Din echipa artistică fac parte: Vlad Massaci (regie artistică), Adrian Damian (decor), Luiza Enescu (costume), Șteff Chelaru (asistent scenografie), Florin Fieroiu (mișcare scenică), Cristian Șimon (lighting design), Cosntantin Șimon (video design), Monica Ciută (pregătire vocală), Simina Siminie (asistent regie).
Distribuție: Andrei Huțuleac (Evgheni Vasilici Bazarov), Alexandru Potocean (Arcadi Nicolaevici Kirsanov), Mihai Călin (Nicolai Petrovici Kirsanov), Richard Bovnoczki (Pavel Petrovici Kirsanov), Vitalie Bichir / Tomi Cristin (Vasili Ivanici Bazarov), Diana Dumbravă (Arina Vlasievna Bazarov), Cosmina Olariu (Fenicika Fedosia Nicolaevna), Crina Semciuc (Ana Sergheievna Odințov), Măriuca-Serena Bosnea (Caterina Sergheievna Odințov), Emilia Popescu (prințesa Olga), Fulvia Folosea (Duniașa), Emilian Mârnea (Piotr), Mihail Verbițchi (Procofici și Timofeici) și Andrei Tomi (Fedca).
Nora Zamfir: Care e prima ta amintire legată de teatru?
Măriuca Bosnea: Am una foarte proastă. Eram la Focșani, eram clasa a treia. Și am mers la Scufița roșie și m-am speriat foarte tare. Mie îmi plăcea foarte tare povestea Scufița roșie, era printre poveștile mele preferate. Doar că actorii aveau niște costume foarte urâte și voci ciudate. Așa că la un moment dat am închis ochii, nu mai suportam. I-am zis ulterior învățătoarei mele că mie nu îmi place deloc la teatru și, deși nu știam cuvântul "grotesc", cam asta era ideea.
N.Z.: Deci te-ai speriat de actoria proastă când erai în clasa a treia.
M.B.: Da, da. Nu înțelegeam de ce oamenii ăia își schimbau vocile. La Focșani, locul unde mi-am petrecut copilăria, nu se face foarte mult teatru. Avem un teatru foarte frumos, dar e frumos și gol. Ulterior, în clasa a 7-a am mers la O noapte furtunoasă și am avut o experiență similară. Dar, în același an, a venit un spectacol de la București și m-a dus tata să-l vedem. Eu nu prea voiam, abia avusesem experiența O noapte furtunoasă. Dar la ăsta de la București, mi se părea că actorii se comportau normal. Dezbăteau niște idei la care eu nu aveam acces la vârsta aia. Erau despre dragoste, dar erau dezbătute cu o profunzime pe care eu n-aș fi putut-o înțelege atunci nici dacă aș fi întâlnit-o în lecturi. Ulterior, m-a întrebat tata dacă mi-a plăcut și de data asta i-am răspuns cu "Da, foarte mult.". Dar imediat după am început să mă întreb de ce mi-a plăcut, ce am putut eu înțelege dintr-un spectacol în care se dezbăteau lucrurile astea. Brusc, mi s-a făcut rușine și i-am zis "Nu, nu mi-a plăcut de fapt.".
N.Z.: Înțeleg că Focșaniul nu e un loc prea bogat teatral vorbind.
M.B.: Nu e, într-adevăr. Au fost două tentative. A fost festivalul Vin` la teatru, organizat de Mihai Cojocaru în 2013. El a adus spectacolele de licență ale universității din București. Apoi, în 2015-2016, au fost alți tineri care au organizat ceva, se numea Verde la teatru. S-a încercat și atunci să se aducă spectacole de la București, dar tentativele astea n-au cum să țină în Focșani. Oamenii de acolo se bucură dacă vin spectacole de teatru bulevardier, la care costă 160 de lei biletul și se înghesuie toată lumea.
N.Z.: Tu ai stat în Focșani până la finalul liceului, corect?
M.B.: Da.
N.Z.: Și atunci de unde ți-a venit ideea să te faci actriță, având în vedere lipsa de repere?
M.B.: Când am trecut clasa a 9-a, era festivalul ăsta, Vin` la teatru, unde am văzut spectacolul Zic zac, care mi s-a părut incredibil. Și apoi, Mihai Cojocaru, care era student la masterul de Pedagogie de la UNATC, a venit la noi la liceu și a zis că vrea să facă un workshop timp de un an cu noi, ca să-și facă partea de practică. Erau două workshop-uri care se desfășurau la noi la școală atunci: unul de psihologie și cel de teatru. Eu voiam foarte tare să merg la cel de teatru, dar îmi era rușine să spun, așa că am mers să mă înscriu la cel de psihologie. Dar, la înscriere, mi s-a zis că workshopul acela nu se va mai face fiindcă nu se înscriseseră destui oameni. Așa am ajuns eu la workshopul de teatru, care mi-a plăcut mult. Apoi, ne-am făcut o trupă a liceului. I-am zis Seism, fiind în Vrancea. Am ajuns cu trupa la festivaluri de tipul Ideo Ideis, Amfiteatru. Eu până în clasa a 11-a am crezut că voi face montaj de film. Voiam actorie de teatru, dar îmi era rușine să recunosc.
N.Z.: De ce îți era rușine?
M.B.: Pentru că eram foarte timidă. Și acum sunt, dar am mai făcut progrese de atunci. Nu știu, toată lumea îmi zicea asta și mă întreba cum de merg la ateliere de teatru.
N.Z.: Ce stereotip, de parcă toți actorii trebuie să fie extrovertiți.
M.B.: Da. Dar din cauza asta mi-a fost rușine să le spun altora că vreau să dau la actorie. Până în clasa a 12-a, am zis la școală că vreau să fac montaj, sau, mă rog, psihologie. Dar eu acasă mă pregăteam pentru admiterea la actorie. Îmi era rușine.
N.Z.: Ok, deci măcar față de tine recunoșteai că asta vrei.
M.B.: Și față de părinții mei, care m-au susținut.
N.Z.: Dar fiind așa ascunsă și înconjurată de oameni cu prejudecăți, ție cine ți-a dat încredere că poți intra la actorie?
M.B.: Oameni din afară, pe care îi întâlneam la festivalurile astea de teatru pentru liceeni. Traineri, de exemplu. Lor îmi era ușor să le spun că vreau să dau la actorie. Nu aveau de unde să știe cât de timidă sunt eu în viața de zi cu zi, mă vedeau doar la festival, la lucru.
N.Z.: Deci pe scenă nu erai timidă.
M.B.: Nu eram timidă.
N.Z.: Și de ce actorie și nu montaj sau psihologie?
M.B.: Îmi plăcea să fiu în centrul atenției, evident. Într-un fel, unul dintre motivele pentru care asta voiam era că îmi plăcea partea de psihologie pe care o regăseam în actorie. De exemplu, la workshopul cu Mihai Cojocaru, lucram scene. Și îmi plăcea să le desfac, să mă gândesc la ele, să analizez situațiile. Mă atrăgea să descompun în mai multe fragmente un personaj. Și când mai jucam în Focșani și veneau prietenii mei de acolo să mă vadă, îmi plăcea mult că îmi spuneau "Vai, nici nu te-am recunoscut!", "Nu pot să cred că ai avut curaj să-l săruți pe băiatul ăla pe scenă!". Și normal că pe scenă aveam mai mult curaj, acolo mă simțeam protejată. De multe ori ce făceam pe scenă erau lucruri propuse de mine, pe care voiam eu să le fac.
Până la urmă, doar actoria îmi plăcea. Nici n-am mai dat la vreo altă facultate, cu toate că aș fi putut, admiterea la UNATC fiind târziu, în septembrie. Mulți m-au sfătuit măcar să-mi depun dosarul și în altă parte, în caz că n-aș fi intrat.
N.Z.: E de înțeles. Mulți folosesc înscrierea la alte facultăți pe post de colac de salvare, în caz că nu reușesc din prima la actorie.
M.B.: Exact, mai ales la cât de subiectivă poate fi admiterea la actorie. Și încă un lucru important care m-a atras a fost comunitatea. Comunitatea de oameni pe care îi cunoscusem la festivaluri, cu care puteam să mă comport într-un mod care era mai aproape de felul meu de a fi din momentul acela. La Focșani, oamenii sunt destul de rezervați. Toată lumea cunoaște pe toată lumea. Nu poți să îți vopsești părul în roz fără să nu vorbească toată lumea despre asta. La festivaluri, simțeam că iau o gură de aer, dar mereu trebuia să mă întorc acasă, la Focșani. Deci îmi doream să ajung la facultate și ca să pot avea mai mult contact cu asemenea oameni.
N.Z.: Ai rămas în continuare cu sentimentul că îți face bine comunitatea asta?
M.B.: Nu. S-a dus.
N.Z.: De ce?
M.B.: Cred că din cauza anilor de facultate. Am intrat cu un entuziasm incredibil de mare. Majoritatea celor care au intrat atunci erau exact oamenii cu care mă întâlnisem la festivaluri. Și a fost frumos o lună, două, trei. Dar școala ne-a băgat într-o competiție foarte mare, ceea ce nu mi-a plăcut deloc. Nu mă mai regăseam acolo și nu mi se oferea ce aveam nevoie.
N.Z.: Cine au fost profesori la clasa ta?
M.B.: Marius Gîlea, Bogdana Darie și Ioana Barbu.
N.Z.: Cred că sentimentul de competiție dintre colegi îl găsești la orice clasă de actorie din facultate, fie el în doze mai mici sau mai mari.
M.B.: Asta da. Și în doze mai mici, chiar înțeleg. Dar uite, ca să înțelegi, îți dau un exemplu. În ziua în care s-au anunțat nominalizările pentru premiul de debut la UNITER, aveam repetiții pentru spectacolul Copilul acesta, regizat de Radu Nica. Și scenograf la spectacolul lui Radu Nica a fost Theodor Niculae, nominalizat și el pentru debut. Eu încă nu apucasem să aflu că am fost nominalizată, dar Theo îmi lăsase un mesaj cu "Eu, tu și Irina la debut.". Când mi-a arătat el mesajul, inițial nu am înțeles. Ulterior, m-am bucurat foarte tare. Am vorbit despre asta 10-20 de minute și, când au aflat și ceilați colegi de la repetiție despre ce vorbeam, au zis "Ah, deci voi sunteți în competiție acum.". Mi-am dat seama că eu nu mă gândisem la asta nici măcar o secundă. Eu doar m-am bucurat pentru toți trei și m-am gândit că îmi place că sunt cu ei pe lista aia, fiindcă îi respect pe amândoi. Nu știu, mi se pare foarte toxic ce se întâmplă. Mi se pare că nu-ți lasă loc să îți dai seama că altcineva a luat un anumit rol pentru că pur și simplu s-a potrivit mai bine decât tine în momentul ăla. Dar nu îți spune nimeni asta cât ești student. Nu te lasă să te bucuri pentru reușita altui coleg.
N.Z.: Dar uite că tu poți.
M.B.: Eu pot, dar doar pentru că am înțeles foarte bine chestia asta: dacă nu e să fie în momentul ăla pentru mine, atunci nu mă frustrez. Mi se întâmplă des să merg la un casting și să simt că rolul ăla nu e pentru mine și nu mă supăr. După un singur casting am suferit, atât. Și, de regulă, când aflu cine a luat casting-ul, înțeleg de ce l-a luat el și nu eu. Înțeleg că are mai multă experiență, că are părul mai lung, că are ochii mai negri și așa mai departe.
N.Z.: N-ai niciun moment în care, cum se zice, te oftici?
M.B.: Ah, ba da. Am multe. Dar nu mă oftic pe persoana care a luat casting-ul în locul meu, ci mă oftic pe mine că poate puteam să mă pregătesc mai bine. Ți-am zis, o singură dată m-am supărat, pentru că atunci simțeam că eram foarte potrivită pentru rol și că am fost nedreptățită.
N.Z.: Mult mai simplu ar fi să dai vina pe celălalt.
M.B.: Da, dar eu sunt tentată să dau vina pe mine foarte des. Mult prea des. Și nici așa nu e bine.
N.Z.: Și, în afară de simțul ăsta exagerat al competiției, au mai fost și alți factori care au contribuit la pierderea asta a entuziasmului inițial?
M.B.: Nu a fost doar asta, au fost mai multe motive. A fost și faptul că eram foarte mulți, că nu era timp pentru toată lumea. Nu știu, au fost multe probleme în facultate. Atât de multe încât, în timpul pandemiei, când am dat prima oară la master și nu am intrat, eu nici nu voiam să merg la admitere. Mă rog, între timp am intrat, sunt în anul doi acum. Dar atunci m-au încurajat ai mei să încerc. Eh, și când nu am intrat, m-am ofticat, evident. Dar a fost cel mai bun lucru care putea să mi se întâmple în momentul ăla. M-a lăsat să iau puțină distanță. Și am avut și noroc, pentru că generația aia a făcut cursurile în mare parte online. Și, în plus, simțeam că experiența facultății a fost atât de rea, încât nu mai voiam să am de-a face cu ea. Îmi căutam alte facultăți la care să dau. M-am și angajat, am fost educatoare la o grupă de copii care aveau între 8 luni și 3 ani. Directoarea de acolo mă plăcea, voia să-mi plătească facultatea de pedagogie ca să mă poată angaja cu acte în regulă. Vreo 3 luni am lucrat acolo, dar apoi mi s-a făcut dor. De colegi, de profesori, de tot. Dar mi-a folosit distanțarea asta, m-a ajutat să realizez că vreau să fac actorie în continuare. Mi-a prins bine să am un an în care să nu mai aud zilnic "De ce nu îți iese?", "De ce nu faci bine?".
N.Z.: Dar, în anul ăla, te-ai detașat doar de facultate sau de domeniu în general?
M.B.: Inclusiv de domeniu, o parte din an. La un moment dat, căutam unde să mă mut în Suedia. M-am documentat, am văzut că ei oferă cursuri gratuite ca să înveți suedeza.
N.Z.: De ce în Suedia?
M.B.: Am fost acolo într-o vacanță și mi-a plăcut mult. Am fost în Stockholm. Am fost cu un grup de prieteni, care își făcuseră program zilnic de vizitat care începea la 8 dimineața și se termina la 8 seara. O zi liberă am avut, în care m-am plimbat fără țintă cu trotineta, că acolo ai pe ce trotuare să mergi cu trotineta. Era totul foarte curat, toată lumea foarte educată.
N.Z.: Ce exotic.
M.B.: Da, exact. Părea un mediu bun în care aș putea locui.
N.Z.: Ție ce medii artistice artistice din București îți plac? Am văzut pe pagina ta de Facebook că te tot duceai pe la Green Hours, de exemplu.
M.B.: Da, Green Hours. Am fost foarte apropiată de Voicu Rădescu, și, din păcate, nu am știut să îl ascult prea bine atunci când puteam vorbi cu el. Îmi tot spunea, din anul întâi, să nu mă mai fixez doar pe școală, unde știa că nu mă simt bine. Îmi spunea "Adună-ți niște prieteni și haideți aici, să facem ceva". Și mi-a zis așa un an, doi, trei. Mi-am dat seama cât de bine mi-ar fi prins să fac asta abia după ce el nu mai era. Și cât de multe am învățat de la el. A fost singura persoană cu care mă contraziceam aproape mereu și consideram că doar eu am dreptate, ca după o lună sau două să realizez că el avusese dreptate. Încă am în minte conversații cu el, am chiar și acum, și abia acum îmi dau seama că eu greșeam, nu el. M-a deschis mult. Eram foarte superficială când am intrat prima oară în contact cu el. E trist.
N.Z.: Da, aveau un farmec aparte și el și locul. Și câinele lui, Otto, care era mereu pe-acolo. Au montat mulți regizori acolo când erau la început de drum. Era așa, ca un Salon al Refuzaților pentru artiști care încă nu-și găsiseră un loc.
M.B.: Da, și Jebeleanu a fost acolo.
N.Z.: Voicu a fost singurul care ți-a oferit un pic de înțelegere, de încredere în timpul facultății?
M.B.: Și Voicu Aniței, care e actor, m-a susținut incredibil de tare. Mereu când mă supăra ceva sau cineva la facultate, el mă făcea să mă simt mai bine. El e finul lui Voicu Rădescu, deci prin el am ajuns eu la Green Hours. Cred că aș fi fost mult mai jos psihic vorbind dacă nu ar fi fost cei doi Voici lângă mine. A fost important să aud "E ok că nu ai avut un examen bun." sau "E normal să îți tremure vocea de la emoții la primul tău examen de actorie.". Ca să fiu cinstită, am avut în timpul licenței și câțiva colegi cu care puteam vorbi, dar nu a fost suficient cât să nu clachez la final.
N.Z.: Ce alte proiecte ai avut în afară de Părinți și copii?
M.B.: Nu am prea avut. Am avut în cadrul facultății câteva. Am avut rolul bonei din spectacolul Nora, regizat de Victor Ioan Frunză. În spectacolul de licență am apucat să joc de 5 ori, pentru că ulterior a început carantina. Și, de când am intrat la master, am lucrat cu Vlad Massaci, în cadrul spectacolului Pomona, făcut de el la facultate cu mine și colegi de-ai mei. Deci se poate spune că, pentru mine, Părinți și copii a fost debutul meu în adevăratul sens. Ah, și am mai jucat în câteva scurtmetraje, majoritatea făcute în cadrul facultății. Toate foarte abstracte. Îți dai seama, eu eram proaspăt venită de la Focșani și primul lucru pe care l-am filmat a fost cu mine stând pe un câmp, îmbrăcată într-o rochie, și mâncând o floare. Nu știu de ce, dar la film am fost distribuită numai în lucruri din astea, mai experimentale.
N.Z.: Ți-ar plăcea să joci într-un film al cărui fir narativ să aibă o concretețe mai mare?
M.B.: Eu nu mă dau în spate de la lucrurile astea mai experimentale, mai poetice, dar cred că și ele trebuie să aibă un scop, chiar dacă el e numai să îți provoace o anumită emoție. Să nu fie în sine.
N.Z.: Dar de multe ori scopul nu este să ai ce înțelege cu rațiunea, ci doar să-ți dea o senzație.
M.B.: Da, știu, și pot să înțeleg. Că, dacă vine studentul regizor la mine și-mi spune să mănânc o floare, nu o să-l întreb care e motivația psihologică a personajului meu de a mânca o floare. Pot să înțeleg că e o poezie undeva în spate. Îmi place și dacă pornim de la o pictură în construcția unei scene, de exemplu. Simt că mi se potrivește mai bine zona asta poetică decât cea rațională.
N.Z.: Cel puțin până acum, pare că ai avut, cantitativ, experiențe egale în teatru și film. Tu ce crezi că ți se potrivește cel mai bine în momentul de față?
M.B.: Știu că se spune că actoria de film și cea de teatru sunt foarte diferite între ele, dar mie nu mi se pare că sunt. Poate nici nu am avut suficiente experiențe încât să ajung să pot remarca diferențele. Dar la film nu ai exact ce îmi place mie cel mai mult, adică repetițiile. Tot ce se încheagă acolo, toată intimitatea care se creează la repetiții. E drept că am filmat numai pentru scurtmetraje, deci timpul era scurt, dar mi-au lipsit repetițiile. La producții cu durată mai mare e altfel. Uite, de exemplu, la Metronom, în care apar și eu, cu toate că aveam un rol mic, am stat foarte mult pe set. Acolo am simțit că s-a creat o intimitate între mine și ceilalți.
La teatru ai, printre altele, și schimbul de energii cu publicul. La film asta se poate întâmpla cu echipa de creație care e acolo pe set, pot avea ei reacții la ce faci și asta ajută. Totuși, pentru mine acum filmul este mai confortabil, pentru că nu am exercițiul repetiției. De multe ori, în timpul unei reprezentații, mă gândesc ce am făcut bine în reprezentația anterioară și mă frustrez că nu pot repeta întocmai. Încă nu pot trece peste frustrarea asta, că tu poți veni să mă vezi într-o seară jucând și să vezi o versiune a mea poate mai puțin bună decât cea din seara precedentă. Mă gândesc obsesiv la asta de multe ori. La film, vedeți toți același lucru, e mai satisfăcător pentru mine.
N.Z.: Da, dar, în același timp, tu nu poți controla ce dublă rămâne la film.
M.B.: Asta da. Dar toată lumea din echipa unui film își dorește ca filmul să iasă bine, deci bănuiesc că se alege cea mai bună dublă.
N.Z.: Sau nu, cel puțin din punctul tău de vedere. Se poate întâmpla ca ceea ce consideri tu ca fiind bun să fie considerat de regizor nereușit, sau invers.
M.B.: Asta n-am putut să înțeleg niciodată.
N.Z.: Păi, nu e un motiv complicat. Regizorul te vede din afară, în timp ce tu nu te poți vedea din exterior.
M.B.: Da, dar mă simt. Pot simți și eu dacă e bine sau nu.
N.Z.: Sentimentele pot fi și aberante câteodată.
M.B.: Da... Am pățit așa odată, când au venit părinții mei să vadă Părinți și copii. Doamne, după prima scenă, m-am dus în cabină, nu mai puteam. Richard Bovnoczki e un om calm și care știe să te liniștească, așa că am bătut la ușă la el. Mi-a deschis, l-am întrebat dacă pot să intru, m-am așezat. Eu am momente când sunt extrem de dramatică. I-am zis "Doamne, vreau să mă arunc pe geam! Nu mai pot, a fost groaznic!". Și el m-a întrebat ce am pățit. "Sunt părinții mei în sală și în viața mea n-am jucat atât de prost." Și mi-a spus "Nici n-ai ce să faci atât de prost, cum ar putea să fie așa prost?". I-am zis că mi-a tremurat vocea și că mi-e rușine, el a încercat să mă liniștească, mi-a zis că e normal să am emoții. Ulterior, în pauza din spectacol, a venit Massaci la noi să ne spună că e toată lumea foarte bine și eu l-am întrebat "Dar la mine a fost teribil, nu-i așa?". Și el mi-a zis că am fost bine, dar eu până în ziua de azi cred că toată lumea m-a mințit.
N.Z.: A fost o conspirație colectivă la mijloc.
M.B.: Da, sunt destul de paranoică...
N.Z.: Cum trebuie să fie relația cu un regizor ca să simți că te ajută în construirea rolului tău?
M.B.: Cred că trebuie să fie apropiată, dar distantă. Asta mă face să mă simt cel mai bine. Să mă pot baza în lunile alea pe el foarte tare, dar să nu ajungem într-o zonă prea... O să folosesc cuvântul "intimă". Îmi place ca prietenia să se oprească la un punct, ca să nu poată să mă doboare prea ușor.
N.Z.: Să te doboare?
M.B.: Da. Cred că e necesară o anumită distanță când repeți cu un regizor, pentru că, altfel, se creează niște intimități care pot să facă rău. Nu știu dacă e bine să spun asta.
N.Z.: De ce să nu fie bine? Nu e nimic scandalos în ce ai spus, e de bun simț. Dar, ca să clarificăm: tu vorbești doar despre relații romantice sau te referi și la o eventuală prietenie strânsă cu un regizor?
M.B.: Mă refer la ambele. Am nevoie ca omul cu care lucrez să poată trage linia dintre personal și profesional. Și să pot avea încredere. Uite, de exemplu, așa au fost repetițiile cu Radu Nica. Ne-a dat tuturor un sentiment de siguranță și, cumva, orice propunere aveam, eram bucuroasă să o încerc. Dar, în același timp, mi-a plăcut că era capabil să stabilească o distanță între el, asistentul lui, scenograful și noi, actorii.
N.Z.: Și încrederea asta vine la pachet și cu dorința de a te mula perfect pe viziunea celui cu care lucrezi?
M.B.: Păi așa mi se pare normal. Sunt acolo ca să încerc să fac cât mai bine ce mi se cere. Dar nu pot să nu aduc și lucruri sau propuneri din universul meu, ceea ce cred că își dorește și regizorul, având în vedere că el m-a distribuit în rolul respectiv.
N.Z.: Care e procesul tău de lucru la un personaj?
M.B.: Nu e nimic prea complicat. Citesc cât de bine pot la repetiții. Mai citesc singură acasă de un miliard de ori. Și cred că, până să învăț textul, sunt un pic agasantă, pentru că vorbesc doar despre asta, despre toate variantele de abordare pe care le-am găsit. După ce citesc singură de atâtea ori, de multe ori am surpriza că merg la repetiții și constat că eu vreau să fac într-un fel și regizorul într-altul. Și merg acasă supărată, dar ulterior recitesc și încerc să fiu cât mai aproape de varianta cerută. În general, cred că textul îți oferă tot ce ai nevoie. Documentarea cea mai serioasă am făcut-o pentru Pomona, pentru care m-am uitat la videoclipuri cu persoane aflate în sevraj de la droguri. Aveam o scenă în care trebuia să fiu în sevraj și mi se părea penibil să o rezolv doar scărpinându-mă, de exemplu.
N.Z.: Cât de mare e aportul personal în ce faci tu?
M.B.: Nu cred că am făcut "personaje" până acum. Adică, aportul personalității mele a fost mare. Și îmi place să văd asta și la alții pe scenă, mi se pare foarte atractiv să văd un actor, pe care poate îl și cunosc în realitate, și să văd că a adus niște lucruri personale. Cum zâmbește la final de replică. Cum și-a folosit șarmul personal pe scenă.
N.Z.: Cred că pericolul la aportul ăsta personal mare e ca, de la un punct, lumea să vină să te vadă pe tine actorul, nu personajul pe care îl interpretezi. Să fii la fel în fiecare rol, pentru că ești doar tu însăți, cu gesturile și intonațiile tale. Dar asta e o problemă pentru o etapă mai târzie decât cea în care ești tu acum.
M.B.: Da, mă gândesc și eu la asta. Îți dai seama, am lucrat și eu la două spectacole și deja mă gândesc că în amândouă sunt la fel. Totuși, momentan nu cred că vreau să fac altfel.
N.Z.: Cum a fost procesul de lucru la spectacolul Părinți și copii?
M.B.: A fost unul foarte plăcut, pentru că am avut niște oameni foarte mișto lângă mine. Ți-am zis, eu nu am intrat la master din prima. Așa că mi-am pierdut colegii de la licență, cei cu care am ajuns până la urmă la master erau din generația trecută. Și nu m-am simțit foarte bine, foarte integrată în grupul lor. La TNB am mers cu multe emoții și multă frică. Aproape că nici nu voiam să merg. M-am gândit să mint că sunt bolnavă de Covid.
N.Z.: Dar ce legătură aveau colegii tăi de la master? Ei nu urmau să fie în distribuția spectacolului.
M.B.: Nu, dar eram speriată de cum o să mă simt acolo. Și când am început repetițiile, am văzut cât de calzi erau cei de acolo. Erau așa drăguți, m-au ajutat incredibil de mult. Ți-am povestit de Richard mai devreme. La început, îmi era frică de el, pentru că îmi plăcea foarte mult de el ca artist. Și prima oară când am lucrat o scenă în care eram amândoi, el trebuia să iasă la un moment dat, dar s-a întors în public. În capul meu, el se întorsese ca să se uite la mine și să mă judece. Și să spună că sunt proastă. Așa că m-am crispat foarte tare. Dar, când m-am uitat la el, am văzut că mă încuraja, că râdea chiar dacă nu eram eu amuzantă, zâmbea mult. Și mi-a și spus după ce am terminat că am lucrat foarte bine. Am primit mult curaj de la ei.
S-a lucrat 4 luni la spectacol și erau multe zile în care eu nu aveam nimic de făcut. Eu am de jucat în 3 scene și în spectacol sunt vreo 90 per total. Repetam scena mea, care dura 10 minute, și apoi rămâneam încă 3-4 ore să mă uit la colegi. Mi-a prins foarte bine să fac asta. Bine, mie în general îmi place să mă uit la repetiții. Cred că oportunitatea de a sta să mă uit la ceilalți actori cum lucrează a fost la fel de importantă ca cea de a juca eu propriu-zis în spectacol. Și, când îi vedeam pe ei atât de relaxați, prindeam și eu curaj să încerc lucruri. Mi-au crescut încrederea în mine, pentru că înseamnă mult ca niște oameni cu experiență să te laude.
N.Z.: Cât de aproape te simți de personajul Katiei?
M.B.: Cred că și acolo am integrat mult din personalitatea mea. La început era destul de diferit.
N.Z.: Diferit cum?
M.B.: Era mai mică. Mai neștiutoare. Mi se pare că e o fată pontoasă, lucru la care semănăm. Dar, în afară de asta, nu semănăm. E vorba de situațiile în care ea se află, în care nu aș acționa așa. De exemplu, mi s-a dat indicația de a mă da cu fundul de pământ într-o scenă, pentru că nu-mi convine ceva.
N.Z.: Asta se întâmplă când trebuie să pleci acasă cu sora ta, nu-i așa?
M.B.: Da. N-aș putea să zic că eu aș face asta în viața mea vreodată. Dar, când flirtez cu Arcadi și, în joacă, mă încalț cu bocancul lui și mă pun cumva cu picioarele în sus pe masă, ca să mi-l ia, acolo sunt eu.
N.Z.: Interesant că eu, cel puțin, n-am remarcat vreo discrepanță între cele două gesturi. Am presupus doar că personajul Katiei se încadrează în acea categorie de femei, de regulă frumoase, care au gesturi copilărești și jucăușe pentru că știu că le oferă farmec. Denotă poate un răsfăț, o excentricitate.
M.B.: Da, exact. Prima dată când a trebuit să mă dau cu fundul de pământ, m-am simțit penibil, pentru că încercam să joc o fată mai mică decât sunt eu. Eram machiată, cu o rochie densă și trebuia să mă port ca un copil. Simțeam că nu mă ajută nimic. Dar apoi mi-am dat seama că o pot aduce mai aproape de mine. Să mă dau cu fundul de pământ, dar să o fac într-un mod atractiv și imediat după să-i arunc lui Arcadi o privire, să văd dacă se uită la mine. Sunt lucruri mici, dar contează.
N.Z.: Ce speri de la nominalizarea pentru debut la UNITER?
M.B.: Cumva, ce nu mi-a adus facultatea. Nu m-a schimbat cu nimic, nu m-a făcut să mă simt în niciun fel faptul că am fost nominalizată. Dar într-o prima fază, mi s-a părut că a avut un efect asupra altora. Am mers la două casting-uri, pe care nu le-am luat, dar nu asta contează. Cei de acolo au avut așa o reacție "Ce chestie, ești nominalizată la UNITER.". Am simțit că mi s-a dat un credit un pic mai mare. Și de asta aș vrea să pot profita. Dar nu mă aștept la nimic. N-am auzit nicio poveste de tipul "Am fost nominalizat și asta mi-a schimbat viața". Totuși, simt că m-a ajutat un pic și cu încrederea în sine. Faptul că, după trei ani de facultate în care mi s-a dat cu piciorul, s-a întâmplat asta, simt că repară un pic ceva în mine care se stricase, se pierduse.