În tren, la întoarcere, mi-au sărit pe limbă două amănunte - îndrăznesc să le numesc fleacuri - pe care le-am verificat acasă, de teamă să nu se fi amestecat în cap cu zdrenţe rămase din alte amintiri. Într-un eseu despre lecturile copilăriei, Proust povestea cum se jucase într-un parc mărginit de-un câmp plin de maci şi albăstrele. Credincioasa lui menajeră, la decenii distanţă, mărturisea că scriitorul îi vorbise cu mare admiraţie de contesa Chevigné, mai exact de şarmul acesteia când îşi punea pălăria cu albăstrele şi maci, şi toca din blană de cârtiţă, împodobită cu violete de Parma. Poate fi o simplă coincidenţă, totuşi cred că întâlnind-o la maturitate pe eleganta contesă, s-a extaziat în faţa ţinutei şi pentru că în subconştient pălăria îi aducea aminte de câmpul cu aceleaşi flori proaspete, de parcul sălbatic cu lebede şi de lentoarea tihnită a duminicilor din trecut... Aşa cum necesitatea de a fotografia pletele castanii poate că are legătură cu fructele mici şi tari, lustruite, pe care le culegeam în copilărie din iarbă, pentru a le îndesa în buzunare. Ajunse acasă căpătau ochi, gură şi mustăţi pisiceşti, din acuarelă. Şi-apoi mi s-a povestit că iarna străzile din Italia miros înnebunitor a castane coapte, ceea ce se întâmpla şi la Braşov, cândva pe la 1900, taman când erau zăpezile mai mari şi doamnele mai înfofolite în trăsuri. Dar n-am trăit pe atunci, prin urmare n-am simţit aroma ieşită din cutiile cu jăratic, proţăpite la colţ de stradă, pentru ca pofta să se întindă pe sub nasurile trecătorilor şi la dreapta, şi la stânga, iar un aragaz cu castane la cuptor, într-o bucătărie cu gresie, faianţă şi neon, nu poate fi decât dezamăgitor. Mă lipsesc de o asemenea experienţă.
Proust pomenea în eseul cu pricina şi de o alee cu carpeni. Citind numele copacilor, pronunţându-l clar în minte, mi-am dat seama că am uitat pe loc cum arată dânşii. În mod cert înainte ştiam. Ba, mai mult ca sigur, poate că trec zilnic pe lângă carpeni, poate că i-am şi atins, fotografiat, dar închizând ochii nu pot să-i văd pentru că nu mai ştiu cum au scoarţa, silueta, frunzele şi ramurile. La fel de des mi se întâmplă să uit numele unor foşti colegi şi numele unor personaje, numere de telefon, cuvinte banale ca ureche, creion, arpagic, ibric. În urmă cu câţiva ani (am uitat câţi), am imortalizat în acelaşi loc de pe plaja din Constanţa o altă fotografă. Se uita la mare şi-un fir de păr, lung, îi plutea spre dreapta, paralel cu orizontul. Meritul vântului. Era cumplit de frig şi atunci. (A imortaliza este un verb ce sună preţios şi oarecum fals.) Cum totul este pieritor, nici dreptunghiul de hârtie mată cu tânăra ce se uita la valuri nu va supravieţui o eternitate - un alt cuvânt pe care nu pot să-l vizualizez cu ochii minţii. Sunt sigură că de acum înainte ori de câte ori voi zări pe stradă trecătoare şi trecători cu părul zburătăcit de vânt, pe lângă faptul că instinctiv îmi voi căuta aparatul în rucsac, voi şi zâmbi a aducere aminte.
În Swann, în dimineaţa plecării la Paris, naratorul (fiind încă copil) fusese dichisit cu toată grija pentru a fi fotografiat. I s-a încreţit părul, i s-a pus pe cap o pălărie pe care nu o mai purtase, prin urmare nouă, a fost îmbrăcat într-un pardesiu de catifea. Ignorând importanţa evenimentului şi fără de teamă că-şi va mânia părinţii, a fugit departe ca să-şi ia rămas bun de la tufele de păducel. Fusese găsit de mamă îmbrăţişând ramurile ţepoase, cu obrajii uzi de lacrimi, pălăria în colb, moaţele smulse şi pardesiul pierdut pe undeva. Jelindu-se dramatic, micul fugar promitea tufelor de păducel că le va iubi întotdeauna. În acea clipă, copilul bolnăvicios de sensibil transformase în fapt poetic banala promisiune atât de firavă pe buzele adulţilor. Mi-e teamă că dacă-mi va ieşi în cale un boschet de păducel nu-l voi fotografia, indiferent de blândeţea luminii ori de subtilitatea umbrelor, pentru că pe dată mi-aş aminti de scena din Swann, de aventura atât de prostească şi înduioşătoare a băiatului, cum numai în copilărie se poate întâmpla. Fără de braţe care să îmbrăţişeze spasmodic ramurile, tufa mi se va părea de nefotografiat.
E ştiut faptul că din cauza astmului, în ultimii ani de viaţă Proust prefera să admire de la distanţă florile, pentru ca parfumul lor să nu-l rănească sufocându-l. Într-o zi şi-a rugat şoferul să-l ducă lângă pădure, pentru a contempla în tihnă copacii înfloriţi. I-a privit de pe banchetă, prin geamul bine închis. Mi-ar fi plăcut să-l văd fotografiat într-o asemenea postură. Automobil demodat, numai curbe şi pante, geam înalt prin care ar trebui să se zărească un bărbat palid cu ochii apropiaţi şi cu mustaţă, picotind sub haina groasă, grea. Abia la o a doua privire ai fi putut să-ţi dai seama că ceea ce ai luat drept lâncezeală în colivia de tablă şi geamuri, înseamnă de fapt o aprigă concentrare la ceea ce se petrece afară.