În a doua jumătate a secolului douăzeci, apariția unei reviste de cultură săptămânală la chioșc însemna parcurgerea mai multor etape absolut obligatorii: mai întâi diferiți autori scriau varii articole. Le scriau cu pixul sau creionul pe foaie, apoi le dădeau dactilografelor să le bată la o mașină de scris. (Piesă rară, de cumpărat doar cu aprobare Secu.). Le corectau și, plini de speranțe sau siguri de valoarea propriei creații, le aduceau redactorului secției de artă, de literatură, de știință etc. ale unei revistei culturale. Acesta, în cazul în care găsea articolul potrivit profilului revistei, îl citea, corectând mici / mari inadvertențe. Adică: dacă semnatarul era un începător, îi tăia / schimba nu numai cuvinte, dar chiar și fraze întregi, fără să-l anunțe, fără să-l deranjeze. Altcumva stăteau lucrurile dacă în culpă se afla un "nume". Dacă la o superficială lectură (pentru că, nu-i așa?, "maestrul semnează"), întâlnea o eroare - cuvânt nepotrivit, frază labirint etc., îl suna pentru a i-o expune. Cu maxime menajamente lexicale și de ton. Se producea schimbarea în text, articolul mergea mai departe la șeful de secție. Acesta, după lectură și semnătura proprie, îl trimitea mai departe unuia dintre cei trei "capi" ai respectivei publicații: redactorul șef, redactorul șef-adjunct, secretarul general de redacție. Din birourile cărora manuscrisele plecau la secretara de redacție, responsabilă cu grafica paginilor. Calcula cuvinte, rânduri, trăgea linii, stabilea format de litere pentru text și titluri, realiza în final macheta fiecărei pagini, alegând și ilustrații potrivite. În general, așeza articolele mai cu seamă în funcție de sonoritatea numelui autorului. Dar și de impactul ce se speră să îl aibă asupra cititorului. În momentul în care termina, șoferul, curierul - dacă mai existau în schemă - sau secretara ducea materialele la tipografie. Aici, ajungeau mai întâi la Linotyp. O mașină tipografică la care se culegeau în plumb, prin apăsarea unor clape, textele, așezate în rânduri, în coloane. Imprimate, copiate, în ștraifuri de hârtie numite șpalți, preluați de serviciul Corectură. Unde doi corectori-ocnași, îndeobște tineri, îi citeau confruntându-i cu manuscrisul. După semnalarea greșelilor, șpalții se întorceau la Linotyp. Unde se corectau greșelile prin turnarea întregului rând compromis sau a unui grup de rânduri, atunci când era vorba de vreo săritură de text sau o schimbare de cuvânt. Zețarul lua apoi întregul material și, condus de macheta paginii, așeza într-o tavă metalică articolele, devenite acum coloane de plumb. După ce punea și titlurile, cu litere alese manual din rastere, trăgea o "perie" pe hârtie, adică o primă formă a unei pagini finite. Corectorii confruntau mai întâi greșelile găsite în șpalți cu textul "periei", semnalându-le pe cele neefectuate sau altele noi, apărute în cursul turnării rândurilor cu pricina. După care citeau pagina cap-coadă. Aceasta se întorcea la linotypist, care culegea noi rânduri îndreptând greșelile semnalate. (Oameni suntem, se întâmpla uneori ca îndreptarea unei litere să se soldeze cu o altă literă sau cuvânt greșit). Zețarul înlocuia rândurile respective în pagina sa. Dădea o nouă "perie", confruntată de corectori cu cea citită de ei. Aceasta ajungea la "capul limpede". După lectura căruia, noi greșeli fiind semnalate, pagina se întorcea la linotyp. Se culegeau noi rânduri preluate de zețar. După înlocuirea rândurilor cu greșeli, trăgea o nouă "perie" confruntată de corectori și de cap limpede cu cea anterioară. Se trăgeau noi "perii" pentru serviciul Cenzură. Ochii citeau în grabă, însă mai mult decât atent, telefoanele redacție-cenzură - redacție-tipografie sunau, sunau. În tipografie, mașiniștii cereau vehement zețarului paginile revistei: "Târziu, mereu întârziați, noi muncim aici, nu scriem poezii". La un moment dat, se ajungea la bună pace, "capul limpede" de serviciu cobora la plane offset (mașini de tipărit) pentru a-și pune semnătura pe primele pagini care vedeau în sfârșit "lumina tiparului".
Istorie, ore și ore, zile, săptămâni, luni, ani risipiți într-o trudnică ucenicie a tiparului. (V.B.)
*
- Așa nu se mai poate! Inadmisibil! Vă rog, vă invit, stimați colegi, mai multă responsabilitate! Ce dracu!
Cei doi tineri ridicară ochii din șpalți. Ca întotdeauna, reproșurile lui Tasache întunecau nor lumina săracă filtrată prin fereastra spălată cândva, nu se mai știe când.
- Nu mai primesc decât pagini albe! Al-be! Ați înțeles? Fără nici o corectură! Cel mult cu trei...
- Dar zețarul, îndrăzni grăsunul cu o meșă spălăcit blondă căzută pe fruntea secționată orizontal de cute adânci. Și e târziu! E joi. Revista intră astăzi la tipar și zețarul...
- Lasă-l pe zețar. Doar îl plătim, nu? Îi dăm de-o bere număr de număr. Nu ne zgârcim. M-am săturat! Și dacă apare o greșeală? bătu el "piei, drace" cu degetul îndoit în lemnul ușii, aud? Cine răspunde? Cine va fi sancționat? Eu, nu? Eu, capul limpede! Că mereu îmi vine rândul. Recunoașteți?
Ascultă tăcerea un timp. Ochii celor doi tineri reluaseră galopul întins peste litere, semne, cuvinte, șpalții alunecau peste marginea mesei acoperite cu varii publicații. Se apropie, marțial, cum altfel? de biroul pe care așteptau câteva pagini. Oftă sonor, și un surd i-ar fi auzit oftatul, căută cu privirea un scaun. În încăperea superprăfuită nu exista decât unul singur, al bătrânului tehnoredactor.
- Pe ce stați, dom'le?
- Pe sertarele biroului.
- Poftim??
- Ați auzit foarte bine. Pe sertare!
Dintr-un singur pas, Tasache ajunse la ușă. O deschise brusc, închizând-o după câteva secunde.
- Dați-mi și mie unul, fir-ar afurisită să fie de corectură și de cap limpede. Cine a mai văzut un asemenea birou? Ce idee pe Zburlit să facem de servici în tipografie! În ce condiții!
Se așeză precaut, blondul îi dăduse un sertar cu stabilitate perfectă, așa că foșnetul nervos al hârtiilor invadă liniștea precară. Aflată în permanentă luptă cu sacadatul uruit al monotipului de alături.
- Când se oprește, dom'le, drăcia aia?
Nimeni nu-i răspunse. Galopul ochilor se întețise deasupra literelor, cuvintelor, semnelor. Deodată, un timid țârâit de telefon suferind umplu fișetul din colț.
- Infern! Infernal! Ce mai e și asta? Cum puteți suporta? Cum puteți lucra?
Placide, fețele tinerilor se întoarseră anevoie spre el:
- Administratorul nu a plătit telefonul, așa că cei de la Ecoul, știți, împărțim cu ei și biroul și taxa, dimineață, când au plecat, au închis telefonul în fișet.
- Extraordinar, domnule!
Liniștea, îmbibată de zgomotele năvălite prin pereți, se auzi preț de cinci minute. După care, Tasache explodă iar:
- Formidabil! Formidabil, domnule! Câtă neglijență! Dați-mi manuscrisul cronicii plastice. Mulțumesc. Ia să vedem... Dar, formidabil, exact așa scrie și aici: "Neîmpăcat cu sine și cu lumea, pictorul mângâie revelatoriu universul pânzelor sale, într-un declarativ gest amplu al pastei ce se așterne figurativ și nonfigurativ, în tușe sobre sau vesele, în alternanțe sumbre invocând tandrețea, într-o paletă definitorie și specifică totodată, în adumbrirea ei suprarealistă." Cine-i nefericitul autor?
- Biruță. Tovarășul Costăchel Biruță, esteticianul nostru, preciză perfid Blondul.
- Ei... ei... așa... Presupun că-i vorba de o scăpare, neatenția dactilografei, că numai la ce bate nu se gândește. Sigur e vorba de o neatenție. Să-i telefonăm!
- Telefonul e sub lacătul Ecoului, reaminti abia auzit Blondul.
Tasache plimbă pixul de câteva ori în jurul ceștii, aburii cafelei braziliene îi smulseră un oftat, își smulse un firicel de păr din ureche, clipi des și fără rost, într-un efort de concentrare maximă. Ridicându-se fulgerător, sertarul căzu în vuiet. Un vuiet înmuiat în liniștea zgomotoasă a încăperii.
- Să mă duc oare la el? Dacă-i ocupat în vreo ședință?
- Telefonați-i din biroul alăturat.
- Îmi răspunde secretara. Dactilografa care... Să mai citim o dată fraza... Acceptabilă..., bună chiar... Îndrăzneață opinie, critică de mare clasă, domnule! Unde mi-o fi fost mintea?
Se așeză cu infinite precauții pe sertarul nărăvaș, dar acesta căzu din nou, azvârlindu-l și pe Tasache. Ridicându-se cu greu, congestionat, începu să țipe:
- Cum să-ți îndeplinești obligațiile de cap limpede în atari condițiuni? Am mai spus-o și o repet: așa nu mai merge! Trebuie să se schimbe totul! La prima ședință, ah, ce va fi la prima ședință!
- Să nu uitați nimic, insinuă galeș Blondul.
- Nu voi uita absolut nimic. Voi detalia totul pe larg, așa cum a decurs, cum decurge blestemata asta de zi... Voi arăta cum se citesc manuscrisele în grabă și în redacție, și la corectură... Nici administratorul nu va scăpa... Dar, mai ales, lipsa totală de responsabilitate a tipografilor care nu scot greșelile din pagini... Și...
Din pragul ușii, zețarul le întinse un mănunchi de pagini:
- Dați-mi ultimele corecturi. Eu peste ora trei nu stau și mașiniștii au venit deja după pagini.
Zâmbindu-i larg, Blondul i le smulse din mână, asigurându-l cu voce înecată în miere:
- Imediat, imediat! În cinci minute, până termini țigara, suntem și noi gata.