Un lung, lung șirag de mărgele răsucite pe deget

Erau în antreu, pe scaunele din jurul măsuței joase, când se deschise ușa; două, trei secunde cadrul ei rămase gol, apoi intră o domnișoară pe care o bănuiră colega cea nouă, urmată cu multă curtenie de director. Li se spusese că va veni cineva nou. Directorul le făcu un semn binevoitor de salut și îi prezentă: iată-i pe colegii dumneavoastră, Petru, Filip și Andrei. Pentru că au nume de apostoli și sunt nedespărțiți, li se spune Treimea. Oh, nu sfântă, nicidecum. Simplu: Treimea. Vi-i dau în grijă.

Schimbară câteva vorbe și Treimea râse pe mai multe voci la încercările de glumă ale directorului. Domnișoara afișa un zâmbet nehotărât. O chema Agata... și-mai-cum? Nici unul nu fusese atent mai departe de prenume. Nu le trebuia mai mult.

Biroul era la cucurigu, desigur, era mult de urcat până sus, zise Petru. Dar de la ferestrele cele mari se vedea bună parte din parc; vara pe lac bărcile alunecau pe sub poduri și ocoleau fântâna arteziană din mijloc, toamna copacii încercau toate culorile, iarna se plimbau pe gheață patinatori, primăvara treceau pe apă șiruri de pui după doamnele rațe mamele lor. Clădirea, nu pierdu ocazia Andrei, nu era mai puțin frumoasă; coridorul etajului se întindea pe întreg perimetrul sălii celei mari, iar balustrada lui se deschidea din balustrada scării late, repetând pe stâlpi intarsiile al căror licăr stins, atent să urci, poate nu l-ai fi observat pe lângă trepte. Scările spre etajul al doilea porneau din mici antreuri ascunse de uși. Urmau apoi două, trei camere la cucurigu, sub podul neluat în considerare pentru că nu era folosit. Lui Filip îi plăcea veranda spațioasă unde se țineau festivități; dacă aveai noroc, glasvandul ei îți desfășura curcubeie. Și, nu mai puțin, terasa înaltă din partea cealaltă, care urca până la biroul lor. Sperau să-i placă locul. Răspunse cu un zâmbet abia schițat, stânjenită de atâta atenție: Cu siguranță.

Ajunseseră la cucurigu în urma unui scandal. Destui fumau, și încă mult. Deloc, puțini. Treimea ținuse sfat, lucrau pe atunci într-un birou mare, la primul etaj, în care toți ceilalți pufăiau, și pusese pe perete un ditamai cartonul pe care era scris: Nu vreau să mor din plăcerile altora. A doua zi cartonul dispăruse. Filip a chemat doi muncitori să schimbe neonul, camerele erau înalte, ca să ajungi la tavan trebuia scară, și i-a cinstit cu o bere ca să fixeze pe perete un carton nou, la o înălțime mai sigură. Nu mai putea fi dat jos.

A ieșit scandal. Directorul a fost de acord cu propunerea ca serviciile să fie reorganizate după criteriul iarba-dracului: birouri cu fumători, birouri fără fumători. Rezultatul a fost că marea majoritate au rămas pe loc: fumau și, oricum, în destule zile se lucra acasă. Iar dintre nefumători unii erau prea leneși ca să se mute. Doar Treimea s-a mutat, la cucurigu. Ea fuma? Oh, nu, răspunse cu tonul evidenței.

Mai lăsau lucrul să stea de vorbă. Învățaseră să-și facă treaba în unități de timp asemănătoare. La un moment dat le spuse:
- Cine e atent la vorbele Treimii vede că sunt potrivite ca într-un șirag. Aveți probabil o practică îndelungată?

Asta ar fi zis și ei despre propriile cuvinte. Dar era prima persoană care se pronunța pe această temă și prima dată când persoana în cauză se referea la ei adresându-li-se. Au fost surprinși. Le plăcuse și întrebarea de la sfârșit. O plăceau, ce mai! Petru o pomeni spunându-i Magda. Nimeni nu tresări, nimeni nu protestă. Apoi, Filip o boteză Lidia. În sfârșit, pentru Andrei fu Steluța. De atunci o numiră cu toate numele, ai fi zis că se uitau într-un dicționar onomastic. Era un joc grozav, niciodată nu o încurcau cu altcineva. Dacă unul spunea Maria, celorlalți o clipă nu le trecea prin gând că era vorba de Maria de la administrativ. Era Maria lor. Elena a lăsat cheia la poartă. Valeria a sunat că întârzie cinci minute. Despinei nu i-a prea plăcut cafeaua cea nouă.

Odată, când mai rămăseseră în birou pentru că meciul la care se duceau nu începea așa de târziu încât să mai meargă altundeva până atunci, Andrei hotărî că trebuie să propună o concluzie:
- Am atins punctul critic. Sorbim în ea toate femeile.
- Nu, dragă, cum toate? Făceam dragoste cu una, ne dezbrăcaserăm și acum ne îmbrăcam la loc, și i-am spus că trebuie să stăm mai mult de vorbă, ca vorbele să ne unească gândurile. Și ea: Ha ha ha!

Cât se poate de serios, ceilalți doi repetară Ha ha ha! pe toate tonurile. Un exercițiu de expresivitate. Participă și amorezul: Ha ha ha!-ul lui fu precum cel dintâi, devastator. Filip își și strânsese rucsacul. Era timpul să coboare.

Vorbea puțin. Treimea aștepta cu nerăbdare să-i vină și ei rândul să scrie referatul lunar. Directorul așa voia, motivând că fiecare putea dobândi astfel o viziune mai largă despre munca în serviciu. În sfârșit, Adela îl scrise; după alte trei, fu rândul Anei; încă trei și la direcție îl duse Luiza.
- Scrii niște referate... ce mai, lirice! Dacă te superi, degeaba te superi. Sunt foarte frumoase. Cinstite! Și convingătoare. Vin înapoi fără observații, fără modificări. Iar cuvintele pe care le alegi... Cum faci?

Îi învățase, nu se supăra. Inițial se și temuse de ei, dar acum se bucura să-i vadă în jur, să-i audă vorbind voit aproximativ în căutarea unei noi proprietăți a termenilor. La facultate avusese un coleg din Perú, care învățase românește. Nimeni nu îmbina astfel substantive și verbe, adjective, adverbe, dar logica nu era deloc în suferință, mai mult, enunțurile răspândeau prospețime, savoare. Se gândi odată că ea, cel puțin, parcă le mânca, nu le auzea; iar acum i se vorbea în același fel.
- Citesc.
- Și noi citim.

Își strânse buzele într-un zâmbet.
- Oameni buni, și pentru citit trebuie talent, oftă Andrei.

Ea râse.

La birou era timp și de îngrijit tabieturi. Filip îi chemase odată, când beau un ceai nou, cu mango și cardamom, să reflecteze la o temă pe care se gândise s-o propună directorului pentru discuții colective: Cum să facem să nu facem nici ce ne facem că facem? La un moment dat, Eugenia se ridicase să-și spele cana. Avea două, una de cafea și una de ceai, în culori și cu desene potrivite. Fiecare visa să fie o cană. Se ridică și Petru să iasă. Ea o luă la stânga, el la dreapta. Dar se întoarse în loc, imediat, ai fi zis că uitase ceva. O văzu în contre-jour-ul ferestrei, tocmai când se răsucise să răspundă unei colege care urca. Lumina îi desena corpul prin pânza subțire a rochiei și torsiunea aceea a lui îl epuiză. Se sprijini de perete pe când imaginea care îl pătrunsese i se răspândea mereu mai caldă în corp. Se întoarse fără o vorbă în birou. Când ea mai ieși o dată, Andrei îl somă:
- Spune!

Le spuse. Le spusese și Andrei că într-o zi, dusă la fereastră, ridicase piciorul să-și aranjeze bareta de la sanda. N-o văzuse decât el, când se întorsese spre ceilalți să le atragă atenția, ea lăsase deja piciorul și, cu palmele pe pervaz, se apleca să vadă cine știe ce.
- Știe cum să facă să n-o vadă decât unul dintre noi. Știe că el le va povesti celorlalți și că vorbele hrănesc gândurile.

Postúrile pe care le vedeau și le comentau erau ale unor statui. Acum, Nike desfăcându-și sandaua.

Mereu elegantă, o eleganță discretă. Sau, poate, o eleganță căreia numai unii îi căutau noima. Odată apăruse cu niște pantofi grozavi. Lucrau toți, liniștea era desăvârșită. Se auzi, cum spuse Andrei mai târziu, un léger craquement. Roxana lucra, Treimea, imperturbabilă, așișderea. Când Silvia ieși, Petru puse întrebarea de pe limba tuturor: Ați auzit? Nu, răspunseră cei doi simultan, dovadă că auziseră. Ce?, întrebă Filip. Voiau să asculte interpretarea lui.
- Cred că și-a strâns degetele. Pantofii nu-s comozi, pesemne, și și i-a scos o clipă. Voi ce credeți?, întrebă râzând.
- Credem cu tine odată, veni răspunsul. Se opriră, Ioana se întorsese.
- De ce râdeți?
- A, nimic, fleacuri. Ea zâmbi.

Vara se prelungea peste zilele de toamnă. Era ziua echinocțiului și lumea nu dădea semne să renunțe la hainele ușoare. În ziua aceea, Vera își anunța bucuria cu o bentiță peste frunte și părea ușor încurcată; nu știa ce reacție va avea Treimea și asta îi dădea o oarecare sfială, pe care i-o recunoșteau după cum privea cu coada ochiului prin încăpere. Că îi păsa de părerea lor îi bucură.

Vara indiană fusese tema zilei în momentele din birou și acum, după ce rămăsese doar ea, Treimea încercă s-o reîncălzească pe terasa dinspre parc. Petru tăcea. Se gândea că ar fi vrut să-și vadă colega într-o rochie dreaptă, cu talie joasă, marcată printr-o cusătură orizontală peste șolduri, nici prea îngustă, nici prea lată, pe care s-o întrerupă o floare, în stânga... sau în dreapta?... nu, mai degrabă în stânga. De la cusătură și până pe genunchi, pliseuri. Mâneci trei sferturi, drepte. Decolteu chiar la baza gâtului. Și un lung, lung șirag de mărgele rotunde, pe care ea să-l fi răsucit cu arătătorul în timp ce se gândea la o soluție pentru vreun amărât de proiect. Cineva ar fi strigat-o și ea ar fi întors capul fără să-și fi pierdut încă ușoara încruntare a gândului zgândărit de căutare. O observase de atâtea ori cu încruntarea asta blândă. Doamne, ce frumoasă e!, nu uita să se minuneze. Femeilor în general le remarcase câștigul de farmec pe care li-l aduceau pe chip o încordare moale și un gând bogat căutându-și împlinirea. Totuși, vai!, ce puține erau. Degetul prins înfășurat în mărgele punea un strop de frivolitate în căutarea asta, nu era nicidecum un semn al renunțării apropiate, ci al plăcerii întortocheate a căutării.
- Ar trebui sandale simple, două barete și un nasture, cu toc cel mult mediu. Nu e prea înaltă, pe tocuri ridicate ar arăta ca pe catalige, se uită țintă la el Andrei.
- Bucle în dezordine, din care să răsară o broșă prinsă pe o bentiță invizibilă, încheie Filip.

Veni săptămâna în care se dădeau rezultatele la concursurile de proiecte ale instituțiilor. Oamenii se adunau grupuri-grupuri să-și astâmpere nerăbdarea. Dar proiectul de care își legaseră cele mai mari speranțe nu câștigă. Și dacă cu două, trei zile în urmă abia îți puteai reține un zâmbet în fața solidarității în speranță, acum nici vinul cel mai bun nu îți putea domoli impresia că în fiecare dospea ranchiuna.

I se reaminti Treimii ce e pizma. Nu erau ei mereu gata să ia în răspăr orice propunere de îmbunătățire a planificării, orice efort de rentabilizare a etapizării? Nu stăteau ei cu orele pe terasă la discuții futile, adesea lungind batjocura peste orele de program? Ce spune despre un om veselia asta în instituție, mult după ora la care se pleca? Același lucru ca nepăsarea în orele în care se lucra.

Filip se duse la măsuța pe care stăteau instrumentele de cafea. Desfăcu încet capacul cutiei de tablă, luă din praf cu o linguriță și începu să-l preseze în gură cu limba. Scrisese câteva rânduri și aștepta un moment prielnic să li le citească celorlalți. Ceilalți vorbeau despre proiecte. Reieșea că în instituție toată lumea muncea, dar cei mai mulți prost. Numai foarte puțini, și Treimea printre ei, o făceau bine: leneșii, pentru că erau atenți să n-o ia de la capăt după vreo greșeală. Și el credea același lucru. Dar acum credea mai tare altceva: chiar scrisese câteva rânduri frumoase. Se apropie de fereastră cu foaia pe care le transcrisese și se gândi cum să distribuie accentele când va fi să citească.

Ți-aș spune: cheamă-mă la o cafea.
Aș ronțăi boabele.
Ai râșniță.
Aș uda praful pe limbă.
Ai filtru.

Te-aș chema la o cafea,
îmi spui,
dar nu am cești.

Atâtea lucruri lipsesc dragostei noastre.

Și intră directorul; arăta preocupat și aspru. Le vorbi de deficiențele generale ale activității în instituție, de felul mecanic în care sarcinile erau îndeplinite. Nu vă trăiți datoria, articulă cu un tremur în glas. Nu le făcu nici un reproș direct; îi pomeni în treacăt printre ceilalți și, în final, le puse în vedere cum le pusese cu siguranță și celorlalți că așteaptă o nouă atitudine. După care ieși parcă negăsindu-și cheile de la mașină prin buzunare. Daria își tot netezea hainele. Filip îi întrebă dacă voiau cafea. Voiau. La cafea adoptară un ton rănit și mirat. Era muncă doar munca încruntată? Nu era mers decât pasul apăsat? Numai dintr-o astfel de gândire putea veni respingerea aproape fizică pe care ceilalți o abordau în preajma lor.

Clara se revoltă și ea, cu dulceață:
- Îmi pare rău. Și după o pauză: Nu e locul potrivit pentru o Treime. Cum ați ajuns voi aici?
- De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?... Ce întrebări ne pui, tu, care nu demult ne-ai lămurit cum unele romane, mai ales spre sfârșit, sacrifică din atenția pentru realism pentru a-și consolida intenția simbolică, cea care pune ordine în grămada de fapte! Tu, care prețuiești expresivitatea dezlănțuită a Menadei lui Scopas și casca făcută din capul leului pe care o purta Alexandru!...
- Gata, Andrei, ajunge!, încercă să-l oprească Petru. Prinsese ecoul întrebării care zvâcnea în mintea Nadiei.
- Suportabil, traiul noi ni-l facem ca Treime. Aici, ai înțeles, viața e un șmirghel care te freacă până ajungi în două dimensiuni, te subțiezi și dispari. Dar peste tot e la fel. Dacă vrei să trăiești trebuie să lupți împotriva vieții. Treimea este o asociere făcută pentru rezistență, cei din jur cred că e un chiul, o nepăsare. Ei dau buzna sub șmirghel. Până acum s-au câștigat proiecte mărunte și oamenii au fost atât de mulțumiți, că nu ne chemau să ne bucurăm cu ei. S-au umflat ca broasca pentru un proiect mare și au pocnit. Au descoperit ce păcătoasă e Treimea. Strâns uniți în egoismul nostru, asta le e deviza. Bineînțeles, ascunsă sub intenții frumoase și nobile indignări. Iar noi... De ajuns, am ajuns aici din aceleași motive din care ai ajuns și tu. Împotriva vieții trebuie să lupți de undeva.

Nu mai rămăsese mult din ziua de muncă. Dora își petrecu restul ăsta privind în gol.

A doua zi o începu fericită. Îi luaseră flori.
- Vai, sunt florile mele preferate, spuse clipind spre fiecare.

Știau.

Treimea chiar nimeni n-o mai băga în seamă. Și după o vreme se află că o parte din personal trebuia să părăsească instituția, Corina și Andrei printre alții. Petru și Filip merseră să-și ceară plecarea. Tuturor li se dădu timp până la sfârșitul lunii să-și predea responsabilitățile. Ea se duse la măsuța cu instrumente de cafea. Începu să învârtă lingurițele, să schimbe locul cănilor pe tavă, să înlocuiască șervețelele curate cu alte șervețele curate... La un moment dat, între două lacrimi, le spuse: Ies puțin. Nici unul nu schiță vreun gest. Timpul trecea. Într-un târziu, Petru începu:
- Fata asta e dintre iele. Ne-a luat mințile, ne-a întors cum a vrut, ne-a priponit cu firul ei de mătase. De câte ori n-am crezut că pot întinde mâna spre ea s-o ating și nu era ea, era o nălucă zâmbitoare dispărând pe când cânta strofe de neînțeles...
- Și ți-ai dat seama că era mai bine să nu întinzi nici o mână, să te bucuri de ce vezi fără să vezi. Eu cred că este cea mai mică dintre iele, încă nepricepută în toate. Sau poate că și la ele sunt fel și fel, unele mai dintr-o bucată, altele mai firave; una zănatică ne distrugea cu totul. Până la urmă, suntem din lumi diferite: ea, dintre iele, noi o Treime.
- La curse am văzut odată o pereche, nu se uita la cai. Stătea sub două, trei rânduri de arbuști aflați sub versanții unei ridicături, caii treceau pe o potecă printre rândurile astea ca să urce la obstacolele de sus și apoi ca să coboare spre o baltă. În prima parte, gâfâiau ca locomotivele cu aburi ca să urce; ajunși pe marginea platoului, porneau imediat în galop spre obstacole, bine detașați pe cerul liber. La înapoiere săreau pe versantul abrupt de pe o mică platformă din lemn. Ezitau un moment, și cal, și călăreț, care îl înfrâna. Săreau, făceau doi, trei pași de siguranță și reporneau în galop. Ruperile de ritm, la urcare și, mai ales, la coborâre arătau eroic. În răstimp, perechea noastră culegea măceșe, cu spatele.
- Nu ne-ai spus-o tu? Trebuie talent. Altfel, faci infuzii de măceșe.

Se întoarse cu puține minute înainte de încheierea programului, își luă geanta și ieși fără o vorbă. Plânsese, era limpede.
- Ielele plâng?
- A noastră da. Nu ți-am spus? E dintre cele firave. Dar tot pârjol lasă în urmă.

Mai erau două zile până la sfârșitul lunii. Stăteau neștiind dacă voiau sau nu s-o vadă intrând. Tamara n-a mai apărut.