Muzică de buzunar - Ai Pod, ai parte

Englezul pe care îl însoţesc zilele acestea în Chişinău m-a tras de mînecă să mă întrebe de ce la tarabe încă se vînd casete, în loc de CD-uri. L-am ales pe comodul "nu ştiu", amintindu-mi de dulapul unui fost coleg de liceu, plin pînă la refuz cu peste 500 de casete, mîndria sa cea mai mare de pe atunci. Soarta lor au avut-o deja şi CD-urile mele, pe care le credeam multe, dar care au sfîrşit aruncate în neştire într-un sac cu ocazia primei mutări. Oricum, muzica mea preferată a încăput pe un singur DVD, dar pînă şi acesta este deja demodat. La aniversarea a 5 ani de la apariţie, iPodul are pretenţia să devină singurul mod acceptabil de a asculta muzică.


Ai Pod, ai parte

Cu urechile înfundate în două căşti albe al căror fir se vede exact cît trebuie pînă cînd se cufundă în haine, elevi, punkeri, manageri, studente, neveste tinere, brokeri se plimbă rupţi de orice realitate care nu pulsează în ritmul muzicii lor. Prin Paris, prin New York, prin Tokyo, ba mai nou şi prin Bucureşti, iPodul reclamă un semi-monopol asupra urechilor omenirii şi ne schimbă, cu fiecare Play pe care îl apăsăm, modul de a asculta muzică.

Cam aşa s-a lăudat compania Apple, la aniversarea a cinci ani de la apariţia primului iPod. Deşi capetele mai marilor experţi în tehnologie s-au cam încruntat pe 23 octombrie 2001, cînd lansarea dispozitivului a fost întîmpinată cu un "mult zgomot pentru nimic", probabil că în istorie această zi va fi amintită ca sfîrşitul erei în care purtam după noi borseta cu cele 20 de CD-uri preferate sau al playerelor MP3 de pe care ascultam la nesfîrşit cele două sau trei albume îndrăgite.

Deodată, oricine putea să-şi transfere toată muzica de pe calculator pe iPodul de buzunar. Deşi sistemul de navigare se limita la o rotiţă sensibilă la atingere şi 5 butoane, melodia preferată putea fi găsită cu cea mai mare uşurinţă - se pare că însuşi boss-ul Steve Jobs insistase ca dispozitivul să-i permită să poată găsi piesa pe care o caută din doar trei mişcări. Mai departe, iPodul avea capacitatea să-şi surprindă proprietarul chiar prin modul de ascultare a melodiilor: putea să aleagă doar melodiile dorite sau, dimpotrivă, putea să aleagă melodiile aproape uitate; se poate asculta muzică la pură întîmplare sau în modul clasic - ordonate după album, artist, anul de lansare sau în funcţie de genul muzical.


Unora le place jazzul

Dar altora nu. Şi, în general, oamenilor nu le place să fie obligaţi să asculte ceea ce nu le place, mai ales în cazul în care erau nevoiţi să cumpere un album întreg pentru a asculta doar cele două melodii preferate - şi aici, compania Apple şi-a impus cea de-a doua inovaţie. La scurt timp, s-a lansat site-ul iTunes, de pe care se pot copia melodii individuale de pe orice album, pentru doar 99 de cenţi. Chiar dacă deocamdată vînzările online reprezintă o proporţie de doar 6% din vînzările totale de muzică, artiştii deja se gîndesc să-şi schimbe strategiile de marketing, promovînd mai degrabă melodii individuale decît albume întregi.

Şi tocmai pentru că piesele de pe iPod sînt atît de intim legate de preferinţele noastre (nu mai ai scuza "vai, de fapt eu nu ascult melodia asta, era pe album"), fenomenul a dus la apariţia unei noi forme de snobism muzical, denumită de americani "playlist-ism", care se manifestă prin a lua în rîs colecţia de romanţe, boybanduri sau muzică Zen de pe iPodul celuilalt. De aici, psihologii au trebuit să se confrunte cu un nou gen de afecţiune, anxietatea de playlist, adică teama că ceilalţi te vor judeca pe baza gusturilor muzicale. Efectul aflat la polul opus este organizarea iPetrecerilor, din ce în ce mai populare, evenimente la care fiecare are la dispoziţie fix 7 minute să-şi conecteze iPodul şi să-şi etaleze gusturile muzicale. Ca un fel de a te face de rîs fără a cînta karaoke.

Pînă la sfîrşitul anului, compania Apple prognozează că va atinge cifra de 100 de milioane de dispozitive vîndute, devenind o ameninţare pentru recordul deţinut de walkmanul Sony. Însă o afacere la fel de mare este inventarea a tot felul de accesorii, de la blugii Levis cu dispozitiv de control al iPodului incorporat, pînă la mănuşile de iarnă care permit operarea aparatului la temperaturi scăzute, portofelul special de piele şi suportul de hîrtie igienică la ale cărui boxe se pot asculta melodiile de pe iPod chiar şi în cele mai discrete momente. Cum spuneam, iPodul a intrat în viaţa noastră intimă, sper ca la a zecea aniversare să am bani să-mi cumpăr unul.


(Articol preluat din Suplimentul de cultură, noiembrie 2006)