Văd, cu oroare, copii jucând șotron, frunza, lapte gros. Privesc, îngrozit, autobuzele cu oameni îngrămădiți pe scară. Nu există nicio reclamă, noaptea e beznă, fiindcă stâlpii de electricitate sunt stinși. Din televizoarele vecinilor se aude limba bulgară. Televizorul e stins. Hidosul pește de sticlă de pe el mă privește, agresiv în muțenia lui. Nu am avut niciodată peștele ăla. Aprind televizorul. Marili realizări ale Partidului Comu. Închid. Telefonul meu mobil n-are semnal sau wi-fi. Fuck.
Gilda Pîrvan
cu tine, pecingineo, mi-ai răspuns scălâmbăindu-te când te-am întrebat unde-ai dispărut atât amar de vreme. Pretutindeni, mereu, împreună. Astea ar fi trebuit să fie adverbele noastre. Ai păpat banii, te-a răpus foamea, nu mai ai cămăși curate? Nimeni aia cu care ți-ai făcut mendrele s-a lepădat de tine? Când ai plecat ai luat până și banii din pușculița copiilor, și-acu' te-a lovit epifania că vrei acasă? Degeaba bați la ușă, nu mai e loc pentru tine în gramatica noastră. Noi avem acum alte adverbe de explorat.
Silvia Ștefan
De multe ori tindem să ne întoarcem la oamenii din trecut. Singurătatea nu e pentru oricine. Cum ieșim din vreo relație, ne împotmolim în fața libertății. De ce ai alege un trup pe care-l știi deja? De ce ai scormoni amintiri apuse, de ce ai trage de sfoara care ți-a unit carnea cu atâta migală când te pierdeai pe străzi, bucată cu bucată? Dacă te ridici pe vârfuri, ai putea să vezi dincolo de zid: o dragoste diferită, un om dulce, o viață faină. Ai o foaie albă în față și creioane colorate noi.
