Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mircea Martin: Călinescu – critic ratat? Nu ştiu cine e autorul acestei perle, dar ea mă face să râd.


Daniel Cristea-Enache, un interviu cu Mircea Martin

04.07.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Mircea Martin, a trecut o vreme de când aţi fost nevoit să plecaţi de la Editura Univers. S-a produs atunci o solidarizare a lumii noastre literare, care, e drept, n-a ajutat la nimic. Ca şi în cazul Editurii Minerva: nu am mai văzut, în ultimul timp, apariţii editoriale care să ne convingă de profesionalismul noii conduceri. În schimb, recent aţi fost acuzat de dl Valeriu Râpeanu că aţi fi contribuit la acest trist deznodământacuzaţie care, din nou, a provocat mai multe replici de solidaritate cu Dvs. Cum priviţi azi experienţa editorială de peste un deceniu?

Mircea Martin: Nu mi-a fost uşor să mă despart de Univers pentru că aveam încă destule proiecte în curs şi nu puţine abia formulate. Am decis să plec în speranţa că demisia mea publică îi va speria pe acţionarii majoritari într-atât încât să nu-şi mai rezolve dificultăţile financiare provocate de alte afaceri (mai mult sau mai puţin falimentare, precum tipografia Metropol şi societatea de difuzare Cardinal) pe seama editurii Univers: nu ştiu cât de eficient (din perspectiva intenţiei) va fi fost gestul meu, ceea ce aud este că Univers a devenit între timp o editură de apartament care într-un an întreg a scos 6-7 cărţi noi, supravieţuind prin reeditări, adică prin reluarea unei părţi din programul editorial vechi, pe care – fără să se simtă jenat de contradicţie – deja faimosul Crupenschi îl declară nerentabil.

O solidarizare spontană a avut loc, într-adevăr, în ianuarie 2001 şi ea s-ar fi extins, probabil, dacă aş fi încurajat-o cât de cât. N-am făcut-o pentru că am considerat că imaginea editurii Univers ar fi avut de suferit. La ce au servit, de altfel, zecile de nume de intelectuali români de prim ordin care au protestat anterior împotriva tratamentului abuziv aplicat editurii Minerva?

Acum un an, e drept, nu bănuiam că ar putea exista în România vreun intelectual care să-şi frece palmele de satisfacţie în acel moment şi să vadă în demisia mea o probă a eşecului politicii de reformă în cultură iniţiată în 1990. Mă înşelam, desigur, căci un asemenea personaj n-a aşteptat prea multă vreme spre a irumpe vindicativ pe scenă, acuzând iresponsabil şi insinuând, de fapt, în subtext ideea propriei insubstituibilităţi directoriale. E vorba de Valeriu Râpeanu, reputat comisar cultural în trecutul regim. Când spun "comisar" nu am în vedere neapărat postul său de şef de secţie (sau de redactor-şef adjunct?) la "Scînteia" în anii '60, nici pe acela de vicepreşedinte al TVR, nici alte posturi şi funcţii, pentru că au fost oameni cu răspunderi politice mai mari decât ale lui care au încercat – şi unii au şi reuşit – să facă bine culturii româneşti; sau măcar să nu facă rău. V. Râpeanu a fost un cerber ideologic într-o epocă de destindere ideologică şi de relativă liberalizare, un frânar bine cunoscut al reformei şi al înnoirii în literatură. Ceea ce nu-l împiedică, bineînţeles, să afirme despre sine că a dus lupte grele şi îndârjite pentru cauza cărţii: aproape că suntem invitaţi să-l considerăm un "rezistent"! Aproape că l-am crede dacă n-ar exista atâtea (vai, câte!) mărturii contrare şi dacă n-am fi fost şi noi trăitori în acea epocă.

Dar să lăsăm deoparte această "mască a tranziţiei" sau, mai degrabă, a trecutului, mult prea schimonosită de ură, şi să vedem ce aş putea răspunde la ultima întrebare. Fără îndoială că un interviu nu poate fi locul unui bilanţ, oricât de subiectiv ar fi acesta. În ciuda a nu puţine dezamăgiri (mai degrabă omeneşti decât livreşti!), culminând cu mizeriile din ultimele luni ale anului 2000, continuu să privesc activitatea editorială cu un ochi (de) îndrăgostit.

Până la urmă, dacă luăm lucrurile în serios – şi eu le-am luat aşa adeseori până la prostie –, apariţia unei cărţi se înscrie într-o ordine a miraculosului. Alegerea unui titlu anume, lectura în vederea publicării, înscrierea într-o colecţie, traducerea, confruntarea, redactarea, corectura, punerea în pagină, tipărirea, coperta etc. – toate acestea nu sunt doar faze tehnice: fiecare din ele are sau mai degrabă cere măcar o undă de participare, de implicare, de investire personală. Nu mai vorbesc de momentul "lansării", de ecourile în presă ori de reacţiile adesea neaşteptate (şi cu atât mai îmbucurătoare!) ale unor cititori necunoscuţi... Munca de editor, dacă o iei, repet, în serios, îţi ocupă nu numai orele obişnuite, ci şi pe cele neobişnuite, îţi invadează nu numai viaţa, dar şi mintea, te provoacă mereu, te absoarbe, te "seacă" într-un chip care nu-ţi dă răgazul nici să te bucuri deplin, nici să regreţi, nici să te întrebi: la urma urmelor, de ce?

Privind în urmă, nu pot să nu constat că timpul investit în cărţile altora a fost un timp pierdut pentru cărţile proprii. Când eşti tu însuţi autor, ai o conştiinţă mai acută a uzurpării posibile şi-ţi vine greu să spui: cărţile pe care le-am publicat sunt cărţile mele, sunt cărţile noastre; deşi pentru un editor care se respectă, aşa ar trebui să stea lucrurile.

Prin urmare, experienţa editorială de peste un deceniu mi se pare – astăzi, ca şi ieri sau alaltăieri – una interesantă, îmbogăţitoare (spiritualmente, nu materialmente – pentru mine nu e un motiv de regret), cataloagele editurii Univers din ultimii 11 ani nu-mi dau insomnii, aş putea zice chiar dimpotrivă, îmi procură un oarecare confort intelectual şi moral, o anumită seninătate.

D.C.E.: Tot în legătură cu apariţiile editoriale de la Univers: multe dintre ele le-aţi prefaţat, şi nu într-un mod mai "formal", ci prin veritabile studii critice. Uneori, aţi avut în ele anumite rezerve sau chiar aţi amendat puncte esenţiale din cartea la care scriaţi prefaţa (la Pierre Bourdieu, de exemplu). Nu demult, într-un articol intitulat Lista lui Bloom, aţi criticat într-un chip direct lista canonică alcătuită de Harold Bloom în Canonul occidental, listă din care scriitorii români lipseau cu desăvârşire. La care dintre cărţile editate şi prefaţate de Dvs. aderaţi mai mult? Când s-au suprapus perfect punctele de vedere din studiul introductiv şi din cartea propriu-zisă?

M.M.: Sincer să fiu, nu prea văd cum s-ar putea scrie o prefaţă "formală" sau, cu atât mai puţin, un astfel de studiu introductiv. Nu te obligă nimeni să scrii despre o anumită carte dacă nu ai ceva personal de spus. Rezervele faţă de opiniile autorului comentat pot să apară în modul cel mai firesc din însuşi decupajul analitic, dar, în ce mă priveşte, le formulez, de obicei, în interiorul unei aprecieri globale pozitive: altfel, n-aş fi ales să prefaţez respectiva carte.

Atât Regulile artei a lui Bourdieu, cât şi Canonul occidental a lui Harold Bloom sunt cărţi fundamentale pentru epoca noastră, cărţi sortite să "rămână"; preţuirea mea pentru autorii lor e foarte mare, chiar dacă nu e necondiţionată, adeziunea mea faţă de modul lor de a gândi asemenea, în ciuda unor reproşuri intermitente. Adeseori, aceste reproşuri vizează chiar inconsecvenţe ale autorilor înşişi în raport cu propriul lor sistem de idei şi de valori.

De o suprapunere "perfectă" între perspectiva comentatorului şi aceea a textului comentat e mai greu de vorbit. Dar metodologia criticii de identificare pe care o practicam cu convingere la începuturile mele – şi de care nici astăzi nu mă dezic – presupune cel puţin iniţial un efort de "suprapunere". Nu e însă deloc obligatoriu ca la sfârşitul lecturii, al interpretării, suprapunerea să persiste. Dacă e să citez un caz de identificare aproape totală, acela ar fi studiul pe care l-am scris în 1969 ca introducere la cartea lui Marcel Raymond – De la Baudelaire la suprarealism. Identificarea n-a fost însă întâmplătoare căci autorul avea să devină maestrul meu sau, mai exact, eu aveam să devin discipolul său.

D.C.E.: În paginile cărţii G. Călinescu sau "complexele" literaturii române, vorbeaţi despre nevoia de a situa demersul critic în afara stilului hagiografic, pe care îl vedeaţi sintetizat în formula "divinul critic". Între timp, situaţia s-a schimbat spectaculos: după Revoluţie, G. Călinescu a fost contestat în numeroase rânduri (chiar dacă de relativ puţine voci), pe considerente preponderent morale, dar şi estetice. Astfel că se conturează, azi, două extreme: "divinul critic" văzut de Eugen Barbu, respectiv criticul "ratat" (autor al unei Istorii care e o "pacoste") văzut de Ion Bogdan Lefter. Cum vedeţi Dvs. lucrurile?

M.M.: "Cazul" Călinescu nu e atât de simplu cum le apare unora, ceea ce nu înseamnă că opinii extreme precum cele citate nu şi-ar avea îndreptăţirea lor parţială. Să le luăm pe rând. Critica (şi chiar contestarea) din perspectivă estetică (adică profesională) a lui G. Călinescu mi se pare nu numai firească, dar şi necesară. Dacă operaţia e făcută cu bună credinţă (şi chiar dacă nu!), un autor de talia lui iese întărit şi întinerit. Nu-mi fac griji în această privinţă!

Contestarea de ordin moral e mai gravă şi cred că o înţelegem mai bine dacă o contextualizăm. În cartea mea din 1981, am fost tolerant cu concesiile şi compromisurile lui Călinescu din anii '50 pentru că, pe de-o parte, l-am considerat un tolerat al regimului comunist, nu un protagonist (cum îl prezenta, de pildă, Ileana Vrancea în cartea ei), pe de altă parte, pentru că trebuia să admit că eu (şi generaţia mea) am profitat de prezenţa lui în reviste şi în librării. Altfel spus, eram conştient de faptul că, fără acele concesii ale lui Călinescu, nu i-am putut fi audia cursurile, nici n-am fi avut acces la cărţile sale. Astăzi gândesc puţin diferit, în sensul că realizez caracterul aşa-zicând obiectiv partizan al judecăţii mele de atunci. Din perspectiva generaţiilor mai vechi (mărturiile lui Ion Negoiţescu sau Adrian Marino sunt importante, în ocurenţă), atitudinea lui Călinescu nu putea fi altceva decât o trădare intelectuală, cu atât mai mult cu cât nu puţine dintre gesturile lui n-au fost defensive, ci ofensive, adică interesat şi inventiv conformiste, într-un cuvânt, să nu ocolim termenul, ariviste. E trist, dar mă tem că şi adevărat.

În acelaşi timp, am putea să ne întrebăm – iar eu, oricum, mă întreb – ce implicaţii şi consecinţe ar fi avut pentru generaţia noastră şi pentru cele următoare tăcerea lui Călinescu (şi a altor intelectuali de anvergura lui) şi dacă ea n-ar fi rodit mai bine decât contactul cu nişte cărţi a căror apariţie a fost plătită cu compromisuri. E, de fapt, o întrebare retorică. Ecourile ei se izbesc de zidul totalitar.

Istoria literaturii române de la origini până în prezent – "o pacoste"? Nu-mi amintesc în ce context a făcut I.B. Lefter această afirmaţie, dar cred că acesta nu putea fi decât unul didactic. Îmi explic o asemenea afirmaţie prin exasperarea în faţa utilizării inadecvate, abuzive a Istoriei în manuale şi în nenumărate materiale paraşcolare. Istoria lui Călinescu nu e o istorie literară pentru şcolari, pedagogia ei vizează alte sfere iar citatele călinesciene cu care sunt împânzite comentariile multor profesori nepricepuţi – şi care se perpetuează apoi până la saţietate – nu rezolvă câtuşi de puţin dificultăţile analizei de text. Călinescu e un mare critic, dar nu unul de uz şcolar.

Călinescu – "critic ratat"? Nu ştiu cine e autorul acestei "perle", dar ea mă face să râd. Aşa ceva poţi "scăpa" la o cafea sau la o bere, nu într-o pagină de revistă sau de carte. Dacă G. Călinescu e un critic ratat, cine nu e ratat? Să fie glumeţul însuşi?

D.C.E.: Sunteţi mentorul cenaclului "Universitas", ţinut în anii ’80 la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, şi care a devenit o "pepinieră" pentru aşa-numiţii "nouăzecişti". Aceştia îşi dovedesc azi recunoştinţa faţă de Dvs. – inclusiv în pagini de ficţiune! (Sunteţi, de pildă, personaj în romanul lui Daniel Bănulescu, Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti). Ce amintiri aveţi despre "Universitas", cum vă raportaţi în prezent la anii şi la experienţele de atunci?

M.M.: "Universitas", cenaclul pe care l-am "condus" din aprilie 1983 până în decembrie 1989, mi-a lăsat amintiri frumoase, poate cele mai frumoase. Întâlnirile cu "tinerii furioşi" ai anilor ‘80, fiecare dintre ei purtător de demon, au fost clipe speciale, privilegiate ale vieţii mele. Pe atunci eram cu toţii preocupaţi, tensionaţi, înfundaţi în mizeriile cotidianului, astăzi nebunia de a ne asculta (şi certa!) săptămânal într-o încăpere unde domnea frigul absolut (caloriferele erau golite!) şi uneori chiar întunericul (lumina se stingea obligatoriu la 10 seara), îmi apare în toată splendoarea ei. Pe atunci, cei mai mulţi dintre membrii cenaclului încă nu debutaseră. Acum toţi sau aproape toţi au publicat cel puţin trei volume de poezie, de proză ori eseu. Direcţiile pe care au evoluat sunt nu o dată divergente. Diferenţe personale şi de grup existau, de altfel, încă de atunci. Nimic mai firesc. Dar ceva comun vreau să cred că rămâne, măcar ca o pecete a trecutului. Iată de ce susţin iniţiativa de a strânge într-o carte opiniile şi impresiile noastre despre experienţele de atunci. Ea s-ar putea intitula – de ce nu? – Amintiri de la "Universitas" şi ar fi o operă colectivă.

D.C.E.: Sunteţi un profesor foarte preţuit de studenţii şi colegii de la Facultatea de Litere, deşi dovediţi în acelaşi timp o exigenţă pe măsură. Aţi avut, la rândul Dvs., nişte profesori care v-au format, care v-au făcut să fiţi aşa cum sunteţi? Aţi scris acea carte despre G. Călinescu, dar nu cumva Tudor Vianu este cel care v-a influenţat decisiv?

M.M.: Cu toate că şcoala pe care am urmat-o în anii formării a fost una stâlcită de o ideologie totalitară, ceea ce m-a obligat la o reciclare ulterioară, am avut profesori cărora le sunt recunoscător şi pe care nu voi obosi niciodată să-i pomenesc: pe lângă Vianu şi Călinescu, Edgar Papu, Savin Bratu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mihai Pop. Recunosc ascendenţa critică a lui Călinescu, pe aceea profesorală a lui Tudor Vianu, dar influenţa care m-a marcat în ordine spirituală este a lui Marcel Raymond.

D.C.E.: În finalul acestui interviu, pentru care vă mulţumesc, vreau să vă întreb, deloc formal, care sunt proiectele Dvs. culturale, individuale sau integrate unor cercetări colective. La ce lucraţi, la ce veţi lucra în continuare?

M.M.: E prima dată când, după o lungă ezitare şi o "matură chibzuinţă", cum se zice, mă decid să răspund la o întrebare în legătură cu proiectele mele. Până acum am refuzat să satisfac asemenea curiozităţi nu din superstiţie, probabil din pudoare şi mai sigur din oroarea faţă de bovarismul implicit al oricărui anunţ. Cum n-am mai publicat nimic de prea multă vreme (nici nu vreau să-mi mai amintesc de când!), mă gândesc, totuşi, că formula folclorică a "buzduganului" e un bun substitut până la apariţia cărţilor propriu-zise, e chiar un mod de a o forţa, de a o precipita...

Închei acum o carte despre contextele (social-istorice şi politice) ale literaturii române postbelice. Tipul acesta de cercetare ar putea surprinde pe cei care ştiu cu ce mă ocupam înainte; mi se pare însă mai mult decât necesar, indispensabil, pentru înţelegerea şi valorizarea corectă a literaturii din epoca socialistă: nu numai străinii, nici numai tinerii născuţi în anii ‘80 ori ‘90, dar chiar şi noi înşine, cei care am locuit – fie şi parţial – în respectiva epocă, avem nevoie de anumite recapitulări şi clarificări.

M-am decis să public şi un volum de articole aşa zicând "politice": pun termenul în ghilimele pentru că eu refuz – principial şi structural – politica, adică tot ce ţine de jocurile de partid şi de partidă, de conjuncturile programate de la mică sau mare distanţă. Sună peremptoriu, dar asta e. Nu înseamnă că aş fi "apolitic" în sensul, pe de-o parte, ambiguu, pe de altă parte, scandalos de profitabil, pe care îl ilustrează fără jenă unii pretinşi "apolitici". Nu mi-am ascuns opţiunile de ordin politic, dar nici nu le-am absolutizat şi, mai cu seamă, n-am înţeles să profit în vreun fel de pe urma lor. Titlul respectivului volum va fi În afara jocurilor.

În paralel, împreună cu un grup de colegi din Bucureşti şi din Cluj, în majoritate tineri, pregătim un Dicţionar general de terminologie literară în cuprinsul căruia ne propunem să definim toţi (?) termenii de care ar avea nevoie cineva când se referă la literatură. E un lucru de echipă, l-am început în vara trecută, cu întâlniri bilunare de confruntare a opiniilor şi de unificare metodologică. În ultima perioadă aceste întâlniri s-au rărit (datorită absenţei mele din ţară), dar le vom relua cu o intensitate sporită la primăvară, astfel încât să putem preda editurii "Paralela 45", până la toamnă, primul volum care ar urma să cuprindă aproximativ 1500 de termeni.

Notă: Interviul cu Mircea Martin a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 602/ 29 ian. 2002.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer