O comunitate închegată - Maramureşul

Am plecat spre Maramureş cu inima destul de îndoită: auzisem în stînga şi în dreapta că mă duc degeaba, că tradiţiile s-au păstrat în foarte mică măsură, că am făcut o alegere neinspirată şi desuetă. E adevărat, există multe feluri de Maramureş, regiuni cu grade diferite de asimilare a valurilor novatoare peste tradiţiile deja existente. Şi aici, cînd vorbim de tradiţii, chiar oamenii din zonă înţeleg diverse lucruri: pentru unii, ele se reduc la festivalurile folclorice tip "Cîntarea României", din vremea lui Ceauşescu. Alţii consideră, într-adevăr, că tradiţiile sînt vechile ritualuri, pînă la urmă, cotidiene, transmise de generaţii: intră, aici, modul în care oamenii îşi construiesc casele şi le înfrumuseţează, în care lucrează şi folosesc roadele naturii, în care îşi petrec timpul liber. Partea strict culturală este, pînă la urmă, aşa cum învăţăm din manualele de folclor, inclusă în obiceiurile de viaţă zilnică şi în ciclurile naturale.

Domniţa şi "hanul" ei

În Poienile Izei, una din renumitele comune maramureşene, am avut revelaţia să descopăr tocmai acest mod de viaţă tradiţional, deşi datele de pornire erau altele: un sat prosper, cu 375 de gospodării şi cam 800 de locuitori, în momentul de faţă preocupat, în mare parte, de agroturism - există deja cam 20 de pensiuni acolo, şi oamenii tot construiesc, se tot extind. Domniţa Ilieş, gazda noastră şi proprietăreasa pensiunii cu acelaşi nume, una din cele mai vechi din localitate, ne creionează profilul comunei şi ne delectează cu istorii locale. Ea însăşi e un fel de Ancuţa, nu doar hangiţă, sau frumoasă, în cel mai bun stil tradiţional, ci şi cu o tolbă nu numai doldora de poveşti, dar şi de concepţii închegate asupra lumii şi vieţii.

Domniţa ne deapănă cum s-a ajuns la boom-ul agroturistic local: oamenii din Poienile Izei sînt foarte muncitori; pe vremea lui Ceauşescu lucrau la CAP-uri şi IAS-uri, dar mulţi dintre ei erau meşteri în lemn, constructori; după 1989, majoritatea au plecat în ţară să lucreze, apoi chiar în străinătate. Toţi cei care au fost în alte părţi, au cîştigat bani acolo, dar nu s-au gîndit să rămînă, ci s-au întors. Şi-au înălţat case falnice, fie ele din lemn, în stilul tradiţional, fie din cărămidă, cu unul sau două etaje. De aceea, spaţiu pentru găzduit turiştii este, slavă Domnului. Şi lumea nu are prejudecăţi faţă de oaspeţi, pentru că s-a dovedit, în timp, că aceştia nu fac rău, şi că se pot cîştiga bani frumoşi din omenirea lor. De altfel, Domniţa a testat ea însăşi acest lucru: în 1998, s-a trezit cu 4 francezi la poartă. Cu banii de la cei 4 francezi, a mai terminat o cameră. De atunci, s-a tot extins, acum ajungînd la o capacitate de 34 de persoane. Domniţa şi soţul ei construiesc încă 5 căsuţe de vacanţă, tot din lemn, pe terenul din jurul casei, fiecare cu baia ei, plus o mansardă, pentru un grup de tineri, şi un şopron de grădină, unde se poate lua masa. O cameră şi două mese pe zi costă 20 de euro, fără diferenţe între români şi străini. Dacă pînă anul acesta cei mai mulţi turişti au fost străini, anul acesta majoritatea au fost români, bucureşteni, dornici să-şi cunoască ţara.

Biserica şi ale ei minuni

Domniţa ne lămureşte că-n Poienile Izei oamenii păstrează tradiţiile pentru că sînt uniţi şi chiar formează o comunitate, în adevăratul (şi de multe ori pierdutul) sens al cuvîntului. Motivul pentru care oamenii sînt atît de apropiaţi, este, în opinia gazdei noastre, religia comună: cei din sat sînt cu toţii români, şi ortodocşi. Nu prea politic corect, vom spune noi, toţi cei şcoliţi împotriva discriminărilor de tot felul. Dar aici nu e vorba de discriminare, satul s-a nimerit să fie aşa, şi oamenii profită de această atmosferă patriarhală. Ar fi şi mai desuet, şi retrograd, dacă aş spune că mi-a dat senzaţia unui loc binecuvîntat de Dumnezeu - pot însă avea scuza că m-am molipsit de spiritul local: cum intra cineva pe uşă, acolo, spunea "Lăudăm pe Iisus!". Iar cînd am fost să vizităm vechea (de la 1604) şi foarte frumos pictata biserică din lemn locală, băiatul preotului, el însuşi cu o figură de heruvim supraponderal, ne-a explicat scena Judecăţii de Apoi cu atîta inocenţă, încît chiar am fost convinşi că, dacă vom lucra duminica, o s-o băgăm pe mînecă.

De altfel, şi tatăl lui, preotul, împreună cu biserica nouă din Poienile Izei, au o istorie miraculoasă: în 1987, sătenii s-au hotărît să construiască o nouă biserică, pentru că cea veche era neîncăpătoare. Banii s-au strîns, construcţia a fost începută, dar în noaptea de 17 august 1987, cînd se pregătea sfinţirea terenului, preotul de atunci a avut un vis: a visat că biserica se va face, dar că, atunci cînd va ajunge la turnul mare, el va muri. În realitate, s-a întîmplat chiar aşa: în noaptea de 27 martie, cînd ajunseseră la al treilea turn, sătenii aşteptau să le vină materialul. Acesta era adus noaptea, pentru că numai atunci aveau voie să lucreze. Maşina cu materialele a derapat şi l-a lovit pe preot, care a murit aproape imediat. Ca să nu o lase pe preoteasă pe drumuri cu 3 copii (dacă ar fi venit alt preot ar fi ocupat el casa parohială) sătenii au hotărît s-o mărite pe fata cea mare a preotului, Smaranda, cu un alt preot. Oamenii din sat i-au găsit soţ, fata l-a plăcut, au rămas împreună pînă-n ziua de azi, el este actualul preot, care slujeşte acum în biserica nouă, imensă şi terminată.

Ce s-a întîmplat atunci e tipic pentru locuitorii din Poienile Izei: acolo, ne explică Domniţa, toţi ştiu unul de altul şi se feresc să facă lucruri rele, ca să nu intre în gura lumii. Dacă au o problemă, se adresează preotului sau primarului (liberalul Vasile Dunca), care sînt nonstop la dispoziţia sătenilor. De altfel, primarul a ajutat la salvarea singurilor consăteni năpăstuiţi de inundaţii, iar întreg satul a pus, apoi, mînă de la mînă, pentru a le reface casa. Divorţuri, în Poienile Izei, nu s-au prea pomenit, decît vreo două: altfel, oamenii mai rabdă şi nu riscă să se facă de ruşine.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, sătenii nu prea ştiu cu ce se mănîncă, în afară de cipurile vacilor, şi au tot soiul de temeri. Domniţa, în schimb, crede că va fi bine.

---

Parada finală

În peregrinările prin Maramureş am întîlnit şi alte personaje, mai mult sau mai puţin de basm. Lista nu se sfîrşeşte cu seria de Flămînzilă şi Setilă, amatori de mese festive. De altfel, respectivul ospăţ s-a terminat apoteotic, cu cîte un peşte întreg şi cenuşiu, avînd şi cap, şi coadă, adus după un răgaz suficient de îndelungat pentru a depăşi limitele permise de forţele nevăzute ale binelui presupus. Mergînd mai departe, atît pe linia iniţiatică firească, cît şi pe traseul stabilit de filiala locală ANTREC în regiune, ajutătorii s-au ţinut lanţ. Aceştia apăreau de unde nu te aşteptai, oferindu-ţi soluţii utile. Ei (sau ele) asigurau trecerea între diverse lumi sau, mai terre à terre, transportul. Dacă armăsari înaripaţi nu se mai găseau, erau, în schimb, tot soiul de maşini: Dacii, dar şi Golf-uri, care se pare că ţineau de o modă locală. Personajele ajutătoare sînt, uneori, travestite: la prima vedere nu numai că sînt albinuţe, furnicuţe, băbuţe, ba chiar fermecătoare ostile. Aşa ni s-a întîmplat cu o doamnă de la o instituţie agricolă din zonă: la prima vedere părea un soi de Cruella Deville, sau, cu siguranţă o vrăjitoare rea, ca apoi să reiasă, din discuţii, că era, de fapt, o zînă bună, instruită într-ale agroturismului, uşor feministă şi, oricum, de comitet.

După ea ne-a preluat un tînăr absolvent local al Academiei de Poliţie, care se situa cumva între adjuvant şi Făt-Frumos potenţial. Şi aici, Academia de Poliţie nu era decît tot o aparenţă, noul nostru ajutător se mişca în nişte sfere cît se poate de spirituale: tot drumul ne-a vorbit despre credinţă şi despre miracole, într-un mod destul de convingător. Probabil că făcea parte din acea categorie de personaje care ajută la iluminarea eroului, marcînd una din etapele pregătitoare ale acestuia pe calea desăvîrşirii finale...

Odată ajunşi la prima pensiune, fiinţele întîlnite au trecut deja într-o altă categorie - să zicem, superioară celei a ajutătorilor propriu-zişi - cea a gazdelor de genul Sfînta Vineri sau Sfînta Duminică, la care trebuie să slujeşti sau să dai dovadă de anumite calităţi ca să te bucuri de aprecierea şi, implicit, de retribuirea lor. Gazdele la care am nimerit, numai femei, proprietărese de pensiuni, în limbaj urban nenuanţat, "de succes", aveau şi ceva din ursitoarele din poveşti, mai ales că erau în număr de trei. Cea dintîi, foarte frumoasă şi cu o concepţie despre viaţă stabilă, fără îndoieli, bazată pe o credinţă aparent nestrămutată şi pe înţelegerea între oameni; cea de-a doua, tot frumoasă, dar mai în vîrstă, doldora de poveşti, la fel de credincioasă, dar şi foarte modestă, deşi crescuse trei copii reuşiţi; cea de-a treia, mai modernă şi activă, făcînd trecerea spre stratul mai puţin tradiţional sau, exagerat spus, mitic, al întîlnirilor noastre. Pe lîngă ele, am întîlnit o posibilă zînă sau furnicuţă, personaj chiar ajutător, pentru că ne-a dus peste tot şi ne-a spus povestea satului într-un grai local, îmbîrligat, dar melodios, şi deloc răutăcios.

Toate aceste personaje, alături de altele, din mai vechile mele articole, m-au ajutat să mi le scriu şi să-mi lărgesc şi nuanţez viziunea mea unilaterală despre lume; unele dintre ele mi-au devenit chiar prieteni. Pe toate mi le amintesc la fel de bine şi le îndrăgesc, şi de aceea vreau să le urez, pe această cale, la mulţi ani şi să-mi cer scuze dacă, din meandrele condeiului, le-am ofensat, de cele mai multe ori, involuntar. În mod special, un gînd bun pentru doamna din Jimbolia, care s-a supărat pe ce am scris despre oraşul ei, şi altul pentru domnul din Sinaia, care a fost jignit de propriul său portret anonim.

(Articole preluate din Dilema Veche, decembrie 2006)