Francis Ford Coppola: Trebuie să spun că nu înţeleg pe de-a£-ntregul ce-am făcut cu acest film (Youth Without Youth), pentru că e ceva neobişnuit. Cred însă că într-un fel a fost ca un fel de Faust. Am 67 de ani şi descopăr în mine un soi de tinereţe care mă face să cred că într-un fel filmul e o paralelă a propriei mele vieţi. Sunt mai plin de entuziasm ca oricînd, am multă energie şi dorinţă să scriu şi să fac filme, aşa că dintr-un anumit punct de vedere o să înţeleg mai multe luna viitoare cînd voi vedea filmul terminat. Cred că da, într-un mod bizar, am înţeles făcînd acest film mai multe despre mine şi despre conceptul de tinereţe. Tinereţea are un mare avantaj: ignoranţa, faci lucruri despre care nu ştii că nu le poţi face. O dată cu vîrsta, experienţa te poate inhiba. Picasso îmi spunea odată că toată viaţa a încercat să picteze ca un copil. Deci am învăţat despre mine că e bine să încerc să nu-mi pese dacă fac un film de succes sau nu. După cum ştiţi, am fost binecuvîntat cu o nepoţică, are doar 5 zile, deci pînă la urmă tot o să devin un fel de bătrînel cu căţel, care se joacă cu nepoţii şi merge la petreceri în pantofi albi. Şi o să fiu un bunic foarte fericit. Dar deocamdată nu sunt foarte pregătit - cum spunea tatăl meu - "pentru balansoar". Scriu acum un scenariu nou, care e o poveste originală, nu o adaptare. Eliade m-a inspirat, iată, să devin scriitor.
I.B.: Îl veţi lua pe Mihai Mălaimare Jr. şi în acest proiect?
F.F.C.: Da, mă gîndesc să-l iau pentru că am avut o colaborare extraordinară, la fel cum am avut cu multe alte persoane care au muncit din greu. Munca nu e o noţiune necunoscută aici, oamenii chiar o iau în serios.
I.B.: Vă gîndiţi să mergeţi cu filmul la Festivalul de la Cannes, anul viitor?
F.F.C.: Nu ştiu. De obicei, cînd faci un film cu bani de la alţi oameni, ei îţi spun: "Trebuie să faci asta!" Eu m-am gîndit că e mai bine să termin întîi filmul şi să văd cum iese, şi pe urmă să mă hotărăsc cine o să-l distribuie, unde o să iasă şi aşa mai departe. Nu e imposibil să meargă la Cannes, dar nu ştiu încă. Am avut plăcerea să discut chiar aici cu directorul Festivalului de la Berlin, Dieter Kosslick. Am avut o cină foarte plăcută şi m-a întrebat dacă nu merg cu filmul la Berlin. I-am spus că nu e încă gata. Oricum, şi distribuitorii americani sunt nerăbdători să-l vadă. Dar dacă de-abia săptămîna trecută am înregistrat muzica. Mai e puţin de lucru. Nici prietenii mei de la MediaPro nu l-au văzut. Sper să le placă.
Mihai Mălaimare Jr. studiat la UNATC. A semnat imaginea scurtmetrajelor Apartamentul şi Canton (al cărui scenariu a fost publicat de Editura LiterNet în volumul 7 scenarii semnat de Cristian Mungiu) de Constantin Popescu, precum şi pe cea a lungmetrajelor Lotus de Ioan Cărmăzan şi Păcală se întoarce de Geo Saizescu. Visa în facultate să ia Premiul UCIN pentru imagine şi l-a luat pentru Lotus. Nici în cele mai euforice visuri n-ar fi îndrăznit să spere că va lucra într-o zi cu Francis Ford Coppola. La 30 de ani, Mihai Mălaimare Jr. se află în pragul unui salt de proporţii. După Youth Without Youth, Francis Ford Coppola vrea să-l ia şi la următorul său film.
Iulia Blaga: Cum ai ajuns să lucrezi cu Francis Ford Coppola?
Mihai Mălaimare Jr.: Eram într-o prospecţie şi am primit un telefon de la Călin Papură. "Notează-ţi numărul lui Francis Ford Coppola şi sună-l, că vrea să discute cu tine." Îţi dai seama cum sună chestia asta. Ştiam că e în ţară, ştiam că vrea să înceapă un film, ştiam că Ticuţă (n.red.- Constantin Popescu) se văzuse cu el, Corina Stavilă, Mihai Bogos, Călin şi Gloria (n.red.- Papură)... cam toată echipa de la Canton. Ştiam, şi totuşi mi se părea o glumă. "Sună-l pe Coppola..." Mi-am notat numărul pe pachetul de ţigări şi l-am sunat a doua zi. Prima întîlnire a durat cam 20 de minute. Mi-a spus că vrea să cunoască actori şi operatori români şi cît mai mulţi cu putinţă, că vrea să facă nişte teste- 8 zile, 3-4 actori şi un operator în fiecare zi. Nu m-am gîndit nici un moment că o să ajung să lucrez cu el. Mă gîndeam cît de norocos sunt că stau lîngă el şi că urma să filmăm împreună 8 ore săptămîna care urma. Ştiam de la tata că aproape 90% din meseria asta înseamnă noroc. Meritul meu a fost că norocul m-a găsit pregătit. Şi am să susţin chestia asta mult şi bine. La aşa-zisul test au fost operatori pe care-i admir şi în care cred, şi unii dintre ei îmi sunt chiar prieteni. E stupid să spui: "Am fost cel mai bun". Nu facem şuruburi, e o meserie în care e greu să cîntăreşti valoarea fiecăruia. Cred că, într-un final, m-a ales pentru că a crezut că ne putem înţelege, că putem comunica. E o chestie pe care n-am învăţat-o în şcoală, dar pe care am învăţat-o împreună cu Ticuţă. E extrem de important să te înţelegi cu regizorul, să comunici, uneori chiar telepatic. La cîteva luni bune de la testul respectiv am primit două e-mail-uri. Unul în care Francis îmi explica stilul lui de lucru şi mă ruga să încerc să mă adaptez, şi altul care conţinea prima variantă de scenariu. Au trecut aproape doi ani de atunci.
I.B.: Sună poate deplasat să te întreb prin ce diferă munca la un asemenea film de cea la un film românesc, dar spune-mi te rog care au fost lucrurile care te-au impresionat cel mai mult.
M.M.: Cred că trebuie precizat cu ce comparăm filmul românesc. Pentru că nu-l comparăm cu o superproducţie comercială. În cazul de faţă îl comparăm cu un film, cum îi place lui Francis să spună, "un film personal". Şi trebuie să precizăm şi care film românesc trebuie comparat cu Youth Without Youth. Dacă e să comparăm filmele semnate de Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Cristi Puiu, Constantin Popescu, Cristi Mungiu (în ordinea ultimelor apariţii, nu ordinea e relevantă) cu filmul la care lucrez, vom găsi nenumărate asemănări. Culmea!!! Dar aşa văd eu... Adică: un film trebuie făcut din suflet, cu dăruire totală, obsesivă. Un film se termină atunci cînd regizorul simte că l-a terminat cu adevărat, cînd simte că a spus tot ce vroia să spună cu acel film. Toţi cei pe care i-am menţionat mai sus lucrează la filmele lor de la primele fraze pînă la designul afişului - şi cred că aşa e normal. Însă, deocamdată, multe dintre filmele finanţate de CNC apar în stilul "hai repede, să nu se prindă nimeni, să nu ne-ntrebe nimeni cum l-am făcut şi să nu facem mare vîlvă". Iar ăsta e un alt soi de film românesc despre care nu cred că merita să discutăm. Deci... lucrez de aproape doi ani la "YWY" şi mă bucur şi acum, cînd filmăm mici adăugiri, pentru că eu cred în el, pentru că regizorul m-a făcut să cred în el. M-a impresionat dăruirea totală şi faptul că acest stil de dăruire totală nu-mi era străin.
I.B.: Te-a speriat ideea că lucrezi cu unul dintre cei mai mari regizori?
M.M.: Am încercat să tratez proiectul ăsta ca pe oricare altul. Dacă mă gîndeam măcar cinci minute ce filme a mai făcut şi cu ce operatori a mai lucrat, clacam instantaneu. Mă gîndeam că e un film obişnuit şi că trebuie să-mi fac treaba cît pot de bine. Mă mai încurcau admiratorii lui care veneau să ceară autografe ţinînd în mînă DVD-uri cu Apocalypse Now sau The Godfather.
I.B.: Te-ai înţeles bine cu Francis Ford Coppola? Ţi-a ascultat părerile?
M.M.: Ne-am înţeles foarte bine, dar cred că el ştia că o să ne înţelegem din momentul în care s-a hotărît să-mi dea şansa asta. Cred că toţi regizorii mari ascultă părerile colaboratorilor. Venea pe platou şi ne spunea cum se gîndise să filmeze scenele din ziua respectivă, apoi ne întreba ce părere avem. Dacă ideile erau total opuse filmam ambele variante. Văzînd acum filmul montat, îmi dau seama că soluţiile lui erau cele mai bune. Asta e iar o chestie care nu se învaţă în şcoală: singurul om din echipă care are filmul în cap e regizorul. Degeaba îi dai imagini frumoase sau interpretări minunate dacă ele n-au legătură cu povestea lui. Dar calmul ăla cu care Francis ne spune "ok, we'll do it your way also" (n.red. "bine, facem şi cum spui tu") şi senzaţia de jenă cînd îţi dădeai seama că "your way" era pe lîngă poveste, sunt lucruri pe care le simţi doar alături de un mare regizor. Şi înveţi din mers, fără nervi, fără stres. Şi cu echipa am avut noroc. Am avut, după părerea mea, cea mai profesionistă echipa de imagine pe care şi-o poate dori un operator. M-au ajutat enorm şi am învăţat extrem de multe de la ei. Un mare avantaj al echipei noastre (cameră, electrică, grip) a fost media de vîrstă (care nu depăşea 30 de ani).
I.B.: Te-ar tenta o carieră internaţională? Ai lăsa România cu inima deschisă pentru a face filme în străinătate?
M.M.: Cred că pe oricine tentează o carieră internaţională. Eu am început-o poate fără să realizez. Acum încep să mă trezesc. Postproducţia e perioada cea mai frumoasă din punctul meu de vedere. Aştept cu nerăbdare etalonajul şi între timp mă uit cum filmul ia naştere, cum se îmbină toate elementele, cum zgomotele şi muzica vin să susţină imaginea. Una peste alta, am timp să mă gîndesc şi să mă bucur. Cred că e mare lucru să ai şansa să-ţi începi cariera internaţională cu un film ca Youth Without Youth şi nu cu monstruleţi sau împuşcături. Nu văd însă de ce aş lăsa România. Senzaţia mea e că avem o şansă unică aici. Începem să punem bazele unei cinematografii, ne adunăm, ne înţelegem. Şi dacă e să judeci după premiile obţinute în ultimii ani de regizorii tineri, constaţi că o carieră la fel de internaţională ţi-o oferă şi România.
I.B.: Te vezi, aşa, peste vreo 10 ani sau chiar mai devreme cu Oscarul în braţe?
M.M.: E greu de zis. Speram, în facultate fiind, să fac lungmetraj şi să iau premiul UCIN pentru imagine. După 3 ani de la licenţă mă dădeam cu capul de pereţi că nu lucrez şi nu mai speram nimic. Au mai trecut 2 ani şi am şi debutat şi am luat şi UCIN-ul. Dar nu cred că trebuie să alergăm după premii. Cred că trebuie să ne străduim să lăsăm ceva în urma noastră, ceva în care să credem noi în primul rînd.
(Interviuri preluate din România Liberă, decembrie 2006)