O dată pe lună

O dată pe lună, Marin vine să încaseze lumina. Mândru că intră în casa unui fost actor, scoate un pumn de androizi pe care-i aliniază pe masă. Se așază pe un scaun și se uită numai la ce vrea el. Vorbește.
- Lu nevastă-mea i-am luat aifon. O sună din vie pe cumnată-sa.

Soarbe cu grijă dintr-o ceașcă albă. Cafeaua pregătită de fostul actor s-a răcit. Pe peretele opus pare să-l neliniștească ceva. Poate afișul cu capul actorului mai mare de trei ori jumate decât L-ul lipsă din titlul spectacolului? Culorile sunt sumbre iar rama e-ncărcată de urmele lăsate de muște veri de-a rândul. HAM ET.
- Mare șmecherie teatru ăsta! Sâmbăta eu plec la munte, mă duc de nebun dacă tot ne dau drumu de la servici! Ce să caut eu la teatru, că și am ce să văd!

Fostul actor se-ncruntă, suma pe care trebuie s-o plătească e cam mare, nopțile lungi.
- La munte nu mai e bine nici iarna, nu mai sunt zăpezile de-altădată, dacă te-ai duce la teatru ai vedea și tu un spectacol nou, un Rege Lear!
- Cum să fie nou dacă-i cu un rege?

În cealaltă cameră se aud câteva acorduri din Beethoven. Fostul actor se precipită la cea de-a treia măsură, răspunde în doi peri, da, bine, pe dracu, am zis că nu mai joc, poate să mă roage și mama lui A XII a noapte! Se-ntoarce calm și pune neatent telefonul lângă androizii lui Marin. Ceașca de cafea pe jumătate nebăută se clatină.
- Mi-am luat mai mulți androizi, că vorbesc cu clienții de-acasă, dacă-l pierd pe unu sună ăilalți! Câștig bine de când cu inflația asta, păcat că am cataractă! Cred că nici dumneata nu mai vezi bine, că te auzii cum te sperii de noapte, de 12 nopți, le mai și numeri!

Se lăsă o tăcere în care Marin prinse curaj, își micșoră ochii și rupse gândirea artistică a fostului actor zicând
- Mi-am luat un Schnautzer de opt luni.
- Păi ăla te omoară.
- Ei, na! Fiară fac din el. Să nu se mai sperie nevastă-mea prin vie, până și de mine se sperie! Acu are părul lung, da-l tund, dacă intri-n gura lui nu mai scapi cu viață!
- Și ce-i dai să mănânce?

Marin oftă.
- Ce mănânc și eu. Doar cartofi cruzi n-are voie să mănânce, eu mănânc și-așa ceva, m-am obișnuit cu tot.
- Copii ai?
- N-am. Am pus balconul la dispoziția câinelui.
- E-nchis cu geam?
- Cine?
- Balconul.
- Nu. Am pus gratii să nu-i fie frig.

Când râde, lui Marin i se face o potecă pe frunte.
- Știi că mi-am luat și mașină, un Ford portocaliu, zise parcă șuierând.
- Nu e bună, eu o am de doi ani și i-a-nflorit o aripă.
- Da, o fi cald ca la teatru în mașina aia a ta! Păcat că n-ai un câine, să nu mori singur pe lume, ca-ntr-un rol!

Trupul masiv al încasatorului se destinse total după ce-i zise tu fostului actor.
- Am avut un brac german. A murit.
- N-ai avut grijă de el! Al meu are o căpățână cât toate zilele, îmi fac manșon din el când o muri. Dau câteva sute pentru el să mi-l dreseze, deși e inteligent și așa.

Fostul actor începu să se plictisească. Se uită la afișul de pe perete de parc-ar fi vrut să corecteze literele rămase. Afișul se-ntunecă. Va ploua, gândi scurt.

Încasatorul se ridică brusc tremurînd din toate încheieturile.
- Numai când citesc despre consecințele revoluției biotehnologice mă ia cu somn! Toți vă-ndopați cu laicuri și Xanax, respirați aer condiționat de trece contorul dincolo de numărul lui Avogadro!

Ceașca de cafea se rostogoli pe podea. Deși venise de mai multe ori să încaseze banii pentru curent, abia acum observă că fostul actor avea pe jos un mozaic placat ca-ntr-o piscină. Fără să-nțeleagă cum, simți restul de lichid că i se prelinse în pantofi. Izbucni.
- Unde ne e grâul și porumbul din țara asta? Tu trebuie să știi, că toată viața ai stat la televizor cu ăia, unde e fondul de marfă, unde-s porcii noștri, ne-au fugit scroafele din țară, petrolul, nu vezi, ne-au luat toți în corzi, de ce? Nu te holba, ai jucat teatru pân ți-a ieșit mozaicu pe nas, uită-te la mine, că-s om pân la Dumnezeu, de ce nu vorbești bă cu mine?

Plouă. Marin plânge. Un puști îi trage un pumn în spate.
- De ce te-mpingi, boule?

Undeva, într-o depărtare a timpului, printre niște buruieni, nevasta lui Marin vorbește la aifon.