Intro
Acest text a fost scris în cadrul Clubului de (re)scris coordonat de Mădălina Timofte (jupanesele.ro), un atelier de scriere creativă centrat pe conceptul sezonului 4 F-SIDES Cineclub - Flip the script, care își propune răsturnarea scenariilor patriarhale prin literatură și film.
Fiecare film din sezon și fiecare modul al atelierului de (re)scris au asociate câte o temă, iar de data aceasta am analizat tema On Creating, unde ne-am propus să vedem și să re-scriem împreună modul în care ne raportăm la ideea de identitate feminină în creație. F-SIDES Cineclub este primul cineclub din România dedicat exclusiv filmelor regizate de femei. Sezonul 4 se desfășoară între aprilie - noiembrie 2023 în București, Cluj, Timișoara și puteți urmări evenimentele viitoare pe f-sides.ro
Despre Bianca Botoacă
Sunt Bianca, domnișoara Brie pentru prietenii vechi și Regina Tristeții pe Instagram pentru că îmi place prea tare remixul de la Raze de Soare.
Am 19 ani și consider că sunt o artistă în formare.
Pe lângă literatură sunt pasionată de teatru și film.
În general scriu poezie, dar atelierul de (re)scris de la F-Sides a fost mediul perfect să redescopăr proza.
Medeea
Fumoarul clubului ascuns între blocurile de la Unirii arată exact ca sufrageriile în care se produc filme porno. Pereții albi sunt mâzgăliți de desene tâmpite, versuri și manifeste personale care mă fac să-mi fie milă de simțul estetic care o să le rămână generațiilor viitoare.
Două canapele de piele neagră sunt așezate simetric, una cu spatele la o fereastră înaltă, cu ramă de lemn, cealaltă cu spatele de perete. Îmi aduce aminte de imaginea sălilor de așteptare unde, stând pe scaunul de plastic incomod, te rușinezi de fiecare dată când îți atingi genunchii de cei ai vecinului.
În dreapta mea, doi tipi așezați pe pervaz murdăresc canapeaua cu bocancii plini de noroi. Se țin de mână în timp ce poștesc o țigară rulată prost, cu tutun uscat, care miroase ca șura lui bunicu' când a luat foc în plină iarnă. Canapeaua din dreapta mea a rămas goală. Încă are în ea forma adâncită a corpului tău după ce ai ocupat-o în ultima oră.
Te-ai trântit pe ea de cum ai intrat în fumoar. Ai închis ochii și nu i-ai mai deschis până acum zece minute, când suflul a început să îți fie neregulat. M-ai anunțat că mergi la baie și plecăm, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. În tot timpul ăsta, eu am reușit să-mi smulg cu dinții două dintre unghiile aplicate cu gel la mâna dreaptă, să molfăi până la sânge pielițele care au m-ai rămas și să cerșesc țigări de la străini, pentru că îmi era frică să îți bag mâna în buzunar după pachetul de Malboro.
Mi-a amorțit fundul de la podeaua rece pe care stau așezată. Încerc să mă încălzesc cât pot îngropându-mă în paltonul prea subțire pentru vremea de afară. În timp ce pe fundal se aude Voodoo in My Blood de la Massive Attack mă gândesc cum ar fi să ia foc scrumiera de pe masă ca să-mi revină extremitățile la temperatură normală. Focul s-ar răspândi la cameră, apoi ar înghiți tot clubul. Ar coborî pe toată strada până la magazinul Unirea. Manechinele, neputând să se apere, vor fi primele victime care se vor topi fără să se plângă. Plasticul o să alimenteze focul, iar în cel mai scurt timp centrul Bucureștiului o să se transforme într-un miez pârjolit. Cred că imaginea unui nou eveniment tip "arderea Romei" e singura soluție de purificare a neamului.
Încep să îți iau și ție la rând neamul și să îl înjur în gând. Nu te întorci în zece minute. Îmi simt coloana cum se pietrifică în formă de covrig sărat și încerc să rulez un chiștoc cu resturile de tutun și foi de pe măsuța în spatele căreia stau.
- Ia și pentru mai târziu!
Mâinile mi se încleștează din cauza surprinderii. Odată cu invitația, o tabacheră de metal stă întinsă în fața mea. Tabachera este îmbrățișată de degete bărbătești. Cred că mâna pe care o văd se potrivește vocii bărbătești. Urmăresc linia venelor care pornesc de la încheietură, iar când trec de umăr îmi fixez privirea direct în perechea de ochi verzi care mă privește de sus.
- Nu, mersi!
Deși îl refuz mâna insistă să-mi fluture tabachera în fața nasului. Nu mai aștept alte vorbe și apuc două țigări Lucky Strike care erau rătăcite între cele rulate. Mi se pare amuzant că mereu când arăt și mă simt de toată jena mi se oferă țigări norocoase. Încep să râd și mă gândesc că țigările Lucky sunt varianta ecologică a adrenalinei injectabile pentru un șoc anafilactic cauzat de nefericire.
- Apreciez.
Bag filtrul unei norocoase în gură, iar pe cealaltă o prind după ureche.
Vreau să vin după tine în baie. Îmi forțez ligamentele și încheieturile să se îndrepte. Vreau să mă mișc odată din loc și să plec, dar portțigaretul dispare într-un buzunar de geacă maro din piele întoarsă. Proprietarul ei se așază exact în punctul din care eu m-am ridicat. Îmi proptesc palmele pe șolduri și încerc să înțeleg dacă iar o să urmeze un moment în care va trebui să mă isterizez ca să scap de vreun libidinos. Mușchii mei insistă să se încordeze transformându-mi corpul într-o bucată de lut întărită. Deși nu sunt credincioasă, corpul m-a convins în douăzeci și doi de ani că m-am născut din pământ. Nu, nu eu m-am născut din pământ de fapt, doar am moștenit asta. Este patrimoniul nostru intergenerațional: un corp care devine urnă umplută cu țărână de fiecare dată când vreau să fug și o gură mare care se usucă toată când sunt sinceră. Scot țigara și o deschid ca să se înțeleagă că vreau să fiu lăsată în pace, dar tipul are o limbariță mult mai rapidă decât a mea.
- Ce faci?
Mă holbez la el ca păpușile alea de plastic lipite de bordul mașinilor, cele care își bălăngăne capul când se ia o groapă cu viteză. Chiar încep să îmi clatin capul pentru că râd. E amuzant că în seara asta a durat o oră jumătate ca cineva să mă întrebe ce fac.
- Cred că ar trebui să caut pe cineva acum.
- Cred că ar trebui să îți fumezi țigara și să te calmezi. Sunt Sebastian.
- Medeea.
Fără să realizeze, Sebastian tocmai a apăsat butonul de game on la mine în cap. Întind mâna instinctiv ca să facem cunoștință.
Ție îți mai iau odată neamurile la puricat în gând și renunț la orice idee de a intra în baie să te culeg. Mă așez pe canapeaua încă goală și aprind shotul norocos.
- Știi, publici texte drăguțe.
Lazăr necredinciosul
Medeea.
Mă cheamă Medeea, nu Meda. Te-am rugat de zeci de ori în ultimul an să mă strigi pe nume, nu să mă alinți. De ce să îmi ciopârțești numele? De ce să nu mă numești așa cum se cuvine? De ce insiști să mă subminezi așa?
Tu și oamenii ca tine cred că dacă îl alinți pe cel ce ți-e aproape brusc o să se rezolve tot, voi credeți că crizele de isterie o să se oprească dacă ne spuneți "inimioară". Voi sunteți siguri că dacă ne strigați "pui" la prima oră dimineața, când încă avem ochii lipiți și urechile necurățate, o să aveți parte de o zi în care noi nu vă vom stresa cu niciuna din probleme noastre.
Tu ai vrut să mă convingi că problemele mele sunt doar ale mele și trebuie rezolvate în intimitatea craniului meu, fără să protestez sau să plâng. M-ai motivat să tac în legătură cu lucrurile neînsemnate, ele nu au cum să aibă vreun scop umanitar. Eu am promis că o să tac mai mult, iar tu ai promis că o să mă ajuți.
Am fost convinsă că o să mă ajuți pentru că te-am respectat dincolo de partidele de sex din bucătăria în formă de vagon unde mă lipeai cu fața de peretele acoperit cu gresie albă. Credeam că era doar o preferință moștenită de la animale care te făcea să fii mai excitat, dar adevărul e că tu doar nu ai vrut să-mi vezi fața în timp ce mi-o trăgeai. După ce terminai te strigam pisoi și te mângâiam pe obraz pentru că îmi erai drag, iar tu debitai despre cum va fi când Legea o să treacă de Senat și vei fi numit eroul poporului pentru că ai salvat copiii din comunitatea în care eu am crescut, cum o să mergi acolo și puștii din grădinițe o să arunce cu flori pe mașina ta pentru că ai avut curajul să înfrunți Tradiția și pe părinții ăia care aleg să nu își numească copiii până la majorat, pentru că, pur și simplu, nu îi consideră încă indivizi definiți și încă nu merită să aibă un nume.
Și știi că mama este unul din cei ce nu și-au numit copiii până târziu. Eu am primit numele ăsta doar de patru ani și o să continui să urlu la tine până înțelegi că nu îți mai dau dreptul să mă alinți și nici nu o să te mai las să minți că proiectul de lege e scris de tine. O să urlu până ți se depresurizează urechile de aroganță, până mă asculți și până îți ies din sistem toate substanțele pe care le-au înghițit venele tale în seara asta.
Poți să repeți "inimioară", "Meda" și "pui" până ți se usucă limba și cade. Ar fi trebuit să te las să lingi podeaua băii în care te-am găsit cu spume la gură. Nici nu ai știut cum te cheamă când te-am strigat pe numele tău, Lazăr. Poate rahatul și microbii te-ar fi învățat minte și te-ai fi întors singur în Pantelimon, așa cum urcă credincioșii pe muntele Athos, unde te-ai fi căit spunând că îți pare rău, că nu vei mai fi mincinos și mi-ai fi promis că îmi aduci textele furate înapoi și o să recunoști public că legea a fost inițiativa mea. Poate așa am fi făcut sex privindu-ne unul pe celălalt pentru prima oară într-un an calendaristic și aș fi putut săruta buze, nu două planșete de lemn.
Te-am purtat de prea multe ori pe brațe până la mine în garsonieră. Te-am învățat să respiri în 4 timpi atunci când ai crize de anxietate. Am numărat împreună oi, vaci și boi ca să adormi atunci când aveai ritmul cardiac crescut. Am fost dispusă să iau dificultățile tale asupra mea pentru că mi se păreau cel mai bun combustibil atunci când mă închideam în baie și, așezată în cada lipsită de apă, îmi scriam textele. Funcționam ca un reactor alimentat de tine și relația noastră și sunt gata să vin și să mă detonez și în fața casei tale din Snagov dacă nu îmi aduci caietul înapoi.
Așa că, drag cotoi, ieși afară de la mine din casă până nu te castrez.