Mi-am umplut inutil rucsacul foto cu o mulțime de obiective și accesorii, pe care le-am cărat, întrebat, transpirat, lovit, peste tot pe unde m-au purtat pașii în lumea asta, pe punțile a nenumărate vapoare cam pe toate mările și oceanele planetei, într-o căutare mai mult sau mai puțin conștientă a "fotografului" care sunt.
Și apoi, într-o zi, acum vreo doi ani, un prieten mi-a zis că sunt "portretist al mării" și totul a avut sens apoi.
Nu m-am făcut marinar pentru că eram deja fotograf și voiam să o surprind pe doamna albastră în toată splendoarea ei, cum nu am devenit nici fotograf pentru că eram deja marinar și căutam să aprofundez cumva legătura asta, relația mea cu marea.
Nu a fost o alegere conștientă.
Pur și simplu, într-o dimineața tare rece, dincolo de cercul polar, undeva, la un capăt de lume, intre ghețurile Marii Albe, am făcut o poză și viața mea s-a schimbat.
Marinăria, meserie pe care o făceam deja de vreo 10 ani, a devenit mai mult decât un mijloc de a-mi câștiga existența.
A devenit prilejul de a face fotografie, locul unde marea și cu mine ne întâlneam să ne "consumăm" relația furtunoasă, unde ea îmi poza, uneori pudică, alteori despuiată de inhibiții, sau nebună cu valuri uriașe, în toată splendoarea ei.
Pe vapor, înconjurat de mare, am descoperit că nu contează ce aparat, ce obiective sau accesorii folosesc.
Nu eu eram acela care trebuia să se adapteze la moment, ci ea era întotdeauna cea care îmi oferea exact ce aveam nevoie pentru orice aparat aveam atunci la mine.
Tot ce trebuia să fac este să apăs pe declanșator.
Și să fiu ACOLO.
Nu a existat niciodată a doua șansă la un cadru, încă o încercare, mai târziu sau a doua zi.
Fiecare moment era unic, și, uneori, lucrul ăsta devenea frustrant, sunt multe imagini ratate, multe pe care le păstrez doar pe retină, sau într-un sertar al minții mele.
Aici am învățat că nu-mi pot "programa" un cadru, marea nu este genul ăla de model, deși nu de puține ori am rugat-o pentru ceva anume și mi-a oferit, un element oarecare, ceva care să-mi întregească o fotografie.
Și așa, relația noastră a evoluat frumos.
Cu suișuri și coborâșuri, cu bune și rele, cu momente de calm și momente când se dezlănțuia, înfricoșătoare, cu o furie greu de închipuit pentru oamenii uscatului.
De nenumărate ori i-am jurat că nu mă mai întorc la ea și de fiecare dată m-a adus înapoi.
E greu să-i reziști, când ai apucat să-i guști buzele sărate.
E greu să duci aparatul la ochi de pe mal, încercând să o surprinzi cumva, ca să mai alini dorul.
E ca și cum ți-ai poza o fostă iubită de la distanță, pe stradă.
Trebuie să fii acolo, departe, dincolo de orizont.
Și m-am întors, de fiecare dată.
Și de fiecare dată m-a primit înapoi fără întrebări, și mi-a pozat, dezgolindu-se fără rușine în fața aparatului meu.
Și da, știu că nu sunt singurul prins în farmecele ei.
Dar știu că ce-mi oferă mie, imaginea aceea unică pe care o surprinde camera mea este doar pentru mine, doar a mea.
Că imaginea aceea nu mai există nicăieri în lumea iubiților ei, în nici o ramă, pe nici o retină, în nici o amintire.
Ca fotografi, toți ne căutăm locul în lumea asta, stilul, acel "ceva" care să ne exprime, să ne scoată în față, în evidență, care să ne facă speciali, unici.
Unii încearcă abordări, unghiuri diferite pentru subiecte poate comune.
Alții reușesc prin creativitate, inventivitate, muncă și talent.
Eu... eu sunt un norocos.
Nu mă consider nici cine știe ce talentat, nici creativ, nici inventiv.
Unghiuri noi pot încerca doar dacă înot pe lângă vapor.
Tot ce trebuie să fac eu - mă repet - este să apăs pe buton.
Restul este doar ea, marea, modelul meu.
Și din punctul ăsta de vedere, mă consider special.
Știu, sunt atâția fotografi care îi calcă malurile.
Dar umezindu-ți puțin picioarele în apă și fotografiind furtuna de pe mal, nu te face om, fotograf "al mării".
Asta cere un nivel de intimitate cum numai aici, în larg, îl poți obține.
Aici, unde țărmul nu se vede, unde nu ai parte de siguranța pământului sub tălpi, aici, unde nu există amintirea celor care au fost înaintea ta, nici urmele lor, iar bătăile inimii sunt singurul sunet care sparge liniștea asurzitoare.
Aici, unde până și în cele mai calme momente se ascunde o furtună, aici nu devii doar un om, un fotograf "al mării", ci chiar spiritul din Bătrânul și marea.
După orele de muncă, atunci când este furtună, mă duc în cabină și ascult puțin Bob Marley:
"In high seas or in low seas,
I'm gonna be your friend...
I'm gonna be your friend.
In high tide or in low tide,
I'll be by your side...
I'll be by your side."
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
