Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu şi Radu Muntean despre filmele lor din 2006

Cătălin Mitulescu este regizorul care, în 2004, a adus surpriza bucuriei unui Palme d'Or pentru scurtmetraj la Cannes, iar în 2006 m-a făcut să merg pe Croazetă fredonând "ţara noastră-i ţara noastră", muzica din filmul lui de debut, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. În acelaşi loc am ascultat muzica lăutărească cu "ai noştri", sărbătorind premiul de interpretare din categoria Un Certain Regard pentru Dorotheea Petre, actriţa principală. Nu e vorba despre clişee cu "mândria de a fi român", ci a accepta că nu putem să fim decât ceea ce suntem, cei din amintirile noastre. Acelea româneşti.

Magdalena Stanciu: Cât de greu ţi-a fost să debutezi după un Palme d'Or la scurt-metraj, ţinând cont de aşteptări?
Cătălin Mitulescu: Premiul a venit în timp ce pregăteam Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, şi sigur că a venit bine, mi-a uşurat apoi finanţarea, dar filmul era gândit şi lucrat dinainte. Palme d'Or-ul m-a liniştit, m-a relaxat. Faptul că filmul trebuie să fie bun e un stres pe care-l am oricum şi cel mai mult cred ca l-am avut la primul scurtmetraj făcut pe VHS în şcoală. M-am şi îmbolnăvit, pentru mine miza era extraordinară. În clipa asta un premiu nu înseamnă foarte mult, important e să am spectatori, în ţară sau în Franţa, unde filmul a fost lansat pe 30 august. Serios, cred că trăim o nebunie a premiilor acum. Iar ele nu sunt decât o cale pe care trebuie s-o foloseşti ca să faci filme care înseamnă ceva. Colaborarea cu Wenders mi-a deschis drumul în Germania, pentru post-producţie, iar Scorsese m-a susţinut chiar şi în discuţiile cu Pyramide, care poate şi-ar fi dorit un film mai fluent, mai scurt. Dar eu cred că primul film e foarte important şi, chiar dacă are ezitări, trebuie să fie personal şi aşa cum ţi-l doreşti.

M.S.: Este extraordinară atmosfera de cartier de la marginea Bucureştiului pe care o aduci în film. Este legat acest lucru de subtitlul de pe afiş, "călătorie prin amintiri"?
C.M.: Am copilărit în Colentina, într-o zonă de case. Cred că în cartierele acestea de la periferie, cu grădini, cu un pic de vie, cu un maidan, cu o cale ferată şi o gârlă ceva mai încolo, oamenii au rezistat altfel, au fost mai liberi, cu sufletul mai curat, mai neatins. Lumea asta am vrut s-o povestesc. Era o lume care pe Ceauşescu îl deranja, aveau loc demolările, se intra cu buldozerul.

Cartierele astea trebuiau să dispară, pentru că acolo a existat un mod de a fi al nostru, românesc. Eu nu am vrut să merg în trecut şi să mă încarc de ură, să dau sentinţe. E un film bazat pe nostalgia mea după acea perioadă. Mi-a fost dor de mine când eram în liceu.

Se vorbeşte mult despre generaţia noastră, despre faptul că am fost derutaţi când ordinea s-a schimbat. Şi cred că pentru noi filmul acesta e important, pentru că ne regăsim în ceva ce am fost, în ceva ce ne aparţine.

Toate experienţele acelea ne definesc pe noi ca oameni. Asta suntem, ăsta-i sufletul nostru şi cu cât ne regăsim mai mult, cu cât ne cunoaştem mai mult, cu atât ştim ce vrem. Nu poţi să te negi pur şi simplu, să zici că ce a fost nu mai există şi acum trebuie să devii altfel.

Pentru om trebuie sa existe o continuitate, trebuie să nu-ţi pierzi sufletul, să nu devii ceva străin pentru tine. Asta am încercat eu. Am vrut să ofer acest film celorlalţi, să-i apropii mai mult de ei înşişi.

De aceea are structura pe care o are, nu şi-a dorit să fie o ficţiune care te ţine cu sufletul la gură, ci un loc în care să-ţi reîntâlneşti propriile emoţii. Pentru că vorba aceea, pe vremuri nu aveam căldură decât în inimă.

M.S.: Sunt în film momente de tăcere ale personajului feminin care au multă forţă, nu sunt acolo întâmplător.
C.M.: Face parte din mine acest mod de a povesti. Cu cât povesteşti mai mult fără cuvinte şi cu cât actorul comunică mai mult pe ecran, mi se pare că un film e mai puternic.

Cred că misterul cinemaului se află undeva la actor. Sunt mari filme care îmi plac tocmai de aceea, ca de exemplu Taxi driver, pentru De Niro şi ceea ce transmite el acolo. E o prostie să separi performanţa actoricească de forţa filmului şi de regizor.

Nu poţi să iei actori din alte filme şi să-i pui la tine, trebuie să reinventezi tot timpul. E o luptă pentru regizor, dar cred că trebuie să dea lupta asta. Iar actorii sunt tot timpul dornici să facă altceva, să nu se repete. Trebuie doar tu să ai puterea şi imaginaţia să-i pui pe calea care trebuie.

Filmul, având aspectul de cronică, e de fapt ca un puzzle. Asta a şi fost miza mea: să fac o cronică de emoţie, nu o poveste de dragoste pe fondul unei epoci. "Ce mişto, o poveste de iubire, m-a emoţionat profund! Când era? Ah, pe vremea lui Ceauşescu!" Nu. Eu am vrut să fie vremea aceea, emoţiile de atunci şi bucăţile de viaţă întâmplându-se una după alta.

M.S.: Emoţiile din scena fugii peste graniţă bănuiesc că nu vin din amintiri.
C.M.: Să ştii ca la un moment dat am plecat cu nişte prieteni din cartier până la Dunăre, aşa, la limită: mergem, vedem cum e şi, cine ştie, poate ne aruncăm şi-n apă.
Am simţit fiorul fricii care făcea Dunărea să pară imensă. Filmul e viziunea mea de acum despre ce s-a întâmplat atunci, nu e un documentar. Şi e normal că se termină cu Revoluţia. Nu poţi să spui o poveste, fără să-i dai finalul pe care l-a avut.

---

Corneliu Porumboiu s-a întors din nou cu faţa spre public odată cu debutul său în lungmetraj, A fost sau n-a fost?, filmul care i-a băgat pe europeni sub scaune de râs.

Iulia David: După A fost sau n-a fost? vom înceta să ne mai punem întrebări legate de istoria recentă?
Corneliu Porumboiu: Fiecare are propria sa raportare la istorie, iar personajele mele fac asta ca să-şi dea seama în ce lume trăiesc. Un film nu cred că poate să ofere rezolvări, să dea verdicte, ci să pună şi mai multe probleme. E foarte interesant că povestea a fost înţeleasă universal, iar asta te încântă cel mai mult când eşti regizor, pentru că orice film este o concepţie despre lume în interiorul căreia trebuie să fii foarte coerent. Dacă nucleul acestei lumi este inteligibil, înseamnă că ai reuşit.

I.D.: Talk-showul de 45 de minute în timp real din film este foarte teatral. Cât este de subţire graniţa dintre teatru şi film?
C.P.: Toată secvenţa a necesitat o disciplină teatrală extrem de riguroasă din partea actorilor. Când lucrezi astfel, orice replică devine vitală pentru traiectoria personajului. Aşadar, am repetat la această bucată 10 zile pe parcursul cărora am modificat textele, însă nu ne-am oprit doar la replica scrisă. Am încercat în discuţiile cu actorii să îi conving să-şi creeze personajele. E foarte greu să susţii trei actori care trebuie să rămână continuu la un nivel ridicat, dar şi un pariu pentru mine să ţin spectatorul în sală cu trei personaje la o masă.

I.D.: Asta sună mai degrabă a Cehov. De unde te revendici mai exact?
C.P.: Dramaturgic cred că mă revendic chiar din zona Gogol, Cehov. Cinematografic, din neorealismul italian, şcoala cehă... Totuşi, e greu de făcut o demarcaţie strictă. Fiind la primul lungmetraj, nu pot să spun că sunt definit, nici dramaturgic, nici ca modalitate de filmare. Încă mă mai caut. Cu atât mai mult cu cât următorul meu proiect are un cu totul alt ton.

I.D.: Ce zone te interesează să explorezi în continuare?
C.P.: Prezentul şi realul. Mi-e foarte greu să mă gândesc că voi face vreodată un film istoric. Mă interesează foarte mult cum caracterizez un personaj din timpul cinematografic, ce înseamnă timpul cinematografic raportat la timpul real al unui personaj. Când lucrez, cel mai mult mă împinge subiectul înainte şi pornesc de la căutări dramaturgice. Apoi, în funcţie de raportarea mea la subiect încep să mă gândesc la cum voi folosi camera. Ca regizor, felul în care foloseşti camera spune cât de onest eşti cu subiectele tale.

I.D.: Ce este specific noului val de regizori români?
C.P.: Deşi suntem la început, simt că la noi toţi există o reîntoarcere la lucrurile esenţiale din cinema. Regizorii români chiar îşi pun problema ce înseamnă camera, cum se raportează ea la subiect, nu încearcă să trişeze. Poţi să păcăleşti foarte uşor în ziua de azi, dar la noi există o onestitate între subiect şi felul în care acesta este abordat. Slavă Domnului, suntem destul de departe de căutările estetice forţate care pândesc acum Occidentul! De ceva vreme predau la facultatea de film şi văd că tinerii au multe de spus. Cred că vor apărea foarte mulţi regizori buni în continuare.


10 lucruri despre... Corneliu Porumboiu

Vaslui. Stop. 31 de ani. Stop. Însurat şi pe cale de a deveni tătic. Stop. Cam aşa ar suna telegrama de prezentare a regizorului care a adus pentru prima oară României premiul Caméra d'Or. Dar cum toate astea le ştiţi deja, am adus în faţa dumneavoastră 10 lucruri trăznite despre Cornel, povestite chiar de el.

1. Este un şofer foarte prost pe timp de iarnă.
2. Porecla lui în adolescenţă era Belu. După ce a venit în Bucureşti a încercat să-şi convingă prietenii să-i spună altfel. Acum îi spun Beluţu.
3. Nu crede că cel mai bun prieten al omului este câinele, ci televizorul.
4. Îi place să stea în hoteluri, mai mult decât să călătorească.
5. Găteşte cea mai buna omletă din lume.
6. În liceu a rămas corigent la franceză. După ani, s-a căsătorit cu o franţuzoaică.
7. Nu are nicio limită la ţigări şi cafea.
8. Nu-i plac telefoanele mobile.
9. Îi place foarte mult Maria Lătăreţu.
10. Nu-i place să se vadă la televizor şi nici să-şi citească interviurile.

---

Radu Muntean este ca elveţienii:un maximum de coerenţă şi precizie în timp minim. Discuţia pe care am avut-o cu el într-o duminică dimineaţă mi-a dezvăluit un regizor căruia îi face plăcere să-şi traducă filmele în teorie. Am sărbătorit împreună la o cafea premiera celui de-al doilea său lungmetraj, Hârtia va fi albastră.


Iulia David: Cum autoevaluezi trecerea de la Furia la Hârtia va fi albastră?
Radu Muntean: Stilistica fiecărui film ţine foarte mult de subiect. Furia s-a vrut de la început un film comercial cu personalitate. Acolo aşteptările au fost cu totul altele decât la Hârtia..., care mă reprezintă mult mai bine, căci am avut un control deplin asupra creaţiei filmului. Între cele două există şi deosebiri, dar şi asemănări. Spre exemplu, finalul de la Furia e cam în cheia ultimului film, iar ambele au o fluenţă aparte.

I.D.: Consideri că cinema-ul este o serie de coduri care trebuie descifrate de spectator?
R.M.: Nu-mi doresc să fac filme încifrate. Fiecare cineast are în minte un model de spectator care de cele mai multe ori este el însuşi. E bine să pui la lucru mintea spectatorului, dar nu cred că trebuie să fim prea codaţi. Cred foarte tare în filmele care te pun pe gânduri şi care vor să-ţi transmită un punct de vedere asupra vieţii. Dar această viziune nu trebuie să fie un cod care să se adreseze numai cunoscătorilor.

I.D.: Consideri că e un dezavantaj că alte două filme despre Revoluţie au ieşit pe piaţă înaintea Hârtiei...?
R.M.: Nu, dimpotrivă, e un avantaj. Dacă Corneliu şi Cătălin au avut succes, înseamnă că ei au pregătit interesul publicului pentru Hârtia va fi albastră. Sunt sigur că toate trei vor avea priză, mai ales A fost sau n-a fost?, un film pe care îl recomand cu drag.

I.D.: Există în film o distanţă a camerei, care oferă spectatorului o raportare foarte potrivită faţă de cele întâmplate...
R.M.: Revoluţia în sine este o problemă foarte delicată. Ăsta a fost pariul filmului: să redau emoţiile de atunci cu detaşarea de acum. În timpul Revoluţiei eram un fel de Costi - puţin răsfăţat, plecat în armată, gata să dau piept cu inamicul. Acum văd lucrurile cu mult mai multă detaşare şi am vrut ca filmul să fie obiectiv şi în niciun caz să pic în didacticism. Aici povestea trebuie să convingă, nu intervenţia regizorului.

I.D.: Personajele tale sunt aproape nişte fantoşe care nu se disting în întuneric unele de altele - efectul maxim pentru a traduce dezorientarea şi absurdul. Cum aţi ajuns la această soluţie?
R.M.: Cu Tudor (Lucaciu, n.L.) lucrez de foarte mulţi ani. Acesta a fost încă un pariu estetic al nostru - cum să facem ca filmul să fie cât mai frust şi mai realist şi, în acelaşi timp, să redăm absurdul situaţiilor. Cred că am reuşit să redăm ambele stări.

I.D.: Care speri să fie efectul final asupra publicului?
R.M.: Sper că acest film va ajuta lumea să se despartă de trecut într-un fel relaxat.

(Interviuri preluate din Time Out Bucureşti, septembrie, octombrie 2006)