În cele ce urmează, Cezar Amariei (jurnalist practicant - Europa Liberă, Observator Cultural - și scriitor de ziua a șaptea - Zilele noastre mărunte, Polirom, 2018; Exerciții de liniște, Polirom, 2021) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Unde nu-i cap, Așchie și În căutarea timpului pierdut - toate textele aici.
*
Scurt și la obiect, cu pont la final, normal (observațiile personale la texte sunt marcate cu italice).Mi-a reținut atenția:
În căutarea timpului pierdut
Anca Mureșan
A văzut ea într-un film că dacă vrei să repari ceva ce n-a mers cum trebuie, o vorbă, o faptă sau un gest, e simplu: intri într-un dulap, te concentrezi un pic, strîngi din pumni, și gata. Te întorci înainte de punctul zero și o iei de la capăt de atîtea ori pînă iese strună. Și-a zdrelit de cîteva ori cu unghiile podul palmei de cît a strîns pumnii, dar tot n-a reușit să imite personajul. Ba i s-a mai și rupt o balama de la ușa dulapului. Acum mănîncă o madlenă și întoarce în direcție inversă acele ceasornicului.
Un text fluent, bun incidentul care sporește naturalețea prozei ("i s-a mai și rupt o balama de la ușa dulapului")
Mențiune:
Așchie
Siranuș Hakobian
Domnul Popescu se îmbolnăvise din pricina așchiei ce-i intrase în deget. Boala, misterioasă și nemaiîntâlnită, era mai rea decât pojarul: domnul Popescu înțepenise lângă pervaz și manifesta o entropie ciudată care-l împingea către lumina solară. Blazată, doamna Popescu l-a șters un timp de praf, minunându-se de textura lemnoasă a tegumentului domnului Popescu. A chemat doctorul doar când soțul ei a făcut o floare fix în mijlocul creștetului. Puțin confuz, doctorul a recomandat udare zilnică și văruire până la brâu.
Foarte bună ideea, bine scris, merita inclus în prima categorie, dar: m-a scos din ritm blazarea doamnei Popescu. De ce ar fi blazată într-o astfel de situație (se mai întâmplase și cu precedenții soți, o blaza lumina solară, apropierea de pervaz?. Cum s-ar justifica reacția? Rezolvată sau înlocuită / eliminată blazarea, ar ieși un text de primă mână.
În căutarea timpului pierdut
Arthur Ianoși
Nu mă supărați, știți cumva dacă mi-a stat ceasul? Nu te supăr tinere, sunt eu destul de supărat ca să mai supăr și pe alții. Văd că la-ncheietură n-ai nimic, pesemne că-l ascunzi prin buzunare. Ah, nu, eu nu m-ascund, sunt transparent, că-mi bate inima la fix. Ați putea să v-aplecați pe stânga să m-ascultați puțin? Cu dragă inimă, zise străinu', n-am mai ascultat un ticăit demult. Își lipi urechea de cardiganul meu ponosit, oftând a neputință. Încă merge, îmi zise. Nici nu știți cât mă bucur. Of.
Textul ușor dulceag plus acel "oftând a neputință" alterează atmosfera. Pare să fie loc de mai bine, ideea textului este excelentă.
Referitor la restul textelor, unde cred că ar mai fi de lucru și unde am sfârșit surclasat de inefabil, deși mi-am dorit mai mult comprehensiunea:
"În sala obscură sunt zece scaune poziționate unul spre altul, câte două. Doar unu-și etalează languros goliciunea, semn că o așteaptă" - Nu e cam mult sentimentalism pentru a descrie un scaun gol?
"Viața ei se joacă pe tocul ars al unui flamenco viu" - N-am înțeles nimic.
"Era deja mort, dar, ca să nu traumatizez copiii, am chemat ambulanța. Manevrele de resuscitare au durat mult" - Oricât de incompetenți ar fi cei de la ambulanță (și nu sunt), recunosc un mort când dau peste el și nu-l resuscitează deloc, nicidecum mult. E importantă o construcție credibilă în orice tip de proză, oricât de mică.
"Capul mantisei pocni sub carâmbul țăranului care-și plângea nevasta" - Dificilă execuție, în condițiile în care carâmbul este partea superioară a cizmei (îmbracă zona gambei). Nici mantisa (a zecea parte dintr-un logaritm conform dicționarelor românești, căci feminizarea englezescului "mantis" nu creează automat un cuvânt românesc) nu prea am înțeles ce caută în ecuație.
"Fetița nu-i răspunse. Era tristă după cearta cu maică-să" - Arată, nu spune. Las-o să plângă, să-și șteargă lacrimile, să orice, iar cititorul va pricepe starea de spirit a personajului.
"Avea bunicul un topor mândru" - abia aștept copii cu Plugușorul, să-mi ureze "tare ca fierul, mândru ca toporul"
"Sprijini toporul pe viața trunchiului" - Of, viața mea.
"lovi cu sete" - există o uzură a expresiilor, cititorul se bucură mai mult când dă peste expresiile proaspete.
"În școală colegii îi spuneau Așchiuță fără - știți cu ce rimează" - Pudibonderia și proza nu fac întotdeauna casă bună, cititorul simte ezitarea. "Așchiuță fără o mânuță" - na, că am zis-o eu, vezi că n-a fost greu!
"Avea ochii negri de tăciune, era musculos și campion la lupte greco-romane. Băiat frumos, aprig." - Dacă era campion la lupte greco-romane înseamnă că avea ceva mușchi plus că, din prima parte, pare a fi destul de arătos, deci nu mai e necesară repetiția cu "frumos".
"Deschid fereastra și las picurii grei și întunericul să mă destrame în necuvinte. Tăcerea sapă urlet." - Mă dau bătut și mă apuc de colorat.
"borcanul cu visuri" - dulcegăria asta nici măcar nu e originală ci o expresie cu o uzură tot mai avansată.
"S-au îmbrățișat atât de strâns, încât timpul s-a oprit, respirând ușurat" - N-am înțeles de ce respira ușurat timpul că doi se îmbrățișau strâns. De unde vine ușurarea timpului?
"Timpul și-a strâns aripile și a suspinat" - Idem, de la ce s-a luat și timpul ăsta?
"cotloanele prăfuite ale singurătății" - chiar mi-era dor de o mică prețiozitate. Cât pierde textul din valoare dacă ea dispare?
"de ce ai trage de sfoara care ți-a unit carnea cu atâta migală când te pierdeai pe străzi, bucată cu bucată?" - n-am înțeles nimic nici la a cincea recitire. Mă dau bătut.
"Ciupesc de foame felia de pâine, mestec firimituri de trecut, au gust de dor și-mi crapă buza de sărat" - Aha! Așa, care va să zică, e cu exces de sare, deci n-am înțeles nimic.
La final, părerea mea:
Literatura este comunicare: narațiune, emoție sau amândouă, dacă se poate. Din acest motiv trebuie respectate principiile de bază ale comunicării: emitent (scriitorul), receptor (cititorul), canal (carte, suport electronic, etc) și cod.
Acesta din urmă este, în esență, cel mai important: cât din ceea ce știe și se naște în mintea și inima autorului ajunge la destinație. Pentru a transmite cât mai mult e nevoie de claritate și, eventual, de contextualizare, fiecare cititor are propriile experiențe de viață și culturale, de aici și riscul receptării diferite.
Poate că, în mintea mea, "zumzetul tăcerii" sună bine, dar sunt șanse mari să nu reprezinte la destinatar altceva decât o asociere ratată, cu false valențe poetice. Genul liric presupune lectură, exercițiu, muncă și experiență. Ratarea lui și inserția în proză = balast.
Apoi, același cuvânt poate însemna, din perspectiva experienței receptorului, altceva. Pentru o persoană trecută prin comunism, "tovarăș" sau "securitate" (pentru a folosi exemple radicale) înseamnă altceva față de un tânăr sub 30 de ani. Și Piața Universității, sediul TVR sau zona din jurul Sălii Palatului au altă încărcătură pentru cineva 40+ față de 30-.
Un exemplu clasic de contextualizare este cel din primul episod al Star Wars. Textul de început nu exista la prima proiecție ("A long time ago in a galaxy far, far away"...), fiind adăugat în urma sugestiilor primite de George Lucas.
Un exercițiu bun ar fi să urmărim câteva proze scurte preferate cu creionul pe hârtie, astfel încât să răspundem la final întrebărilor: cum comunică autorul? Cât de simplu sau de încărcat stilistic? Cât de complex frazează și când alternează?
Desigur, cu același creion putem urmări cum compune atmosfera, cum își construiește personajele, punctele de tensiune, dar astea sunt deja alte exerciții.
Literatura e, în primul rând, studiu și rămâne 99% muncă. Spor la ea!