, publicului. Pe când, ce-nțeleg eu prin contemporan e că acea reprezentare, cu adevărat, o găsești pe scenă pe moment. Propria ta documentare, propria ta muncă continuă chiar și-atunci, pe scenă.
M.I.: Asta-nseamnă că munca asupra unei lucrări nu se definitivează niciodată?
G.M.: Pragmatic, se definitivează, dar...
M.I.:... doar într-un context? Adică-i gata pentru acum, dar niciodată la modul absolut.
G.M.: Întocmai! Deci să nu fie atât de centrată încât să nu te mai poți gândi la nicio altă variație a ei când o faci, ci să fii prezent, alert. Trebuie să fii acolo. Altfel nu va funcționa. Altfel va fi goală. E-un mod total diferit de-a lucra, un mod total diferit de-a fi. Ce-i învăț eu pe ei asta ar fi, să muncească continuu, artistic vorbind, să nu se culce pe ideea că "ok, o știu, știu cum s-o fac, am să folosesc forma aia, gata!", ci să se întrebe mai mult - "o fi asta forma, poate forma asta conduce către altceva?". De-asta numesc atelierul Playing with Possibilities, e ca o sugestie către ei înspre a-și continua investiția. Întrebările pe care și le pun sunt o formă de investiție. Da, munca asta nu se termină niciodată. Sunt puncte în care performezi așa, într-un anumit fel, dar de fapt mergi, cauți, tot mergi...
M.I.: Și cum se simt cursanții din Academie față de abordarea asta? Le place, le displace?
G.M.: În prima săptămână când am venit (n.r. Gisela a avut un prim workshop în Academie la finalul lunii martie 2023) i-am zguduit un pic, i-am scos din zona lor de confort - asta e ceva pe care lucrez mereu -, am construit un spațiu extrem de sigur și de cald, de deschis, pentru ca ei să poată ieși din ce sunt confortabili să facă, să nu fie în rutină. Ca cercetător, ca artist care vrea să crească ai, desigur, o bază a ta la care revii, dar e important să călătorești, să construiești noi experiențe, alte experiențe. Ca artist, cred, ai obligația să faci asta. Altminteri, te întorci la repetiție, la convenție, or pentru mine - dar asta sunt eu, e ceva personal - asta ar fi moartea artei. Adică de ce-ai mai...
M.I.:... face-o.
G.M.: Da, sau chiar de ce-ai mai privi-o. Ce se-ntâmplă când tu, performer sau dansator, lucrezi spectacolul chiar pe scenă, în fața publicului, e că mă inviți pe mine, audiența, să fiu cu tine. Mă inviți să-mi fac propria interpretare, mă inviți să înțeleg într-un mod de construcție. Pe când, când dansatorii spun "A" și fac "A" și eu înțeleg tot "A", atunci pot să stau pe spate... Iar pentru mine, una, e foarte plictisitor. Și nu poți să intri în lumea aia, lumea aia ți se demonstrează. Poate fi drăguț, îți place, dar nu-ți face nimic. În schimb, dacă lucrează, și nu prezintă, atunci mă invită, atunci intru și eu în lucrare. Firește, uneori se poate mai lesne, alteori nu iese nimic nicicum, e clar, nu e vreo singură rețetă de făcut lucrări grozave. (n.r. râde)
M.I.: Care-i viața unui tânăr dansator sau performer acum în Berlin? Dacă cursanții din Academie ar încerca să profeseze acolo, ce linie ar trebui să urmeze: să se asocieze într-un grup, să caute rezidențe, să-și găsească un agent / producător?
G.M.: Dincolo de orice, ar trebui să fie foarte consecvenți, asta-i va face să supraviețuiască. (n.r. râde) Să nu se frustreze dacă merg la o audiție și nu iau, și altele asemenea. Să muncești constant te ajută să reziști în... jungla asta, ca să-i zicem așa. (n.r. surâde) Da, ar trebui să-nvețe să scrie aplicații, să facă bugete...
M.I.:... de unii singuri?
G.M.: E bine dacă pot, da. La început s-ar putea să n-aibă bani să plătească pe cineva, nu? De exemplu, asta cu bugetele e ceva ce li se oferă în Berlin tinerilor artiști - sunt seminarii de cum să faci un buget, cum să depui o aplicație, sunt învățați gratis, nu plătesc pentru așa ceva. Nu-i un program academic, o specializare, ci o serie de workshop-uri la fiecare câteva luni. Sigur că pot avea și-un prieten bun care se pricepe și să-nceapă așa... Și încă ceva - care pentru unii e super simplu și pentru alții e extraordinar de greu: să-ți articulezi munca. Trebuie să poți să vorbești cu oameni despre ce-i munca ta, ce-i proiectul la care lucrezi, nu poți să zici mereu "vreau să fac un spectacol". Și-apoi, da, după cum s-ar putea să știi, în fiecare țară te lupți pentru subvenții pe termen lung. Noi am reușit în Berlin, în ultimii zece ani, să avem bani de proiecte pentru tineri, pentru artiști emergenți. Nu-i mult, dar tot primesc sume de 600-700 de euro, e ceva. Avem și-o organizație care cu asta se ocupă, să aibă grijă de artiștii care de-abia ies de pe băncile școlii; au un studio acolo care are și scenă, lansează call-uri pentru rezidențe sau mici performance-uri. Deci conștientizarea faptului că-i important să-ți susții tinerii artiști s-a întâmplat. Dar asta a luat peste... 30 de ani. (n.r. râdem) A luat ceva să-i convingem pe politicieni că niște bani ar trebui rezervați mereu pentru asta.
M.I.: Noi pe-aici mai încercăm.
G.M.: Da, e un drum lung, depinde de ce partid e la putere, ce Ministru, multe. Eu, ca să-i ajut, încerc și să-i pun în legătură cu coregrafi, pot face un internship, pot cunoaște alți dansatori...
M.I.:... construiesc poduri.
G.M.: Da, își dezvoltă rețeaua. Dar eu, să știi, nu încurajez asta ca pe-o strategie. La mijloc trebuie să fie un interes interior, o...
M.I.:... o legătură umană.
G.M.: O legătură intimă, mhm, ceva de interioritate între respectivii. Poți să-mpingi lucrurile strategic, dar la final te-ntrebi "e asta ce voiam cu-adevărat?". Pentru că știi ce te preocupă cu adevărat, așa că du-te pe aia! Toți în jurul tău o să zică, poate, c-ai înnebunit, dar încearcă. Încearcă. Continuă să crezi, continuă să încerci. Ceva se va întâmpla pe-acest drum.
M.I.: Gisela, eu cred că toți suntem un pic cărăuși. Cărăm bagaje, experiențe, amintiri, frici, dorințe, secrete, idei. Ce din bagajul tău de berlineză ne lași cadou?
G.M.: Dacă ți-aș răspunde din context berlinez, aș lăsa atunci ideea de deschidere a spațiului. Pe asta lucrez mereu. Un spațiu sigur, să oferi un spațiu în care oricine poate fi cine e, în care oricine se poate arăta. Ce-ar fi așa, o chestie berlineză, e diversitatea, un lucru atât de binevenit, cu care sunt atât de obișnuită și care-mi place. În Berlin sunt tot felul de oameni, foarte diferiți între ei, care se strâng laolaltă, tot felul de naționalități, genuri. A devenit ceva așa normal în viața mea și are legătură cu trăitul acolo, în acea diversitate pe care n-am mai regăsit-o nicăieri altundeva - poate doar în New York.
M.I.: Ai trăit și-acolo, nu? Și-n Paris?
G.M.: Da, da. Dar acum mult timp. (n.r. surâde) Parfumul berlinez ăsta-ar fi.
M.I.: Deci o încurajare pentru diversitate.
G.M.: Da, împreună cu... sentimentul că ești de-ajuns. Că ți-ești suficient. Și azi dimineață le ziceam (n.r. cursanților din program): începeți munca de unde sunteți voi acum. De-aici începi. Și e de-ajuns pentru acum. De-acolo continui. În loc să crezi că "ah, trebuie să fiu acolo, trebuia să fi făcut ailaltă".
M.I.: Proiectăm des, nu? Să trăiești cu ce ești acum e greu. Sună clișeu - "trăiește clipa", nu știu ce -, dar e cam dificil.
G.M.: Foarte. E mult de muncă. Pentru că nu te poți ascunde, știi? Mai ales ca artist. Trebuie să conștientizezi ce este, starea de fapt, nu prea poți să te joci cu asta. Pur și simplu nu-i posibil.
M.I.: Hai și cu niște întrebări scurte. Un oraș care dansează?
G.M.: Cred că cele din Balcani. Sunt și în rețeaua Nomad Dance Academy (platformă de consolidare a scenei de dans contemporan în Balcani) și tot venind pe-aici am observat cu bucurie că oamenii se mișcă având un nivel emoțional al mișcării - nu mă refer la profesioniști. (n.r. surâzând) Oamenii chiar dansează! În Germania asta nu se-ntâmplă. În Germania nu dansezi. (n.r. râde) Doar stai la masă și vorbești.
M.I.: O mișcare care mereu își face treaba, ca efect pentru public.
G.M.: Căderea.
M.I.: Un sentiment care e dificil de exprimat scenic.
G.M.: Hmm... E dificil de arătat că lucrezi cu abilitățile tale.
M.I.: Cum e cel mai bun public?
G.M.: Variat, curios, deschis, din toate generațiile. Oameni care vin cu poftă.
M.I.: Cea mai mare frică.
G.M.: De violență.
M.I.: Fă-le celor 12 o urare de dans. Vă doresc să dansați...
G.M.: Wow... Vă doresc să dansați până foarte târziu în viață.
CNDB desfășoară Academia de Dans și Performance ca parte din SEEDS (2022-2025), proiect desfășurat în parteneriat cu Brain Store Project Foundation (Sofia) și Stanica - Service for Contemporary Dance (Belgrad), și co-finanțat de Uniunea Europeană prin Europa Creativă.