Dimineața alunecând în seară

Întredeschizi pleoapele. Linia subțire dintre geam și stor pare nesfârșită. Și rece. Albastră. Ceruleum sau cobalt? Până te lămurești, întârzii în moliciunea patului. Îți tragi un colț al pilotei peste urechi. Ineficient. Traficul infernal din zori bubuie la fel de puternic. Te întinzi, acoperindu-ți capul cu perna. Încercând poziția yoga de relaxare. Te concentrezi. Bucurie, deja nu mai simți piciorul stâng. Continui cu cel drept, cu membrele superioare, vei ajunge sigur la starea de fulg în zbor de gând. Însă trupul se trezește. Încordat strună de vioară, țipă. Yoga ta de învățăcel nu te ajută să mai furi un strop de somn.

Resemnată, te întorci pe partea dreaptă, urmând sfatul rubricilor Cum să trăim 130 de ani, difuzate, cu neștirbit aplomb întru ratingul tutelar, de mass-media. În zadar. Sub frunte se înghesuie imagini, gânduri răzlețe. Se fugăresc, amețindu-te, trezindu-te: ce înseamnă calul alb visat val de mare spărgând? Și ce caută el în vârful plopului din stația de autobuz? Ale cui sunt versurile "În același timp undeva, departe / poetul merge la arat, la semănat / el ninge, el plouă, el cade rouă / el dă în leagăn copiii / el amestecă vii cu morții, morții cu vii"? Diana îmbrățișează copiii Indiei, felia de somon de-aseară merita un sos gustos, cu lămâie, cu... Ochii strălucitori ai actriței îmbrăcată în roșu, crestele înzăpezite ale Alpilor elvețieni în dangăt de clopot, mail-ul trimis directorului școlii. Și iar actrița. Nu i se potrivește rolul de "fermecătoare", nici cea de "fatală", probabil regizorului i s-a impus persoana. Sponsorii ăștia nu cunosc generozitatea curată... Curat... curat... Cum e aerul la 2.570 m pe muntele Fanjing din sud vestul Chinei. Îl poți urca din mijloc de ape, limpezi cum altfel?, până în despicătura din vârf, unde, unite printr-un pod care-ți taie răsuflarea, s-au construit două clădiri de un strălucitor alb...

Ajunge! Jos din pat! Nicio speranță de relaxare dacă te apropii de necuprinsul lumii. Văzute, închipuite doar... Deschizi geamul. Soarele te orbește. Dacă nu plouă, dacă nu-i ceață, poluarea asta... Unu-doi, unu-doi, îți silești încheieturile înțepenite. Închizi ochii. O parfumată căldură te învăluie, zgomotul străzii departe a rămas, frânturi dintr-o îndrăgită temă muzicală îți încearcă auzul. Sirena unei ambulanțe dublată de cea a jandarmeriei, te readuce la etajul opt al blocului tău. Care nu-i al tău. Ci al fostului primar, priceput afacerist imobiliar. Oho, câte aprobări de construcție, ilegale, știm toți, a semnat el până și-a înfiripat averea de milioane. Încă datoare Statului care i-a susținut urcușul. Bravo lui, nu? Iar ficatul, mai bea o lămâie și uiți. Te împiedici de piciorul catifelat al lui Winnie Pooh, ridici șoseta de sub scaun, împingi rucsacul negru cu dungi albe și cenușii. Sobru să fie, mamă. Râd băieții de mine. Deschizi ușa. Mai dăruiește-i un sfert de oră de dulce somn. Îl așteaptă o zi grea: evaluare, meditație la mate, oră de piscină, apoi cea de vioară.Când vine profesorul de muzică oare? Ai uitat să-i telefonezi. Oftezi.

Și ziua curge în plicticoasa ei normalitate. Alunecând în seară. Cu ochii lipiți de ecrane. De telefon, de televizor, de laptop. Gata, mâine va fi altfel. Vei ieși la o preumblare în cartier. Dar unde? Nici un parc în preajmă, nici o infimă suprafață verde nu găsești în pădurea de blocuri. Și totuși. Cele treizeci de minute de mers pe jos, obligatorii, trebuie să le bifezi în programul zilei. Cu greu te smulgi dintre pernele canapelei, seducătoare în lenevoasa lor ispitire. Ce-ar fi să te bucuri de treizeci de minute de muzică bună? Îl cauți pe Jonas Kaufmann, voce catifelată, puternică în urmă cu vreo câțiva ani. YouTube îți alege un program de lieduri în interpretarea lui. Nu știi ce s-a întâmplat, dar vocea lui Kaufmann sună deja obosit. Tristețe. Te smulgi din ea, aruncându-te în plictisul organizat al cinei.

Singura masă luată împreună. O pregătești rațional. Numeri caloriile oricărui amestec de legume, lactate, uleiuri, împarți rezultatul în trei farfurii, în bucătărie, pe blatul de lângă chiuvetă. E cel mai lat. Suni clopoțelul: e gata, puteți veni. Fiecare își ia farfuria pe tava personală, nestăpânindu-și replica Iar asta? Dispar apoi. Foarte grăbiți. Nu au timp. El pierde cea mai tare fază din meciul Videle-Năsăud. Adolescentul nu și-a încheiat urgentul mesaj de trimis colegei de bancă. Pe care o va întâlni peste vreo douăsprezece ore. Însă acum trebuie să afle ce temperatură avea apa din bazin. Și de ce nu i-a telefonat din tramvai. Nu ar fi dormit liniștit dacă nu știa cum a suportat aglomerația. Exagerată de data asta.
- Cine vrea iaurt? Nimeni nu-ți răspunde. Strângi tăvile, speli vasele. Cu o iuțeală invidiată chiar și de un scriitor american, a cărui ucenicie într-ale vieții a început în bucătăria unui restaurant renumit. Arunci două perne, încapi și tu în canapeaua din sufragerie. Adolescentul se ridică, îl oprești:
- A fost greu la evaluare? Te-ai descurcat? Îhî, ți se răspunde. Economie de timp. Dispare. Continui interogatoriile:
- Ai încheiat contractul care ți-a mâncat week-end-ul?
- Îhî! uf, ai vorbit tocmai când se dădea clasamentul.

După ce tăcerea stăpânește deplin apartamentul, verifici robinete, apă, gaz, întorci cheile la intrare, stingi luminile, deschizi larg fereastra bucătăriei. Pe asfaltul oglindă, curg cele două râuri ale nopții, alb și roșu. Mașinilor încă nu le este somn. Închizi ochii cu pleoape fierbinți în aerul rece.

Deodată tresari: cafeaua dimineții ți s-a răcit deja. Gândurile se zbenguie nestrunit. Și, vai, câte ți se îmbulzesc în minte. 60.000 în 24 de ore! Dacă vei deprinde de la yoghini tehnica relaxării vei stăpâni oare îmbulzeala lor haotică?