Se zice că atunci când pierzi ceva trebuie să te duci pe fir înapoi. Am început de la cea mai proaspătă amintire cu tine. Am căutat prin pat, pe sub plapuma prea subțire, prin bucătăria în care am stat prea multe ore gătindu-ți sarmale, prin magazinele de firmă de unde ți-am cumpărat nenumărate textile, am căutat printre sutele de mail-uri nocturne prin care-ți vorbeam despre mine. După atâta umblătură prin timp, m-am cam rătăcit. Acum mă caut aiurea prin casă și nu mă mai găsesc. M-am pierdut.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Aici îmi place să fiu. Sub reflectoarele albe, între ai mei, camuflat, robotind. Mâinile-s neobosite, creierul ticăie. Deschid cutia, ceasornicul pulsează. Adesea-i cât o mandarină. Îl opresc. Timpul îngheață. Uneori îl repar. Alteori e netrebuincios, îl scot. Golul de sânge vrea să mă soarbă. Înlocuiesc ceasornicul. Timpul repornește. Dincolo de ușă - părinți, copii sau frați se roagă, tremură și plâng. Nu, nu mă împovărați, nu sunt erou. Sunt muritor. Redau altora ore, zile, ani. Plătind cu propriul timp.
Andrei Popilian
Rătăcesc zi de zi prin vraful de dosare. Mă trezesc dimineața târziu, îmi fac o cafea și întorc, metodic, filă cu filă. Aici puteam să fac altfel. Luam cheia de la mașină, coboram pe scara blocului, trânteam ușa și apăsam accelerația. Nu am putut. Pe la jumătatea cafelei, sătul de atâția pași în susul și în josul camerei, îmi aprind o țigară. Am ratat șansa mea. O casă, un câine, aia mică râzând în grădină. O mână mă bate ușor pe umăr. Hei. A fost bine. Hai, treci la ultima filă. Începi să pierzi timpul.
