"Iubitul meu văr,
Cu ocazia zilei tale onomastice primeşte această fotografie cu cele mai sincere felicitări din partea mea şi a surorilor.
Marcel".
Fotografia de care numitul Marcel pomenea, îl înfăţişează pe dânsul (în surtuc frumos de şcoală, închis la gât, cu pantaloni lungi şi zâmbet de băiat cuminte), iar în lateral, într-o veritabilă scară a măgarului, sunt cele trei surori mai mici. Primele două au funde în păr şi aer de viitoare domnişoare, iar mezina, rotundă şi năucă, se pare că n-a ţinut seamă de îndemnul fotografului de a sta nemişcată, pentru că e singura căreia nu i se vede bine faţa. De bună seamă că şi-a mişcat capul chiar în secunda în care aparatul a fost declanşat. Nu ştiu despre aceşti copii mai mult decât îmi arată fotografia şi vorbele scrise pe spatele ei. Am cumpărat-o dintr-un anticariat, dintr-un teanc gros cu alţi necunoscuţi de vârste diferite, imortalizaţi pe vremea când eu nu mă născusem, şi nici părinţii, ba chiar nici bunicii mei. Nu ştiu dacă acest Marcel prefera dulceaţa de nuci ori şerbetul de vişine, dacă s-a zgâriat la genunchi cocoţându-se în gutui sau dacă s-a urcat vreodată în gutui, n-am nici cea mai vagă idee de era bun la artimetică ori la geografie, dacă bănuia în anul când a fost fotografiat unde e Patagonia şi că omul va ajunge pe Lună, nu pot să presupun când a sărutat prima fată, dacă a călărit cai de lemn în fragedă pruncie, n-am aflat în ce casă locuia, la sat ori la oraş, de-şi turtea nasul de fereastră, dimineaţa, de arunca cu pietre în pisici ori le scărpina pe burtă, n-am de unde să ştiu dacă a crescut mare şi voinic, de s-a făcut ofiţer, negustor, popă ori crai de Curte Veche, de s-a însurat sau ba, de şi-a fotografiat copiii ori de n-a avut ce să pozeze. Nu ştiu nici dacă a fost operat la apendice, dacă citea şi ce, dacă scria poeme romanţioase despre flori de liliac şi inimi zdrobite, de-şi iubea mătuşile, unchii, cum o chema pe servitoare şi dacă îi era teamă de foc, moarte, întuneric, de pedepse, doctorii amare, dacă avea rău de mare, dacă cânta la pian, care îi era numele de familie şi ce-şi dorea să se facă când va ajunge mare.
Mezinei i-aş fi prezis un viitor fastuos, de aventurieră, de amazoană ce-a străbătut junglele amazoniene în căutare de fluturi rari ori de otrăvuri, ba aş fi văzut-o şi sub chip de Mata Hari ori de dansatoare din buric, însă indiferent de ce mi-ar plăcea mie să cred, e cert că a trăit deja. Şi nu voi ştii niciodată cum. Aşa cum nu ştiu mai nimic nici despre fetiţa pe care am fotografiat-o anul acesta, la începutul lui septembrie, în ţigănia din Zizin. Am văzut doar că-i înnebunită după baloanele de săpun, că mai are fraţi şi că e săracă. Atât. Nu ştiu cum o cheamă, ce vârstă are, de-şi turteşte dimineaţa nasul de fereastră, dacă vorbeşte cu câinii, caii şi pisicile, dacă a mâncat vreodată dulceaţă de vişine, de i s-au citit poveşti (bănui că nu), dacă ştie să socotească câte degete are la mâini şi la picioare, dacă poate să facă podul, nu ştiu dacă toată viaţa va culege ciuperci, fragi şi mure, pentru a le vinde în oraş, ori dacă va cerşi pe străzi sau în autobuze, dacă va învăţa bine la şcoală, nu voi ştii nici ce visează noaptea, pe timp de vară, nici iarna.
Pe Marcel şi pe surorile lui vreau să-i văd cu ochii minţii într-o casă ce miroase a somn, toţi de-o vârstă incertă, în orice caz cât să însemne că încă mai respiră, aud, văd şi mai ales că simt. Pereţii pot să fie cojiţi, lămpile strâmbe, treacă de la mine. Şi surtucul de şcoală, rochiţele şi fundele au voie să putrezească undeva în pământ ori în şifoniere. Ei nu. N-aş vrea ca într-o zi, din întâmplare, să dau peste chipurile lor încremenite în fotografii ovale din ceramică. Nu ştiu de ce cred că fetele purtau (şi mai poartă încă) nume desuete ca Paraschiva, Aglaia şi Varvara, deşi nu-i chip să-i spui unei fetiţe cu funde în plete, domnişoară Varvara. Iar o Aglaie nu poate fi decât o mătuşă acră, uscată şi zgârcită, cu bani de zile negre strânşi sub pat, printre boarfe, aşa că nu-i bine. Toate Paraschivele sunt bătrâne, înveşmântate în doliu, mătură bisericile şi strâng în saci lumânările care n-au ars până la capăt. Nu! Numele acestea n-au nimic de-a face cu fetele din fotografie.
Într-o altă poză, găsită în alt anticariat şi în altă zi, este acelaşi Marcel. Acelaşi Marcel, îmbrăcat poate că în acelaşi surtuc frumos încheiat la gât, însă de data aceasta nu e însoţit de surori, ci de un domn destul de tânăr, elegant frezat, cu mustaţă ţanţoşă, cravată, ghete sobre. Stă pe scaunul cu spătar înalt, picior peste picior.
"Dragă tanti Neti
Îţi mulţumesc de şocolata pe care mi-ai trimis-o prin nenea Paul. Azi fiind ziua mea, îţi trimit fotografia mea unde sunt eu cu nenea Victor.
Te sărut cu drag şi cu stimă,
Marcel, elev cl.I liceu".
Prin urmare se înţelege că dragul nostru de Marcel primise şocolată în dar, de la o mătuşă Neti, şi că în fotografia făcută în studio se află lângă nenea Victor. De data aceasta caligrafia e mai puţin îngrijită şi pare mai matură, pe când pe spatele primei fotografii scrisese îngrijit, cu litere rotunde şi lăbărţate. Despre domnul Victor (nicidecum nu pot să-i spun şi eu nenea, lipsa legăturilor de rudenie dintre noi mă împiedică) îmi vine să afirm cu tărie că aduce un strop cu un personaj de-al lui Proust. Îl văd într-un salon parizian, rostind din vârful buzelor mondenităţi deşarte, emiţând verdicte despre eleganţa feminină, orhidee şi lojele de la teatru. Presupun că se băga în pat numai îmbrăcat într-o cămaşă de noapte lungă până la glezne, albă. Şi cu scufie! Dar sunt doar bănuieli, scorneli impertinente de-ale mele, pentru că în realitate nu ştiu nimic despre domnul Victor, nimic în plus faţă de ce-mi arată fotografia.