De pe drum

Cald... O primăvară uscată. Mi-am dorit vreme bună cât stau acasă, dar parcă îmi doream mai mult o ploaie de primăvară.

Cald... Între cei doi duzi bătrâni din fața casei mi-am întins hamacul. Frunzele abia plesneau între razele soarelui. Mi-am adus două pernuțe, un băț gros și o carte. M-am întins în hamac și, sprijinind bățul în pământul tare, mi-am făcut vânt. Ca într-un leagăn. Ca în leagănul pe care l-a făcut tata. O funie groasă, adusă de mama de la fabrică, prinsă de creanga sănătoasă a unui dud din fața casei. Era un leagăn dublu. Două leagăne din funie, pe același ram. Pentru mine și fratele meu. Mi-am întors privirea în spate, privind ramul pe care se aflau și astăzi cele două leagăne. Lemnul s-a micșorat, mâncat de vreme. Funia s-a înnegrit în timp. Au rezistat peste ani, împreună, iar acum nepoata mea se bucură de leagăne. Vântul risipi razele soarelui pentru o clipă. M-am întors spre cartea mea.

Cald... Mama era prin curte, în sus și în jos. La țară este mereu câte ceva de făcut. Știu asta. Uneori de dor, o furam cu coada ochiului. Se mișca plutind, ca într-un dans.
- Iaca, e doișpe! Să mâncăm de acum! Se îndrepta spre bucătăria de vară cu un prosop în mâini.
- Trece autobuzul în sus. Ia să vezi că fina Florentina trebuie să vină din oraș! Oare o avea bagaj? Poate a ajuta-o cineva până în deal!

Cald... Pentru un început de primăvară, era cald. Mă bucuram de carte și mă legănam din când în când, împingând hamacul cu bățul proptit în pământul uscat.
- Ți-am zis eu, uite că abia vine! Hai, să mă duc să o ajut!

Mama se repezi spre poartă. Din deal cobora o umbră cu două sacoșe în mâini.
- Stai acolo că vin eu! O auzeam pe mama strigând.
- Stai așa! Doamne ferește!

M-am ridicat din hamac și m-am îndreptat spre poartă. Umbra s-a întors în timp ce mama ajungea spre poarta noastră.
- Mai are două sacoșe, îmi spuse gâfâind ușor. Hai, du-o tu până acasă că mi se ard pârjoalele alea! Până vii tu îs gata, și sunt gata și turtele. Hai că vine, eu nu mai stau. Ia-l și pe băiet cu tine! Hai Zoro, mai mamă, du-te la copii!

Cățelul veni lângă picioarele mele și bătea ușor din coadă. Priveam amândoi cum micuța umbră se apropia de noi. O femeie bătrână, cu o privire blândă, cu ochii umezi și zglobii, ca de fată mare. Mama s-a făcut nevăzută lăsând în urma ei un nedeslușit "la revedere, mi se arde mâncarea!".
- Bună zîua, domnu´ inginer! Da ce faceți?

Am zâmbit și am întins mâna să îi iau sacoșele. I-am atins mâinile moi, calde și am respirat. După ce am terminat facultatea mi-a spus doar "domnu´ inginer". Vorbea doar cu dumneavoastră și nu se uita la haina omului atunci când stătea la vorbă.
- Sărut mâna! Pe acasă, în concediu. Matale ce faci? Cum mai ești?
- D´apoi cum să fiu? Bine, bogdaproste! Am fost oleacă în târg și am zîs cî nu ieu mai nica, da' iaca s-o adunat. Sâmbătă fac șî o cetire la mormânt, am mai luat pentru pomană. Să vii șî matale!
- Vin, sărut mâna!

Cald... Sacoșele grele. Cum le-o fi cărat ea prin oraș? Cine știe de pe unde și cât a umblat! Cum o fi urcat ea dealul cu sacoșele astea? Autobuzul a trecut în sus și apoi ea a apărut. Oare cât timp să fi trecut?
- Di la stație m-o ajutat o fimeie până la cișme. Di acolo am luat câti două pân-în deal, când m-o văzut nașa șî o vinit după mini.

Mi-a citit gândul? Am coborât privirea spre ea și am dat de chipul ce era tot un zâmbet, dar și o tristețe în același timp. Greu să descifrezi chipul ei, în care parcă se scălda toată bucuria și durerea lumii, în același timp.
- Tari mari noroc mai am cu nașa! Sari sî mă ajuti când mă vedi. Mă oprești la masă, sau numa' mă sună acu, cu telefoanili istea, că am șî eu, șî-mi spuni:"da hai oleacî pân' la mini!". Șî ie, da' șî nașu! Așa le-am zîs, că di acu' ei îs nănașii mei.

Fina Florentina era botezată de străbunicii mei. Era bunica mică. După ce străbunicii au murit, fina Florentina le-a spus bunicilor mei: "Di acu' voi sunteți nănașii mei!" Și așa a rămas. Doar că după ce bunicii mei s-au stins și ei, fina Florentina a venit la părinții mei și le-a spus: "De acum voi sunteți nănașii mei!" Pare întortocheată povestea, dar eu mă gândesc cu groază că într-o zi am să fiu transferat de la "domnu´ inginer" la "nănașule".
- Iete la poarta ceia, colo șa, acolo o avut casă! De are de-a lui Dedei, neamuri. Are patru băieți: Doru, Gheorghe, (pauză)... Gheorghiță... cum îi zîci, aha...îhhh... Rața, unu care umblă pe la containere și unu nu știu cum îl chiamă. Toți băieți, și aicea i-o crescut mă-sa. Mda... șî mama lor e soră cu fimeia lui Bobonică... neamuri și cu Bobonică.
- Și acuma cine are pământul aici?

M-am trezit întrebând și în același timp încercând să-mi amintesc începutul conversației.
- Nu-l mai țîne nimenea! Nu, nu! Ea o vinit cî, cum să zîc eu, ea o vinit aicișa când o vinit șî o făcut via, și când o vinit, cum să zic, i-o ocărât. Că o zîs că-i de-a primăriei de acu' șî nu mai aveți voie, că vouă v-o dat loc acolo. Șî cî li-o dat loc de casă acolo șî ei țâneu și aici în continuare.
- Aaa!!! Și acum nu mai țin aici?

N-am găsit altă întrebare mai bună și nici o altă cale de ieșire.
- Nu mai țîn, cî o zîs "nu mai aveți voie, v-o dat primăria loc de casă, gata, nu mai e a vostru aici!" Coborî ușor vocea. Mda... Avea vocea caldă, suavă, să o asculți atunci când nu poți dormi, să te liniștească atunci când suferi. Ridica uneori ușor glasul la unele cuvinte care i se păreau mai importante, și îl cobora atunci când nu era sigură dacă e cuvântul chibzuit să-l spună.
- Aici, chiar aici o avut casă! Da' acu o vinit șî dîmbu oleacă la vale, cî doar o avut casa acolo, sus.

Ne-am oprit în dreptul unui zid de beton peste care se ridica o salcâmărie prinsă în mal de lut.
- O avut casă mare?
- Da, casă cu două camere, cu sală, cum!!... cu tot!! Casă mare așa, cum nu, d-acum!!!
- O stricat-o de mult?
- Îi strîcată de mult. De când s-o demolat malul oleacă șî o vinit în vale șî i s-o crăpat casa, nu o putut să mai steie ea. Apoi i-o dat loc acolo în jos, pi la CAP, pe acolo i-o dat. De asta îi zîcea să nu mai vie aicea, că ei tot vineu.
- Da, da, da!!!
- O zis că voi nu mai aveți, cî v-o dat acolo. Mda.... Era una a lu' Tiberiu, sau a nu știu cui era și m-o întrebat:" da, câti ani ai? Zîc: optzecișîunu. "Eii,...ești mai mari ca mine, eu am....", o zîs, "... optzecișî...." Nu!!! O zîs: "șăptizăcișiopt! Șăptizăcișiopt!" Șî eu m-am întâlnit în stație șî o zîs că ari șăptizăcișișăsî.

Râdea cu o poftă, ca un copil care descoperă o jucărie nouă!!!
- Nu mai știa câți ani are! M-am lăsat prins în buna ei dispoziție.
- Era în stație și o zis cî aaa... cî ești cu doi ani mai mică, că o zîs că are șăptizăcișiopt și acu o zîs cî ari șăpti...șăptizăcișișăsî.
- Ți-ai pus poartă? Uite ce frumoasă e! Frumoasă, frumoasă!

Am ajuns în dreptul porții. Am crezut că întreruperea bruscă a conversației o va bulversa, supăra. Mi-am închis gura brusc așteptând mustrarea.
- Astă toamnă, da! 'dacum! Da!

Glasul îi sări și parcă s-a îndreptat de spate atunci când povestea despre poartă. Era un efort din pensia ei mică să faci un astfel de lucru.
- Mie mai mult îmi place pătratele ieste aici, tabla asta! C-am zîs să-mi puie cu tablă jios că, dacă îmi mînîncă găinile toate, hîrtia ceia...

M-am liniștit! Pentru o clipă credeam că o fiu muștruluit. Nimic din toate astea.
- De unde ai cumpărat poarta asta?

Am continuat pe subiectul pe care îl stăpâneam. Doamne ferește să se întoarcă la cel dinainte! Dacă mă întreabă despre ce era vorba? Una care avea nuș ce ani mai mulți sau mai puțini ca ea, sau invers, nu știa deloc...
- De unde spuneai că ai cumpărat poarta, am repetat dulceag întrebarea să mă asigur că nu mă întorc la alt subiect.
- Poi da' mi-o făcut-o de la Rădi! Este unu' în Rădi, cari faci! Am zis: măi, strada asta îi frumoasă, gardu îi frumos, era albastru cela... (mestecă cuvinte de neînțeles). Am zis, ia s-o schimb!

Ce este drept, era pentru prima dată când partea aceea de sat vedea asfalt. Parte a unui program lung și prost conceput, de asfaltare a ulițelor din toate satele.
- E și cu cheie!!! am continuat eu, în timp ce fina Florentina căuta în poșeta neagră, de piele și cu două baiere lungi, cheile de la poartă.
- Da' greu mai mergi, nu știu ci să-i fac!!
- Aaa, merge greu?
- Daaaa!!!...
- Cred că sî mai blochează când e frig afară!
- Da, cam așa!

Nu mă contrazice. Afară e cald. Foarte cald. Dar de... încă sunt:" domnu´ inginer".
- Iete na! merge șî greu încoa'! Eei ha! da' ari!... în toate părțîle mergi greu. Râde cu poftă. Un râs molipsitor. Râdem. Câinele începe a lătra. În timp ce râdem, reușește să deschidă poarta.
- Ai grijă! Hai, mergi matale!.. o îndemn eu. Poate ar trebui să le spui să-ți facă o treaptă acolo!

Îi arăt spre pragul porții care era cam abrupt. Mi-am dat seama după ce am călcat în gol și era să-i calc "băietul mamei" pe coadă.
- Ci treaptă sî mai facă, că am zis că poate a pune băietu ista să toarne beton, sî leși șî aista mai jios oleacă! Am pus aicea că ieșau găinile șî am pus cărămizi. Ieșau găinile afară șî eu li căutam prin ogradă.
- Zoro, hai!!... îndemn cățelul care se oprise în poartă să analizeze terenul.

Dulăul, care lătra, nu se putea apropia. Era în lanț. "Băietu' mamei" observă asta iar acum analiza lungimea lanțului și cât de departe poate dulăul să ajungă.
- Hai, vin' la mama băiet!... îl îndemnă ea pe Zoro. Dacă n-am ajuns doamnă bine șî cu poartă șî fără cățel, nu mai pot să mai merg.

Continua să râdă. Era plină de viață, de bunătate, ceva aparte se vedea pe ea. Ceva ce doar o viață de chin, de durere și fără afecțiune, poate lăsa. Acum însă, se bucura de orice moment al zilei. Se vedea asta, se simțea asta cu fiecare gest, pas sau cuvânt rostit. Toate aveau, pentru ea, o rânduială și ea se bucura de orice și din orice. Era, în final, fericită. Era bătrână, știa prea bine, dar nu se ferea să arate, cuvios, că se bucură de viață. Muncea, își rostuia ziua fără să cadă în ispite. Avea tot ce-i trebuia. Mai puțin anii tinereții pe care, sigur și i-ar fi dorit altfel.
- Cât este de frumos aici la matale!

Am lăsat bagajele jos, pe treptele ce duceau spre casă. În fața ochilor mei s-a deschis o grădină cu flori de primăvară, care abia ieșeau, care înfloreau, care își luau rămas bun. O lumina caldă era la finalul acestor trepte ce duceau spre o casă, de o frumusețe rară. Acoperișul, din țiglă nouă, cu broderia de la streșine lucrată manual, culoarea lemnului. Stâlpii casei erau cu model iar prispa, bătută în lemn. Nu avea cerdac, așa că pereții casei se vedeau în toată splendoarea lor, încadrând două ferești mari, de lemn și o ușă cu sticlă la intrare.
- Cât de frumos se vede de la matale, de aici!!

De pe trepte se vedea toată partea de jos a satului, șesul, râul și o parte din oraș și dealurile din jur.
- 'Poi da' o înflorit totu'!!..răspunse zâmbind și oprindu-se în loc. Șî o tăiet șî ista nucu, di asta. Da! Da! Da!
- Îți dau florile!
- Da! Da' ia uite care-s ghioceii, ia să-ți iei niște ghiocei! Da' mergi greu, se uita ea la mine în timp ce eram atent să nu lovesc de trepte, sacoșele deloc ușoare.
- Nu-i greu! Da' am zis să nu le târii mult. Zoro, treci pe cărare, ce cauți acolo?

Încerc din nou să schimb subiectul. Eram totuși "domnu´ inginer", nu îmi doream să arăt nici un semn de slăbiciune. Da' era și cald.
- Treci, treci, pe cărare!

Cățelul venea dintre flori. Cobora din grădină fix din locul unde Dulău nu putea ajunge. Își făcuse nevoile acolo, acum venea docil.
- Bravo!
- Văleu, să nu-i zici nimic, că nu trebuie să-l supăr!

Râde. Ține mult la Zoro și el știe asta. De câte ori vine la ea, are locul lui, își așteaptă tratația, de obicei batoane pentru câini sau un cub de ciocolată. Nu e câinele meu așa că nu mă bag în dieta lui.
- Da' ce frumos o trecut el pi cărări! Îl dă acu la școală, la clasa pregătitoare. Băietul frumos și diștept.
- Ai pierdut banii! Ridic o monedă de pe alee. Zîmbește.
- A, aista îi un ban, mamă! Da' o dat di la cutia milei să-i schimb, sî duc la Carmen. O grămadă am avut de aiștea, i-am aruncat! Da' numa' acia de zăci bani i-am dus și acia di cinzăci de bani! Vă mulțumesc șî bogdaprosti! Dumnezeu să vă deie sănătate!... încheie fina Florentina, brusc.
- Sănătate!

Mă auzi cum am deschis gura. Am îmbătrânit!.. ăsta mi-a fost primul gând. Când am trecut de la: "bine, pa!" la: "sănătate".
- Sănătati!... mai deschid eu gura odată, mai puțin mirat ca prima dată. Hai, Zoro! Treci acasă! La revedere! Sărut mâna!

Câinele lătră. Închid poarta și las în urmă basmul. Pe mine acum cine mă conduce acasă?

Cald... De amintit nu-mi amintesc să mai fi prins o primăvară așa de caldă. E clar! Am îmbătrânit, dacă la asta mă gândesc în drum spre casă. Aaa, e ora mesei! Pârjoale, turte pe plită, varză murată. Am la ce mă gândi în drum spre casă!