Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gheorghe Crăciun: Un scriitor adevărat este un masochist incurabil


Marius Chivu, un interviu cu Gheorghe Crăciun

09.02.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Moartea lui Gheorghe Crăciun nu mai lasă loc nici unei îndoieli: a fost cel mai inteligent scriitor al generaţiei '80. A scris poezie, proză scurtă, roman, a teoretizat literatura, a fost director editorial, a făcut publicistică şi a predat la Literele braşovene. Era un scriitor complet cu o conştiinţă clară şi responsabilă a literaturii. Acest interviu, luat în vara anului trecut, a fost un prilej în plus să-l descopăr ca pe un om modest şi discret, sensibil şi de o rară amabilitate. Moartea lui îngrozitor de prematură mă lasă pe mine - deopotrivă criticul cărţilor sale şi vecinul lui de cartier - trist şi neconsolat.




Romanul lui Gheorghe Crăciun, Pupa russa (Humanitas, 2004), este unul din succesele incontestabile ale prozei româneşti contemporane. Come-back reuşit al unuia dintre cei mai buni prozatori debutaţi în anii '80, romanul a primit, de altfel, Premiul pentru proză al revistei Cuvântul şi Premiul pentru roman al USR. Anul trecut, Gheorghe Crăciun a făcut parte din grupul celor 12 autori români prezenţi în Franţa în cadrul programului "Les Belles Étrangères", prozele sale fiind incluse în antologiile: Top 22. Teil II. The only way is up (Aramo) şi Les Belles Étrangères. Douze écrivains roumains (L'Inventaire). La recentul Salon de carte Bookfest a lansat volumul confesiv Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la "Pupa russa" (Paralela 45), iar eseul Aisbergul poeziei moderne se află în curs de traducere în limba franceză. Dan C. Mihăilescu a scris la apariţia Pupei russa: "Convins că este numai şi numai un campion al ingineriilor textuale, un teoretician redutabil, experimentalist şi practician la rece al tehnicilor narative, nu-l vedeam ieşit din estetismele de palimpsest cu orgolii radupetresciene, din aplicaţiunile savante făcute în labirintul turnului de fildeş, pentru a coborî în desfrîul grotesc al realismului autohtoniei ceauşiste, în deriziunea stalinismului rural, în caricatura tragică a sufletului nostru cel de toate dictaturile. Or, în ciuda unor rezerve pe care le am faţă de unul sau altul dintre excesele de construcţie, Pupa russa este unul din primele zece romane de forţă apărute după '89...".


Marius Chivu: Afirmaţi undeva că "scriitorul este monstrul din fiecare om", dar şi că vă repugnă maleficul şi "negativitatea socială a vieţii". Ce fel de scriitor sînteţi?
Gheorghe Crăciun: Cred că sînt un scriitor normal, în sensul tare al cuvîntului. Nu sînt un scriitor hedonist, de duminică. Asta nu înseamnă că pentru mine literatura e o ocupaţie care pune plăcerea între paranteze. Cred că un scriitor adevărat este un masochist incurabil. Luîndu-şi în serios menirea, el suferă şi se bucură în acelaşi timp.
Cît despre monstruozitatea ascunsă în fiecare dintre noi, dar mai ales în fiinţa scriitorului, aici ar fi de luat în considerare implicaţiile etimologice ale termenului. Tot ceea ce se dă pe faţă şi se arată în toată goliciunea manifestărilor sale, bune sau rele, e într-un fel sau altul monstruos (îngrozitor, inacceptabil dar şi - pentru vechii latini, cel puţin - uimitor, magic). În general, oamenii devin monstruoşi atunci cînd îşi scapă natura de sub control şi depăşesc cadrele prescrise ale moralei publice. Însă noi ştim bine, nu-i aşa, că această morală e de cele mai multe ori conformistă, filistină, depersonalizatoare. Raportate la ea, "eroi" ca Hamlet sau Doamna Bovary, să spunem, vor fi percepuţi întotdeauna ca nişte monştri umani. Omul comun respectă convenţiile date, viaţa în colectivitate e o luptă pentru echilibru interior şi o cît mai bună imagine exterioară, deci un continuu compromis existenţial. Or, în opinia mea scriitorul nu are dreptul la aşa ceva. Grija de a-ţi confecţiona o imagine publică, "de defilare", e un semn că vrei să te minţi, că eşti dispus să renunţi la o parte din autenticul tău şi, că de fapt, nici nu-ţi pasă prea mult de precarităţile, complexele şi crizele tale interioare. Pentru că tot am dat cele două exemple, aş îndrăzni să spun că în orice scriitor adevărat se ascunde atît un Hamlet cît şi o Doamnă Bovary. Şi din "suferinţa" monstruoasă a scriitorului se naşte o nouă viaţă. Şi scriitorul e un arivist ratat. Şi e firesc ca această condiţie de ins care-şi "plantează negi pe figură" (vezi opinia lui Rimbaud despre rostul poetului) sau de performer care-şi taie negii cu lama - cum mi s-a întîmplat să afirm eu la un moment dat - să se hrănească în bună măsură din "maleficul şi negativitatea socială a vieţii". Răul din tine este răul cunoaşterii negative. Scrii şi vrei să-l elimini. Modernitatea literară e, printre altele, construită pe o propoziţie fundamentală în care n-am încetat nici acum să cred: "Eul e ceva demn de a fi urît". De aici apare probabil monstruozitatea celui care scrie.

M.C.: Spuneaţi că teoria v-a blocat interior, v-a depersonalizat şi v-a transformat într-un manufacturier al literaturii. Asta mi-a amintit de Jean Paulhan care afirma că autorii foarte inteligenţi sînt predispuşi la o literatură rece, uneori mediocră. Cît de mulţumit sînteţi, în fond, de ceea ce scrieţi? Vă sînt fidele cărţile?
G.C.: Este adevărat că teoria şi în general toate textele mele care nu ţin de literatura ca atare îmi fac foarte mult rău ca scriitor. Din păcate, nici ocupaţia mea "oficială" de o viaţă (profesoratul), nici prea accentuata mea conştiinţă literară nu mă lasă să-mi văd liniştit, fără crispări, de proza pe care o scriu. Am avut, recunosc, nu o dată senzaţia că scriitorul din mine riscă să cadă în manufactură, mai exact spus, în stereotipie retorică. Am început să mă suspectez, iertată fie-mi această trufie, că scriu prea bine şi că ştiu prea multe despre felul în care se poate scrie o carte bună, "rece şi mediocră" - dacă-mi permiţi să reiau, prin observaţia ta, cuvintele lui Paulhan. Dar la ce bun să scrii astfel de cărţi? La ce bun să alimentezi, ca orice profesionist cuminte şi calculat - acesta a devenit scriitorul astăzi -, foamea de literatură a unui public ahtiat după ficţiune, poveste, noutate ieftină şi perisabilă şi tot soiul de aspiraţii telenovelistice? Cred că, prin mizele pe care mi le-am propus, sînt un scriitor uşor anacronic. Sînt poate un modernist întîrziat care preţuieşte prea mult forma, construcţia, teleologia discursului - cum spunea Aristotel -, durabilitatea estetică a textului literar. Caut însă tot timpul noi forme de coagulare narativă a fantasmelor mele.
Cît despre cărţile pe care le-am scris, ele nu-mi sînt fidele, nici poveste! Dar infidelitatea lor e motorul donjuanismului meu în continuare posibil. Pentru că nici eu nu le pot fi fidel. Sînt un gurmand şi un bulimic al textualizării infinite a vieţii. E preţios spus, dar e adevărat.

M.C.: Aşadar, sînteţi un prozator introspectiv, metareflexiv, prea puţin preocupat de epic. Cum supravieţuiţi, totuşi, fără să povestiţi?
G.C.: Oricît de mult aş vrea să cred altceva, epicul mi se pare frivol. Epicul rezumat la faptic e pentru un prozator o invitaţie la automutilare. Nu pot să spun că nu-mi place epicul dar nu suport scheletele epice la vedere. Mie îmi place densitatea scrisului, carnalitatea lui. Ştiu că sînt un prozator cu o imaginaţie narativă destul de redusă. Fac eforturi să-mi depăşesc acest handicap însă descopăr că aptitudinile mele converg spre naraţiunea descriptivă, spre un tip de discurs romanesc care permite subiectivizarea, analiza, oprirea în loc, adîncirea faptelor povestite prin detalii semnificative. Aşa că supravieţuiesc cum pot, multiplicat în personajele mele, acestea suferind ca şi mine de viciul miopiei existenţiale şi nereuşind - poate cu excepţia Leontinei, personajul principal din Pupa russa - să-şi transforme viaţa într-o poveste.

Capacitatea de a simplifica lucrurile...

M.C.: Vă recitiţi cărţile? Care carte a dvs. vă este cea mai dragă sau vă reprezintă cel mai bine? Pe care aţi vrea s-o faceţi uitată?
G.C.: Îmi recitesc cărţile pe sărite. Recitesc, de fapt, pagini, scene, secvenţe. Nu ştiu de ce o fac. Din cînd în cînd simt această nevoie irepresibilă. Paradoxul e acela că dorinţa de a-mi regăsi vechile cărţi apare nu atunci cînd mă simt slab, ci atunci cînd mă simt puternic şi inspirat. Poate că aceste reveniri intermitente la cărţile mele deja clasate ascund o nevoie suplimentară de oxigen. Poate că vreau să mă reasigur - înainte de a cădea în groaznica senzaţie că nu mai ştiu să scriu, pe care mi-o provoacă orice început de carte nouă - de buna situaţie a resurselor mele creatoare. N-am însă niciodată conştiinţa că, scoţînd o anume carte din raft, acea carte ar fi în vreun fel reprezentativă pentru identitatea mea. Fiecare carte mă reprezintă doar atunci cînd o scriu. Pentru mine, scrisul e o formă de re-prezentare hic et nunc. După publicare, cărţile se eliberează de mine, iar eu mă eliberez de ele. E un proces firesc şi necesar. Nu pot însă să-mi şterg din memorie stările care le-au generat. În capitolele Epurei pentru Longos din romanul Compunere cu paralele inegale am investit o enormă cantitate de energie pozitivă. În Pupa russa dimpotrivă. Cartea care m-a chinuit cel mai mult, ca o boală din care nu credeam că mai scap, a fost Acte originale / Copii legalizate, cartea de debut. Şi poate că da, aş vrea să fac uitată o carte de eseistică, Cu garda deschisă, mult prea improvizată pentru exigenţele mele de acum.

M.C.: Din Desant-ul de odinioară doar Cristian Teodorescu mai scrie proză scurtă. De ce nu mai scrieţi proză scurtă? Aţi abandonat definitiv poezia? De ce nu încap scriitorii într-un singur gen?
G.C.: Nu mai scriu proză scurtă pentru că... nu mai am timp de pierdut. M-ar solicita prea mult la nivelul construcţiei. Pentru mine, orice text, oricît de redus ca număr de pagini, e un ansamblu complicat şi complex. Nu mai am răbdare să mă concentrez pe ansamblurile mici. Romanul, ca spaţiu al infinitei invenţii, mi se pare mai generos. Caracterul lui absorbant îmi convine. Dar cel mai mult mă atrage faptul că romanul e o structură care se poate edifica în mintea cititorului, cu condiţia ca acesta să nu piardă pe drum dispozitivele de asamblare.
În ce priveşte poezia, ce să zic? Am debutat ca poet dar pentru ce voiam eu de la literatură poezia mi s-a părut prea constrîngătoare şi am abandonat-o. Uneori mici intuiţii, anumite stări de curentare interioară mă fac să revin la poezie. Asta mi se întîmplă de cîteva ori pe an. Nu mă consider însă un "poliliterator" (scuză-mă pentru barbarism!). Nu cred că voi scrie vreodată teatru. Aş vrea să scriu scenarii de film, dar îmi lipseşte capacitatea de a simplifica lucrurile. Cred că mi-ar plăcea să descriu sau să povestesc filme care nu există, gîndite de mine ca filme, dar niciodată puse în operă.

M.C.: În literatura română, Pupa russa este, cred, cel mai serios şi coerent caz de dedublare narativă: un bărbat scrie din perspectiva unei femei. Care este, atunci, paritatea dintre talent, corporalitate şi diferenţa de gen care, se spune, îşi impune propriile rigori asupra scrisului?
G.C.: O întrebare de o sută de puncte. Jos pălăria! Dar să vedem, mai întîi, ce înseamnă să fii un bărbat care scrie din perspectiva unei femei. Eu cred că monstruozitatea scriitorului înseamnă, printre altele, şi capacitatea - pe care, n-am nici o îndoială, o deţin virtual toţi oamenii - de a-ţi asuma identităţi, alte moduri de a fi. Cînd Fernando Pessoa a început jocul său de-a heteronimii n-a făcut altceva decît să-şi valorifice această capacitate. Tolstoi a scris o nuvelă, Holstomer, în care viaţa oamenilor e privită cu ochii unui cal. Nu poţi să te numeşti Kafka şi să scrii Metamorfoza, fără să te fi gîndit serios ce înseamnă să fii un gîndac care simte şi gîndeşte ca un om. Şi aşa mai departe. După cum se vede, încercarea mea de dedublare narativă poate fi înscrisă într-o tradiţie. Cred că am putea găsi şi unele exemple autohtone. Oricum, măcar acest lucru e clar: scriitorul e prin definiţie o natură proteică. De fapt, el e alteritatea întruchipată. Cînd am citit, în urmă cu ceva ani, o mărturisire făcută de Nathalie Sarraute, potrivit căreia atunci cînd scrie, ea nu se simte nici femeie, nici bărbat, nici cîine, nici pisică, ci o fiinţă indeterminată care se confundă pînă la contopire cu ceea ce face, am rămas cu gura căscată. Şi eu simţisem că aşa stau lucrurile, dar nu avusesem curajul să o spun. Aşa că, iată, răspunsul la întrebarea ta s-a simplificat: caracterul masculin sau feminin al unei scriituri nu vine neapărat din mărcile noastre de gen. Vine şi de acolo, dar faptul e foarte vizibil abia în cazul naturilor monocorde, închise în propria lor biologie psiho-sexuală. Importantă rămîne capacitatea de a-ţi asuma şi alte condiţii de existenţă. Cred că printre trăsăturile timpului ar trebui să includem şi fenomenul despecificării scrisului, pe linia caracteristicilor de gen, specie, sex, rasă etc.

M.C.: Aţi scris cîteva articole împotriva autonomiei criteriului estetic, o discuţie despre canon care se încinsese la un moment dat. Mai credeţi în teorie, s-a schimbat ceva între timp? Bătălia canonică s-a încheiat, s-a suspendat?
G.C.: Bătălia canonică nu s-a încheiat încă - şi tu ştii bine acest fapt! - dar sînt prea puţini cei care-i înţeleg cu adevărat rosturile. Pe lîngă combatanţii care văd în asta o simplă competiţie de poziţionare, există şi critici şi scriitori în cunoştinţă de cauză, care nu confundă canonul cu prescripţia normativă, noutatea cu valoarea, imaginea publică cu autoritatea. N-aş vrea să aduc încă o dată în discuţie poziţia mea în cadrul acestei discuţii. Şi aşa sînt mereu suspectat de parti pris generaţionist, de antielitism etc. Dar nu sînt deloc un contestatar al autonomiei esteticului, cum spui tu. În ceea ce am scris pînă acum pe tema canonului am încercat să arăt că rezumarea strictă la estetic e în această dezbatere păguboasă şi că din momentul în care autenticitatea a devenit o valoare literară şi un concept critic uzual nu mai putem gîndi ca în urmă cu un sfert de secol. Vorbind despre noul canon, personal prefer întotdeauna să pornesc de la noţiunile teoretice redescoperite sau puse în circulaţie de scriitorii şi criticii anilor '80. Acesta mi se pare în continuare cel mai important punct de plecare al discuţiei. După care se poate stabili şi ce mai înseamnă esteticul azi.

Oriunde aş fi, să privesc viaţa...

M.C.: Am citit foarte prins Trupul ştie mai mult. M-au emoţionat, în special, paginile în care spuneţi că scrisul nu salvează de la sinucidere, că, de fapt, abia scrisul e o agonie sinucigaşă, că literatura v-a abrutizat, v-a transformat într-o "brută livrescă". Sînteţi de-a dreptul revoltat: "Nu mai vreau ca scrisul să sugă din carnea mea viaţa". Nu ştiu cîţi scriitori români ar fi avut curajul unei asemenea fraze. Este scriitorul o fiinţă predispusă la nefericire?
G.C.: Îmi pare rău, dar eu nu sînt capabil să fac o legătură directă între fericire / nefericire şi condiţia scriitorului. Fericiţi sînt cei săraci cu duhul, conştiinţele neproblematice. Or, scriitorul e un om "care are o problemă". Înainte de a se prosti şi de a-i scrie poeme kilometrice lui Lenin, Maiakovski spunea undeva că "problema" scriitorului nu face obiectul de activitate al nici unei instituţii publice, de la ministere la şcolile elementare. Ceea ce nu înseamnă că această problemă nu există. Toţi oamenii o sesisează, nimeni nu-i poate formula conţinutul exact şi singurii care se încumetă să o exploreze şi să-i găsească răspunsuri sînt scriitorii şi artiştii. Ei bine, şi Trupul ştie mai mult e o carte care încearcă să se apropie de această problemă informulabilă care ne fisurează iremediabil viaţa. Ai văzut cu ce implicaţii şi consecinţe...

M.C.: Sînteţi preocupat de relaţia scriitorului cu propriul corp, dar o relaţie cu locul în care trăieşte, cu corpul urban, nu există? Se poate face literatură în Crîngaşi?
G.C.: Ceea ce numeşti tu "corpul urban" e o realitate care în acelaşi timp mă fascinează şi mă umple de nelinişte. Oricît de civilizat s-ar manifesta ea, mulţimea e forţă browniană, imprevizibilă, pînă la manifestări stihiale. Pieţele, stadioanele, gările, aeroporturile îmi produc aproape întotdeauna stări aprehensive. Gregaritatea mă descumpăneşte. Îmi place strada ca spaţiu sui generis dar în alte oraşe decît cele din România. Cartierul Crîngaşi e cel puţin suportabil, nu ţi se pare? Sigur că nu mor de dragul lui şi în general prefer să-i simt pulsul din camera mea de lucru de la etajul 8.

M.C.: Ce citiţi cînd sînteţi nervos? Există lecturi de alungat plictiseala? Cu ce carte vă îmblînziţi tristeţile? Mai citiţi din pura plăcere a lecturii? Ce citiţi noaptea, înainte de culcare? Dar dimineaţa la cafea?
G.C.: Cînd sînt nervos, devin alt om. Totul mă curentează, inclusiv cărţile. Plictisit n-am fost niciodată, deşi am dese momente cînd nu-mi găsesc locul şi aş vrea să fac ceva, fără să ştiu prea bine ce. Îmi plac tristeţile, nu simt nevoia să mi le îmblînzesc. Le consum pînă la capăt cu ochii în gol şi mintea aiurea. Cărţile care-mi stîrnesc pura plăcere a lecturii sînt tot mai puţine. Ultimul autor care mi-a dat frisoane de plăcere: Javier Marías. Înainte de culcare încerc să citesc cărţi cît mai dificile, pentru că nu-mi place să adorm repede. Dimineaţa, la cafea, cîteodată recitesc pagini din agendele mele cu însemnări intermitente. Deşi de cele mai multe ori mă las fascinat de fenomenul revenirii la viaţa diurnă. Mă uit la mine ca la o fiinţă străină şi mă bucur că pot să am această detaşare.

M.C.: Lăsînd literatura deoparte, ce pasiuni secrete aveţi? Ce face un scriitor vara? Sînteţi un om grav sau aveţi voluptatea lucrurilor simple?
G.C.: Te voi dezamăgi încă o dată dar sînt o persoană destul de banală, n-am pasiuni secrete. Îmi place să desenez şi din cînd în cînd îmi iese cîte ceva. Am fost pasionat de filatelie, chitară şi fotografie dar le-am abandonat rînd pe rînd. Mi-a plăcut să joc handbal şi am fost un montagnard de anduranţă, pînă cînd am fost obligat să accept că timpul trece şi energia tinereţii nu mai e aceeaşi. Acum ascult muzică, citesc şi scriu. Îmi place la ţară, cît mai aproape de natură. Îmi plac animalele. Din păcate, cea mai mare parte a timpului mi-o petrec în Bucureşti. Vara lenevesc pe unde pot, trăiesc adică à l'aise, într-un fel de dulce iresponsabilitate. Oriunde aş fi, îmi place să privesc viaţa, s-o încetinesc prin analiză şi reflecţie. Întotdeauna intru în conflict cu gravitatea din mine. Caut voluptatea privitului, dar ochii mei par anume făcuţi să transforme totul în propoziţii. N-am reuşit încă să scap din acest cerc vicios.

(Interviu preluat din Dilemateca, nr. 4/2006)




Primăvară tîrzie

Ninge la sfîrşit de aprilie şi
dacă nu aş cunoaşte acutul sentiment
al inutilităţii oricărei comparaţii
aş spune că ninge
în creierul meu.
Ar fi ridicol
şi ar trebui să asociez circumvoluţiunile
cu nişte dealuri
sinapsele cu nişte izvoare îngheţate
ceea ce gîndesc cu ceea ce se vede în aer
senzaţiile devenite cuvinte cu o ninsoare densă. Ninge la sfîrşit de aprilie şi
din singurătatea neuronilor mei
se nasc aceste exerciţii lingvistice
în care tu nu eşti
nu poţi fi.
Ninsoarea te îndepărtează şi mai mult
gîndurile mele sînt o mişcare browniană
de particule albe
învîrtejite de vînt.
Spun vînt sau spun dorinţă
Spun respiraţie înfrigurată
şi e acelaşi lucru:
depărtarea care mă rupe de tine
nu creşte şi nu scade
inima mea pulsează
ca o broască
aruncată de vie într-un borcan cu formol.

(Poem inedit de Gheorghe Crăciun)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer