(primul vis)
Nu, nu a fost doar un vis, deși știam că visez.
În fond cine pe cine visează? Cel treaz pe cel adormit?
Cel adormit pe cel treaz?
Și unde e cel treaz când doarme?
Ușa era încuiată pe dinăuntru și totuși ei au intrat.
Nu părea c-ar ști că sunt acolo.
Treceau pe lângă mine ca și cum nu m-ar fi văzut. Erau rudele mele.
Le-am vorbit și nu mă auzeau. Le-am pus întrebări. Am strigat. Nimic.
M-am repezit să verific ușa. Era întredeschisă.
De cealaltă parte a ei era o femeie grav rănită care nu se putea mișca.
Nu știu dacă plângea sau era în agonie. Mi-a fost frică de ea.
Am încercat să le cer din nou ajutor rudelor mele. Nu mă vedeau și nu mă auzeau.
Casa devenise alta, se transformase. Toate se preschimbaseră în decoruri.
Mobilele erau de butaforie. Pereții, de carton.
Nu mă putea nimic proteja de ce era în afară.
Ușa era și ea un biet panou din plută care a căzut de îndată ce l-am atins cu mâna.
M-am pomenit pe un coridor din incinta unei instituții. Nu cunoșteam pe nimeni.
Rudele mele cărau dosare prin casa care nu mai semăna cu a mea.
Femeia rănită dispăruse.
Părea să fie singura care mă vedea și mă auzea.
Trebuia să mă întorc la ea, n-aveam pe nimeni altcineva care știa că exist.
Trebuia să îmi fac curaj să îi curm suferința. Să o ajut să moară, poate.
M-am pomenit în casa pe care o cunoșteam.
În patul meu dormea un străin.
Am încercat să îl trezesc, să îi cer socoteală, dar n-am reușit.
M-am îndreptat spre ușă. Știam că femeia e acolo.
I-am ridicat capul și am privit-o în ochi.
Eram eu.
(al doilea vis)
Știam că în acea casă locuim cândva, împreună.
Aveam cheia.
Am cercetat cu atenție obiectele din holul de la intrare, să îmi dau seama de epocă, de oraș.
O statuetă din lemn înfățișa un idol necunoscut.
Bucătăria nu era chiar pe gustul meu mobilată.
Nu-mi era nimic familiar.
Camera de zi era destul de întunecată. O lumânare ardea pe o servantă.
Probabil că Edison nu se născuse încă.
Era cineva în casă, el probabil. L-am strigat, i-am spus că am venit.
În încăpere și-a făcut apariția un copil. N-avea mai mult de zece ani.
Purta o mască de sărbătoare păgână.
Mi-a zis că îl cheamă Mobilă.
L-am întrebat dacă îi pot scoate masca. Mi-a zis că da.
Sub ea, era o alta.
Mereu altă mască răsărea de îndată ce extrăgeam una.
Copilul râdea în hohote.
Am dat să fug, dar camera se preschimbase, erau patru ziduri și nici o ieșire.
Iar el era acolo, în spatele măștilor, captiv, scâncind înăbușit.
(al treilea vis)
Copilul trăia singur într-o seră de sticlă.
Peste ea creștea un copac înalt, luxuriant, splendid.
Camera nu avea nici o ieșire
Doar rădăcinile copacului pătrundeau în ea, de sus.
Copacul se hrănește cu viața copilului, mi-am zis, rădăcinile acelea erau în aerul lui.
Copilul ar fi vrut să scape.
Urma să aibă loc un ritual.
Un moment, am avut impresia că va reuși să evadeze, că se va cățăra pe rădăcini în copac.
Își dădea seama doar că viața adevărată era dincolo de geamuri.
Inchizitorii n-aveau cum să îi vrea binele, de vreme ce îl țineau acolo, închis.
Copilul nu știa că-l văd, că e în visul meu.
Fugi, îi strigam, dar n-auzea nimic.
Luptă-te pentru viața ta.
S-a așezat chiar sub arbore, cu genunchii la piept.
Îi simțeam răsuflarea cu care îl făcea să crească.
Apoi cineva sau ceva a dat foc coroanei
copacul a ars
și copilul odată cu el,
ghemuit la rădăcina lui.