Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La mall-uri nu contează arhitectura, contează imaginea


Arpad Zachi, Constantin Hostiuc, un interviu cu Radu Mihăilescu

13.02.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Arpad Zachi: Pentru mine, mall-ul tău (din Timişoara) e un anti-mall.
Radu Mihăilescu: Anti ar însemna că e chiar programatic împotriva. Nu... nu cred.
A.Z.: Şi asta pentru ca nu are "arhitectura" unui mall clasic. Altfel spus, în general, mall-urile sunt ca nişte "cutii negre".
Constantin Hostiuc: Cutia Pandorei. Ca de acolo vin toate relele.
R.M.: La mall-uri nu contează arhitectura, contează imaginea...
A.Z.: Cutia nu are legătură cu nici o marcă. E pur şi simplu o cutie. În cazul tău e cu totul altceva. Construcţia e (semi)îngropată şi se dezvoltă prin terase succesive care creează impresia unei amplificări a legăturii cu terenul, cu contextul; rampa principală şi apoi scările largi care tot urcă şi care leagă grădinile teraselor, extind încontinuu spaţiul public. Ca să fiu mai direct, mie îmi aduce aminte de grădinile suspendate ale Semiramidei.
R.M.: Din cauză că trebuia atinsă o anumită suprafaţă comercială, au rezultat trei nivele. De regulă până sus nu mai ajunge lumea că oboseşte sau se plictiseşte. Atunci ideea a fost să intru în nivelul median, de unde să urc sau să cobor un etaj. Ca să ajung cât mai firesc la ideea de parter înalt, primul nivel este parţial îngropat, devenind un demisol. Astfel parterul ajunge la cota 4.30 faţă de cota terenului sistematizat, adică peste rambleul de cale ferată aflat în proximitatea amplasamentului şi care separă partea de nord de nucleul istoric al oraşului aflat spre sud. Totodată acest ansamblu marchează capătul unui ax urban pietonal N-S ce leagă (pornind din S) complexul studenţesc de esplanada centrală a oraşului - corso - apoi sistemul de pieţe al oraşului istoric.
A.Z.: Imaginea acestui mall este foarte puternică, foarte pregnantă, dar atipică. Răspunsul tău se leagă mai degrabă de motivaţia funcţională.
R.M.: ... şi urbanistică. Eu l-am proiectat folosind scara 1:500. Şi după ce mi-au fost clare etapele, am intrat în detalii.
A.Z.: Dar forma... forma arhitecturală!
R.M.: Nu cred că oraşul ar fi câştigat ceva dacă în proximitatea centrului istoric s-ar fi inserat o cutie imensă, o conservă strălucitoare. Am vrut să am un spaţiu divers, în care să nu te plictiseşti. Probabil că era şi-n perioada după ce fusesem noi de cîteva ori la Veneţia... poate în subconştient... cumva un traseu labirintic, în care nu e necesar să te orientezi.
C.H.: Trebuie?
R.M.: Eu zic că nu.
C.H.: Ideea asta e... senzaţia e destul de plăcută. La Mall, în mod fals se spune că te duci să câştigi timp, aiurea, te duci să-l pierzi.
R.M.: Te duci să vezi şi să fii văzut.
C.H.: Ideea de eficienţă e vagă. Ideea de a te orienta foarte strict în ceva în care nu vrei să te orientezi... ca într-un parc e la fel de vagă.
R.M.: Şi-am zis de la început să fie altceva decât supermarketurile care au început să apară.
A.Z.: Sunt foarte multe deschideri, foarte multe suprafeţe vitrate, circuitul interior e completat de un circuit exterior foarte complex.
R.M.: Da. Mie mi se pare că spaţiul funcţionează aşa. A mai fost o problemă. Nu eu am proiectat aşa zisul "mix de profile". În acest domeniu există un aparat denumit birou leasing şi care se ocupă de vânzarea spaţiilor. Prin acesta se urmăresc toate mişcările de pe piaţă. Ce se cere, ce mărci se vând bine etc.
C.H.: Un mall fără o colecţie de etichete nu există.
R.M.: Nu ştiu. Eu nu sunt un consumator de etichete.
A.Z.: Asta mă interesează mai puţin. Mă interesează motivul sau motivaţia arhitecturala. Pentru mine, clădirea are aparenţa unui templu.
C.H.:... cu o oarecare ironie...
R.M.: Da, poţi să-i spui şi aşa.
C.H.: Fiecare epocă are templele ei. La sfârşitul secolului 19, toate bisericile, la propriu, din Bucureşti au fost înlocuite cu bănci. Şi atunci a fost primul mare scandal cu templele banului. Acum sunt templele consumului.
R.M.: Asta e ultima religie: consumul. Duminică, lumea nu mai vine la liturghie, vine la mall.
C.H.: "Liturghie" la bază însemna lucrare împreună.
R.M.: La sfârşit de săptămână sunt foarte mulţi care vin din judeţele limitrofe.
C.H.: Vin în pelerinaj.
A.Z.: În general, când ataci un program atât de complex preiei un model. Aici, în cazul tău, nu se pune problema unui model de genul ăsta.
R.M.: La începutul proiectării, când deja încolţise ideea în minte, am făcut o vizită de documentare în Europa. Atunci am făcut cu microbuzul un tur de 10 zile. În Olanda, la Rotterdam am văzut nişte mall-uri care nu erau pe principiul cutiei, cum spui tu. Şi asta probabil m-a încurajat. Dar n-am căutat un model.
C.H.: Călătorie iniţiatică, documentară. De când s-a deschis, nu s-au schimbat nişte lucruri în toată zonă asta a oraşului, sau în tot oraşul?
R.M.: Primul semn e că au crescut preţurile la terenuri. Îţi dai seama că în oraşul ăsta nu s-a întâmplat nimic la o scară urbană de 15 ani... Să ştiţi că mă înşel, pentru că acel cartier foarte dens construit (satul Dumbrăviţa, n.r.), de căsuţe care a apărut a schimbat nişte lucruri în oraş.
A.Z.: Cum a fost pentru tine trecerea de la scara căsuţelor, vilelor la mega-construcţii?
R.M.: L-am făcut ca pe un proiect de urbanism.
[...]

A.Z.: Într-o carte despre scara arhitecturală se defineau trei paliere (distanţe) de percepţie şi interpretare a ei. Distanta mare este a volumelor, a contrastelor, a reperelor, a dominantelor; distanţa medie - distanţa spaţiului public cum ar veni - intră în joc culorile, frame-urile mari, rapoartele plin-gol, registrele, iar de aproape devin importante detaliile, materialele, texturile etc. Interesant este în cazul mall-ului că deşi este o construcţie foarte mare, are scară la toate nivelele enumerate mai sus, urbană, arhitecturală şi, în ultima instanţă, umană.
C.H.: Nu te omoară cu proporţiile...
A.Z.: Dimpotrivă, mă face să vin către ea.
R.M.: Este efectul taluzului înierbat din primul plan, care reproporţionează întreaga faţadă. Atenuează masivitatea paramentului de piatră.
C.H.: Şi oricum, se-apropie în praguri.
A.Z.: Da, mişcarea este în praguri. Scările despre care vorbeam şi care asigură accesul la terasele succesive le percepi doar atunci când eşti aproape, când eşti în dreptul lor. Le descoperi pe rând, parcurgând spaţiul.
C.H.: Le vezi din maşină şi ai impresia că sui, şi chiar sui până ajungi acolo. Şi scările, accidentele astea de care comentaţi, au o idee de a umaniza spaţiul.
A.Z.: Îţi sugerează ideea că te poţi urca, că poţi avea acces la grădinile suspendate.
C.H.: Bine, amprenta lor. Că ei continuă în ordine verticală ce ai pe jos, chiar dacă la un alt nivel mult mai primitiv...
R.M.: Cineva spunea că îl duce cu gândul la Bastion (fragmentul păstrat din vechea fortificaţie a oraşului). Iniţial pardoselile ar fi trebuit să respecte acelaşi pattern al faţadei, dar a fost modificat ca să fie mai simplu la montaj... ( economie de timp).
A.Z.:Materialul îţi dădea şi mai mult ideea de continuitate, de curgere.
R.M.: Aş fi dorit un singur material din care să fie tăiat întreg ansamblul.
C.H.: E ca o fântână întoarsă. Toate scările care urca sunt ca nişte pârâiaşe pe care le vezi plecând din atrium-ul central şi căutându-şi drum în sus spre terasa superioară.
[...]

C.H.: Sfatul lui Cantacuzino: un arhitect bun nu o să folosească niciodată materiale care îmbătrânesc repede şi urât. Apropo de căsuţă... eu sunt foarte sensibil la miros. Simt imediat mirosul de var, de lemn, un miros puternic, pe care îl identific imediat... Apropo, ştii ce înseamnă lucrurile astea, eşti atent la ele când faci o casă?
R.M.: Te referi la miros?
C.H.: Nu în special la miros, deşi cred ca funcţionează teoria cu spaţiile care pot fi identificate cu un miros anume.
R.M.: Astăzi toate spaţiile comerciale miros a căpşuni. În China mirosurile erau greu de suportat.
C.H.: Aşa cum un hotel îşi are mirosul lui puţin depersonalizat, aşa fiecare casă are proporţiile ei, mirosurile ei...
A.Z.: Culorile ei. Chinezii folosesc mult culoarea. Nu mult în sensul de suprafaţă...
R.M.: Cred ca o folosesc aproape inconştient.
A.Z.: Chiar şi tu ai folosit "intens" culoarea la casa Herczeg.
C.H.:.Chiar şi la casa Oprişa dacă mă gândesc la lemnul acela spre roşu sau la casa Boeriu...
[...]

A.Z.: Bănuiesc că ai mai trecut pe la casele pe care le-ai făcut.
R.M.: Nu prea. Ele după ce sunt terminate încep să fie "cucerite" de proprietari. Uneori e chiar bine să eviţi anumite străzi...
A.Z.: Într-un anumit sens casele tale sunt nişte obiecte tari, puternice, aş îndrăzni să spun totalitare, au foarte multă personalitate, începând cu spaţiul şi volumul, golul şi plinul, materialul şi textura, culoarea şi lumina şi până la ultima treaptă.
C.H.: E ca şi cum le-ai gândi în reducere. E ca o piesă de teatru din care vrei să scoţi ceva şi nu poţi, vrei să adaugi ceva şi nu poţi, oboseşti.
R.M.: Cu toate că mi-aş dori să fie altfel. Am încercat la un moment dat să las ceva neterminat, astfel încât devenirea să poată continuă. Casele terminate " la cheie" mi se par nespus de triste - de fapt moarte.
[...]

R.M.: Şerban e un tip care-şi face meseria...
C.H.: Şi tu când sau de ce ai plecat de la atelierul lui?
R.M.: În anii '90 când au început să apară firmele private de proiectare, am părăsit Iprotim-ul pentru a mă alătura echipei "Prodid". Cu toate că eram angajat şi nu asociat, ei au fost atât de delicaţi încât m-au lăsat în pace cu lucrările mele. Cumva m-au tolerat.
Ne cunoşteam de mult, Şerban chiar mi-a fost profesor la liceu - era un curs facultativ "de desen proiectiv", parcă se numea, introdus de grupul "Sigma" (Ştefan Berthalan, Constantin Flonda, Doru Tulcan, Rusu Elisei) care la începutul anilor '70 dăduse liceului de Arte Plastice o orientare bauhausistă.
A, şi că m-ai întrebat de ce-am plecat de la ei. Păi Şerban plecase de vreo doi ani de la Timişoara şi atelierul era în curs de dezintegrare. A venit propunerea (de a proiecta mall-ul, n.r.)... care la început m-a speriat, m-am şi ascuns vreo 2 săptămâni. Am acceptat, mi-am zis "de ce nu?"

A.Z.: Revenind la cealaltă întrebare, cât a contat şcoala de arte. În mod conştient.
R.M.: Inconştient.
A.Z.: Bine, inconştient. Totuşi, poate sunt lucruri care vin din această formaţie artistică, ca mod de gândire, de abordare şi de lucru a proiectelor.
R.M.: Nu cred. Pentru că n-am o metodă clară sau nu urmez un model. Totuşi nu pot să nu recunosc în formaţia mea filonul bauhausist dobândit la Liceul de Arte Plastice din Timişoara.
A.Z.: Şi totuşi?
R.M.: Fiecare lucrare e incitantă la început. E ca şi când ai intra într-un labirint până ajungi în faza în care începe rutina. Urmează şantierul.
A.Z: Apropo de treaba asta. Cât se modifică un proiect faţă de desen sau ceva ce ai gândit înainte, pe şantier?
R.M.: După cât e necesar, pentru că şantierul mă verifică.
A.Z.: Apar modificări, reformulări, schimbări.
R.M.: Da. Tot timpul. Da, nu cred într-un gând abstract absolut - proiectul - asupra căruia să nu se mai poată interveni. În primul rând eşti obligat să intervii pe şantier pentru că pe şantier se produc tot felul de erori, din diferite motive. Sunt o serie de lucruri care trebuie salvate, multe lucruri neprevăzute, de multe ori, te constrâng la...
A.Z.: Nu la erori mă refer. Adică sunt lucruri pe care într-un fel le percepi pe hârtie sau ţi le imaginezi, şi în momentul în care eşti în spaţiul real îţi dai seama că trebuie făcute altfel.
R.M.: Da, aşa e şi i-am încurajat pe toţi beneficiarii să facă modificări. Cam toate proiectele le-am modificat pentru că şi opţiunile clienţilor de regulă se schimbă pe parcursul şantierului din diferite motive - o nouă telenovelă de succes, o revistă de specialitate sau ultima vilă văzută... Bineînţeles toate acestea după o lungă negociere.
A.Z.: Nuturile şi decupajele zidurilor, ziduri personalizate, ca cele pe care le-am văzut la Casa Herczeg, se constituie în mijloace de depăşire a menirii strict funcţionale a pereţilor.
R.M.: A fost o metodă la un moment dat să rezolv articulaţia între diferite materiale, sau registre cromatice. Dar nu cred că e singura modalitate. A devenit aproape o modă, şi cei care fac gips carton se pricep, bineînţeles abuzând de acest detaliu.
A.Z.: Apoi există acele goluri care susţin / ghidează trasee vizuale speciale deschizând perspective neaşteptate către afară, către alte spaţii.
R.M.: Care goluri?
A.Z.: Cel mai la îndemână exemplu îmi este peretele / paravan din camera de zi a casei Herzeg.
R.M.: Acolo pe acest detaliu e materializat întregul concept - era ideea de a putea vizual trece prin întreg spaţiul fără a-l înţelege. Descoperi şi înţelegi, pe măsură ce parcurgi traseul ocolitor impus de funcţionalitatea casei.
A.Z.: Sunt goluri care se deschid şi decupează secvenţe din realitatea de dincolo de ele. Rolul lor nu e de a aduce lumina în casă.
R.M.:Nu.
A.Z.: Zidurile devin astfel nişte uriaşe rame a acestor tablouri.
R.M.: Da. Aceste decupaje înrămează imagini ce se constituie ca invarianţi în cadrul compoziţiei spaţiale. Sunt locurile tari ale casei.
[...]


Vezi imagini ale unor construcţii aparţinându-i lui Radu Mihăilescu în Galeria foto din secţiunea de fotografie a sitului LiterNet.

(Interviu preluat din volumul Farmecul discret al arhitecturii, apărut la Fundaţia Arhitext Design. Mai multe detalii în Agenda LiterNet.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer