Manual de fotografie: Bătrânul ce dădea din mâini pe faleză

Pe faleză, iarna. Cu mâinile îngheţate pe aparat declanşez cu zgârcenie, preferând mai mult să-i urmăresc cu privirea pe rarii trecători, născocindu-mi în minte câte o poveste pentru fiecare şi imaginându-mi fotografii geniale, suprarealiste, cu aceşti necunoscuţi dansând tango şi step pe apa încremenită. Bărbaţi şi femei cu pescăruşi cocoţaţi pe pălării şi căciuli, cu câteva fire de păr zburătăcite de vânt, gesturi euforice, zvâcnite, coatele îndepărtate de trunchi. Poze alb negru, sobre şi mai ales realiste, fără manipulări mincinoase pe calculator. În capul meu au un aer firesc, cum numai în vis se întâmplă, deloc extravagante şi fără de întrebări de genul: oare cum de nu s-au scufundat în apă, oare pălăriile erau unse cu clei, oare ce i-a apucat să zburde deasupra peştilor... Dar aceşti dansatori marini n-au ieşit la iveală prin urechi, nări, gură, rămânând să danseze în propriul meu craniu, acolo unde nu-i pot fotografia.

Şi pe când mă târam mai leneş, din cauza oboselii, de undeva din dreapta a răsărit un domn bătrân în palton de postav. Fără ezitări a început să dea din braţe şi din picioare, să se încline şi încovoaie, aparent ignorând aparatul. Răuvoitorii vor spune că făcea gimnastică de înviorare, însă îmi place să cred că a răsărit de nicăieri tocmai ca să-l fotografiez mişcând de colo-n colo aerul sărat, aşa cum dimineaţa fâşiile de soare căzute brambura, învălătucite pe covorul din dormitor, n-au alt rost pe lume decât să mă înveselească pe mine. Pe când eram mică aveam bănuiala că băltoacele mici din asfalt sclipeau ca foiţele de staniol, din acelea în care sunt împachetate ciocolatele, numai ca să mă bucur eu de ele. Între timp nu mi-am schimbat părerea.

Omul în palton de postav, Bătrânul, nu părea genul de persoană care să zgârie inimi frânte pe coji de mesteceni, dar parcă l-aş vedea cu o garoafă la butonieră, vara pe înserat, la braţ cu o jună octogenară, una pudrată cu făină de orez şi parfumată cu mosc. Dar atunci, pudic şi aristocrat îşi cizela gesturile în timp ce le făcea, molcom şi totuşi energic, fără să se lăbărţeze inutil în spaţiu, şi, drept să spun, avea din belşug aer în jur, fiind singur pe faleză în acea clipă. Singur, excluzându-mă pe mine cea din spatele aparatului, aparat ce-a primejduit ambiguitate mişcărilor sale stranii, ce de la distanţă, zărite preţ de-o clipire, ar fi părut absurde şi, mai ales, disperate. Înainte ca pleoapele să-mi fi căzut peste ochi, o singură dată, văzându-l în acea picătură de timp, aplecat într-o rână de-a lungul balustradei, cu capul spre valurile de dedesubt, m-aş fi speriat. Aş fi crezut că i s-a făcut rău şi că va aluneca pe stâncile ascuţite, zdrobindu-se. Mi-e teamă că de surprindere aş fi rămas încremenită până când ar fi fost prea târziu.

Dar din fericire Bătrânul în palton de postav era sănătos, plin de vlagă împungea aerul cu mâinile şi cu picioarele, se ridica şi apleca cu agilitatea unui atlet ceva mai ruginit poate, aşa un pic pe la încheieturi. Nu-mi dau seama dacă gimnastica sa ritualică (o bănuiesc repetată zilnic, indiferent de vreme), are legătură cu spaima celui care ştie că vârsta înaintată îl apropie de sfârşit - încercând anxios să-şi întinerească trupul, ori, dimpotrivă, simţindu-se în plină putere îşi îngăduie extravaganţe sturlubatice, ca răsucirile de tors la minus multe grade sub zero, pe faleză, în decembrie. Ceva îmi spune că Bătrânul mi-ar fi atras atenţia şi dacă ar fi stat ciucit lângă balustradă, nemişcat şi cuminte, şi singura bucată de carne care i s-ar fi zbătut sacadat pe sub palton, ar fi fost inima. Anumite întâmplări se înfrumuseţează în amintire. Altele te descumpănesc la o zi după, un an ori o oră, cert e că în timp ce-l fotografiam pe acest necunoscut n-am avut timp să-l privesc cum se cuvine.

Nu-mi ajung degetele de la mâini şi de la picioare ca să număr de câte ori am zărit (şi auzit) oameni care vorbeau sau cântau singuri pe stradă. Aparent singuri în mijlocul mulţimii, dar poate că le răspundea cineva sau ceva nevăzut, din moment ce păreau că poartă o conversaţie. Recunosc spăşită că după o primă reacţie de milă, şi-apoi după un gând lăuntric rostit în tăcere: Doamne fereşte să nu ajung şi eu aşa, mă apucam uneori să trag cu urechea. Curiozitatea neobrăzată nu mă împingea să ascult dialogurile celorlalţi ce pe tonuri ascuţite ori sfioase schimbau vorbe la vedere sau mai pe ascuns, ci mă apropia mai cu seamă de necunoscuţii ce murmurau fără ca cineva din preajmă să fi părut că-i ascultă sau că măcar îi însoţeşte. Am văzut murmurători nevrotici, oţărâţi, sfioşi, fistichii la haine ori cenuşii, înciudaţi sau veseli, unii dând impresia că adăpostesc în ei virtuţi neobişnuite. Oricât de sprinten le-ar fi fost monologul (ori dialogul cu fiinţele imaginare) până la urmă renunţam să-mi mai bag urechea unde nu-mi fierbea oala, mulţumindu-mă cu puţine fărâmiţe, fragmente de fraze şi propoziţii pe care plecată în drumul meu le lipeam unde credeam că sunt rupte, le combinam ca într-un puzzle de nerezolvat. Cele mai palpitante erau desigur fisurile din propoziţiile pe care le găseam interesante. Dintr-un cuvânt oarecare ce-mi suna obsedant între urechi, eram în stare să clădesc un adevărat scenariu, destinul unui om, ca şi cum un fir de păpădie ar fi crescut dintr-o dată până la înălţimea şi grosimea unui baobab.