Parcă mă mănâncă pielea. Mă întorc de pe o parte de alta. Nu pot să dorm. Mă ridic din pat și merg la fereastră. O deschid, pentru că simt că mă sufoc. Sunt multe stele. Mai multe decât în seara trecută, când erai aici. Când mi-ai spus că nu știi ce să faci. Că nu vrei să rănești pe nimeni. Apoi te-ai înțepat în talpă. Ai înjurat parchetul. Ți-am curățat rana. Tu mi-ai sărutat cotul. Ne-am certat aiurea. Ai plecat. Iar ușa a făcut mult zgomot. Și m-au durut urechile. Și inima. Alo, da. Nici tu nu poți dormi. Ah.
Monica Bologa
Am fost un copac falnic într-o pădure de tei. Într-o zi de luni, o drujbă m-a pus la pământ. M-am trezit buștean, decojit, transformat într-o scândură uscată tratată cu parafină, șlefuită în plăci cu șanțuri umplute cu mină. Acum sunt un creion banal în mâna unei fete care mă consumă în timp ce scrie o poveste despre o idilă. Cred că e despre iubirea ei, pentru că pe masă, pe lângă foi, o lampă și-o ascuțitoare, mai are un bol în care-și aruncă spinii pe care și-i smulge, pe rând, de sub piele.
Silvia Ștefan
Tu nu poți, Silvi. Când auzeam cuvintele astea, îmi venea să-mi scobesc toate organele, să le suflu de praf și să le reașez, pe raftul potrivit din cămară. Aici e borcanul cu visuri. Tu n-o să poți, ești fată, astea-s lucruri pentru bărbați. Aici e cel cu sănătate. Ai cancer, inima ta n-o să reziste anesteziei, copilul tău se va naște fără picioare. Nu poți, Silvi. Sunt șanse mari să nu prindă a doua zi pe Pământ, n-ai voie să fii mamă. Tu poți, Matei. I-am zis, mângâindu-i creștetul. Tu ești puternic, așa ca mami.
