Nu regret ce am săvârșit.
*
Cred că ideea mi-a venit într-una din diminețile încinse de vară când mă trezeam lac de transpirație. Stau la ultimul etaj și de la sfârșitul lui iunie până spre mijlocul lui septembrie acoperișul nu apucă să se răcească peste noapte. Lăsam ușile deschise, sufăr de claustrofobie, dar când mă sculam, târziu, casa era deja un cuptor. Mă ridicam clătinându-mă și, în drum spre baie, împingeam ușile camerelor în dreapta și în stânga așa cum împing schiorii jaloanele, spre sosire. Comparația asta mi-a plăcut întotdeauna: promite răcoare.
Sub duș stăteam și un sfert de oră nemișcat lăsând apa rece să-mi șiroie pe față. Ochii îmi ardeau, parcă îmi secaseră, doar apa îi ajuta. De altfel, în timpul zilei trebuia să mă ridic des de la lucru și să dau fuga la chiuvetă: adunam apă în pumnii făcuți căuș și îmi coboram fața în ei, o scoteam din ei, iar o cufundam, iar o retrăgeam. Ce mai cearcăne aveam dimineața! Când mă ștergeam și mă pieptănam, îmi vedeam chipul în oglindă. Privirea nesigură se plimba de colo până colo incapabilă să se așeze pe ceva. Mă sprijineam cu mâinile de suportul de prosoape și lipeam fruntea de perete; încetul cu încetul îmi reveneam. Mă duceam să mănânc.
Întindeam brânză cremoasă pe două felii de pâine de grâu întreg, nu cumpăr niciodată pâine de secară sau albă sau cu maia sau cu sodă sau fără gluten sau ciabatta sau de care o mai fi, și îmi făceam un ceai negru cu bergamote; ce-s bergamotele?, m-am întrebat. Că ceaiul mi se părea grozav, tocmai bun să te învioreze. Fructe din familia citricelor; sunt familii pe care vrei să le cunoști. Eram obișnuit, ai mei erau farmaciști. Acasă, doi pereți ai unei camere aveau mobile cu sertare albe, și pe fiecare sertar erau coduri de litere ca să știi ce medicamente găseai înăuntru. Iar într-unul erau doar dosare; cuprindeau liste cu numele comerciale ale medicamentelor urmate de numele substanțelor active din compoziția lor și liste cu substanțe active urmate de numele comerciale ale medicamentelor care le conțineau.
Am consacrat deci familiei citricelor frumoase ore de studiu. Le-am învățat istoria și structura fructelor. Viața nu e așa simplă cum pare și dincolo de fiecare element al ei este o bogăție care merită aflată. Sunt recunoscute ca aflându-se la baza citricelor moderne patru specii, originare (simplificând) din India, China și Indochina. Prin hibridări interspecifice succesive au dat naștere marii diversități de citrice actuale, dintre care cu adevărat cunoscute sunt foarte puține. O cunoștință a avut amabilitatea să-mi aducă din Calabria două bergamote, asemănătoare - dintre, vai!, puținele citrice pe care le cunosc - lămâilor. Exocarpul lor este aspru, rugos. Mezocarpul, aproape câlțos, cu greu poate fi îndepărtat. În fine, endocarpul, compartimentat în ceea ce limbajul comun numește felii, nu e numai acru, cum se întâmplă la citricele îndeobște cunoscute (desigur, gustul acru variază de la specie la specie), are ceva amar până la înțepător. Pe primul l-am mâncat destul de îndoit, al doilea m-a atras mai mult, dar n-am mai avut un al treilea. Poate mi-ar fi plăcut. Și, desigur, bergamota nu la toate mărcile de ceai e la fel de suculentă, de înviorătoare.
În fine, mă apucam de lucru. Cumpăram indexuri de plastic de diverse culori, în cutii de plastic transparente. Micile pentagoane colorate arătau foarte frumos; erau de fapt dreptunghiuri cu una din laturile scurte frântă, cele două segmente care rezultau se prelungeau formând un vârf de săgeată și asta le dădea tuturor o nerăbdare: abia așteptau să se mute din compartimentele regulate ale cutiilor în învălmășeala veselă de pe marginile filelor. Cumpăram cutiile cele mai mari, ca să am indexuri de cât mai multe culori. Fiecare culoare corespundea unei teme: întâlnirile cu scântei, din vorbe sau pumni, ale eroilor, urzelile personajelor, descrierile de locuri unde faptele se învolburau, intervențiile naratorului, formulele de încheiere a unei argumentări, care aduceau cu maximele, dictoanele, aforismele, dacă nu cumva și erau așa ceva și așa mai departe. Dacă ai fi știut codul culorilor - eu aveam un notes unde mi-l scrisesem, nu poți să te bazezi mereu pe memorie -, ai fi putut să-ți dai seama privind marginea din dreapta a vreunei cărți care erau marile ei câmpuri de semnificații: era destul să vezi frecvența culorilor.
Faptele din romane nu puteau rămâne cum se succedaseră, trebuiau coagulate de interpretări. Din când în când, scriam pe foi de matematică judecăți despre cele întâmplate; îmi făcusem un scris mărunt, o singură dată am văzut un scris mai mic decât al meu. De fapt, mi-am schimbat scrisul în clasa a zecea, când în bancă stăteam cu un lungan la care din chiar primul moment m-am uitat ca la Don Quijote. M-am străduit să-i imit scrisul, era foarte frumos. Trebuia să renunț la literele mele grase și buclate, care păreau desenate de vreun Sancho Panza. Așa am ajuns să folosesc linii verticale și cercuri mai mult sau mai puțin încheiate; n-a fost ușor, când era nevoie să scriu repede, reveneam la vechile gogoși. Dar încet-încet am izbândit. Cu rândurile drepte a fost mai ușor; deja dinainte de liceu eram în stare să n-o iau nici în sus, nici în jos, oricât de mult scriam; era destul să fiu atent la distanța între marginea de sus a foii și primul rând, apoi să păstrez aceeași distanță între rândurile următoare venea de la sine. Foile de matematică nu mă ajutau doar să țin rândul drept, îmi dădeau bucuria unei munci bine făcute, controlate, serioase. Uneori, număram câte rânduri dintr-un paragraf se terminau cu cuvinte despărțite în silabe și câte cu cuvinte întregi; citisem că în texte oficiale sau de propagandă prenumele sau numele personalităților nu numai că nu se despărțeau în silabe, dar nici nu se lăsau pe rânduri diferite. Dar mă îndepărtez. Mă bucuram când unele din judecățile făcute se dovedeau bune de păstrat și, când terminam cartea, lăsând la o parte notele intermediare, pregăteam câteva pagini definitive. Nu abandonam, Doamne ferește!, notele, cum aș mai fi știut pe ce se sprijineau judecățile finale?
Eram ordonat, desigur, orice om trebuie să fie cât de cât ordonat. Dar nu era vorba numai despre asta. De multe ori, mă bazam pe intuiție, intuiția mea, cum să-i zic, feminină. Puternică, adică. Nu se zice că femeile sunt intuitive? Uite că nu numai femeile. Cum să-mi explic, altfel, că am cumpărat la Paris, de pe cheiurile Senei, Barrabas? Nu știam nimic de Lagerkvist, nici de tâlharul în locul căruia a fost crucificat Isus, și totuși am întins mâna spre cartea îmbrăcată în țiplă și am plătit-o fără o vorbă. Sau cum am ales, după ce pusesem ordine în biblioteca de literatură a institutului unde cărțile erau aruncate maldăr pe jos - le așezasem în ordine alfabetică, pe rafturi, era o plăcere să le vezi ocupate de rânduri când mai lungi, când mai scurte de volume, după litere -, cele opt cărți pentru care m-am târguit cu responsabilul bibliotecii? Ne-am învoit că fac ordine dacă la sfârșit pot lua opt cărți, care vreau eu. De unele auzisem, dar nu le putusem găsi, de altele am aflat atunci prima dată. Una nu m-a dezamăgit.
Nu cred că trebuie să vă spun eu cine este Xavier Ignacio Del Bosque y Céspedes. S-a făcut atât tam-tam în legătură cu vizita lui că se vor fi auzit și la dumneavoastră câteva bătăi. Lucrurile despre care scriu acum, cunoscute sau necunoscute, au legătură cu ce s-a petrecut, e probabil bine ca unele să vă fie împrospătate. S-a născut în 1958 în republica El Salvador, departamentul Sonsonate, la Acajutla, oraș la Pacific cu, acum, puțin peste cincizeci de mii de locuitori. Del Bosque avea zece ani când, în Războiul Fotbalului, Honduras a atacat instalațiile industriale ale portului prin care cel mai mic stat din America Centrală exporta cafea, zahăr și balsamuri. Honduras e de aproape cinci ori mai mare decât El Salvador, dar în 1969 avea cu aproape cincizeci la sută mai puțini locuitori. Și o armată mai slabă. Mai mult, cam o cincime din populația Hondurasului era alcătuită din salvadorieni, mare parte dintre ei intrați în țară mai mult sau mai puțin ilegal. Războiul a ținut șase zile. Consemnez aceste lucruri pentru că un văr de-ai lui Xavier Ignacio de care el era foarte apropiat, cadru militar, a murit în conflict: bănuiesc că știți ce înseamnă eroismul pentru băieți începând de pe la vârsta asta. Iar unii membri ai familiei lui căsătoriți în Honduras au fost nevoiți să se întoarcă. Urme ale conflictului se văd peste tot în scrierile lui. În rest, nu e greu să aflați cât de tumultoasă i-a fost tinerețea și ce greu a izbândit în literatură. Nici cât de mari și numeroase succese a avut cu cărțile, în lumea întreagă.
Despre ce văd eu în el iarăși nu cred că trebuie să vă spun. Nu ați înțelege. Nimeni nu ar înțelege. Presupun că în școlile pe care le urmați ca să ajungeți ce ajungeți trebuie să citiți și cărți de literatură, ca să cunoașteți diverse feluri în care se poate descifra sufletul unui om. Al meu, de pildă. Cărțile cu pricina, dacă le-ați interpreta, v-ar da iluzia că m-ați înțelege; nu le interpretați, nici vorbă, le utilizați. Însă poate ați avut norocul să cunoașteți pe cineva cu care să vă fi întâlnit rar, la câțiva ani o dată, dar cu care să vă fi părut că nu v-ați văzut din ziua precedentă. Și cu care să vă fi părut așa de firesc să vorbiți despre lucruri pe care altfel în ruptul capului nu le-ați fi spus nimănui. Cineva în pielea căruia să vă fi simțit cum se zice că te simți în bucătărie, la ora mesei. Ce i-ați fi spus altora despre omul acela? Vorbe searbede, care nu aproximau niciodată îndeajuns ce simțeați. Eu ce să vă spun? Asemenea vorbe? Nici eu nu aș înțelege cu adevărat ce văd alții în Xavier Ignacio Del Bosque. Asta îmi provoacă un rânjet: un amărât de conferențiar ținea o rubrică de lecturi la o gazetă care apărea după-amiaza, a fost și la noi așa ceva. Și odată a scris despre o carte că este grozavă, dar tare grea și a încheiat întrebându-se câți o vor pricepe. Ați înțeles, el o pricepuse. Sunt unii care, orice ar face, tot acolo ajung: lauda de sine. Dar eu nu mă laud deloc când spun că nu ați înțelege ce văd eu în Xavier Ignacio. O carte o începe scriitorul și o termină cititorul; și fiecare o termină altfel, cu alte judecăți. Și judecățile sunt nesigure și schimbătoare. Poate tocmai de aceea conferențiarul se laudă, mi-a povestit cineva, că te învață să vorbești jumătate de oră despre o carte pe care nu a citit-o.
Numele lui Xavier Ignacio plutea în juru-mi: venea și pleca. L-aș compara acum cu ființa aceea pe care o simți, parcă o auzi, noaptea când mergi singur pe stradă și ți se pare că nu mergi singur. E cu tine, dar când te întorci nu mai e. Desigur, l-am descoperit în studenție; se vorbea despre el, dar niciodată suficient de limpede și niciodată destul de insistent ca să fim siguri de locul lui printre marii clasici, unde acum știu că se află. La un curs opțional de literatură din America Centrală, profesorul ne-a cerut pentru notă o analiză a uneia dintre nuvelele din crestomație. Am hotărât să compar nuvela lui Xavier Ignacio Del Bosque, se numea Un fuego nunca apagado (Un foc niciodată stins), cu nuvela lui José Ignacio Martín y Figueroa, Hogar en llamas (Vatră în flăcări). Pe ambii autori îi chema Ignacio, în ambele nuvele era vorba de foc, ambele erau pline de dramatism. Profesorul m-a lăudat și mi-a împrumutat o carte dintr-ale salvadorianului.
Citeam, citeam cu mereu mai multă înverșunare. Chiar acum îmi amintesc că odată am petrecut o săptămână la munte citind în paralel primele cărți ale lui Del Bosque și Martín. Erau câte șapte povestiri în fiecare. Citeam în fiecare seară una dintr-o parte și una din cealaltă; la întoarcere mi-am stabilit preferatul. Ce finaluri avea!... Bruște, parcă în răspăr cu tot ce se petrecuse până atunci cu personajele, pline de amar. Și lăsând, tocmai la capăt, mai multe lucruri tulburi decât anunțau începuturile. Tulburi și pline de neliniște.
Romanele i le-am citit după cum îmi cădeau în mână: primul, al patrulea, al șaselea, al doilea... Când le-am terminat pe toate, mi-am dat seama că dincolo de bogăția de fapte și de semnificații mereu în schimbare a fiecăruia era o logică a narațiunii care le traversa, care le unea și care la rându-i evolua. Trebuia să o descopăr și să mi-o explic. Le-am reluat în ordinea în care fuseseră scrise. Am început să adun mereu mai multe analize și interpretări critice, scrieri de istorie literară: documentarea pentru cutare sau cutare operă, faptele din propria viață mutate în romane, scriitorii care îl influențaseră... Vă e probabil cunoscut, prozatorii amestecă secvențe din propria viață, secvențe pe care cumva le află din viața altora și secvențe pe care și le imaginează. Amestecurile cuprind dozaje diferite, sunt ca blended whiskies. Nimeni nu s-ar putea iluziona că va descoperi care sunt dozajele unui whisky, darămite ale unui roman. Dar... merita încercat, ce rămâne neexplicat trebuia să fie cât mai redus. Din păcate, cum se spune în medii fără educație, interpretările întotdeauna dau cu virgulă.
Sperând să mă apropii cât mai tare de sinteza pe care doream, de ce nu?, s-o împlinesc, am revăzut indexurile, am reînlănțuit comentariile, am redefinit temele etc. Dar nici Ignacio, nici - fatalmente - comentatorii sau, mult mai numeroși, bâzâitorii lui nu se opreau din scris; cum să știi dinainte cine e adevărat comentator și cine simplu bâzâitor? Am ales soluția extremă, mai ales că nici eu nu eram mulțumit de rezultatele muncii mele, oricât de tare avansam. Cu cât încercam mai mult, cu atât îl înțelegeam mai puțin; nu mai potriveam în nici un fel concluziile intermediare pe care le stabileam, nu mai puteam avansa în nici un fel. Ajunsesem să confrunt traduceri diferite cu originalul, ca să-l înțeleg pe Xavier Ignacio și din ce înțeleseseră din el ceilalți. Eram descurajat.
Obsesiile din zilele noastre legate de comunicare le-am socotit mereu miorlăieli neputincioase ale unor răsfățați care vor să lămurească ceea ce nimeni nu pricepe, nici ei înșiși, nici ceilalți. Între noi este o zonă comună, mai mare sau mai mică, pe care plini de orgoliu o socotim în stare să ne facă posibilă comunicarea - căci comunicarea privește mai ales ceea ce se află dincolo de ce avem în comun. Cu cât cobor mai mult în mine, cu atât cuvintele care exprimă coborârea sunt mai șubrede și cu atât mă înțelegi mai greu. Dar ți se pare că mă înțelegi; mă lauzi, vai!, te-ai recunoscut în mine! Îți place cum mă învârt în jurul cozii și, pentru că tu nu te poți învârti singur, te iei după urme. Și, hait!, deodată te recunoști în mine. Eu am încercat să ies din zona comună și să pătrund în zona lui Xavier Ignacio, temător, bâjbâitor, neîncrezător. La fiecare pas mă uitam îndărăt, la fiecare pas căutam pașii altora. Pași cel mai adesea bâzâitori. Mi-a povestit tatăl meu cândva un fragment de simptomatologie al nu știu cărei boli. Simți că aluneci pe șine, într-un tren cald și luminos. Nu e nici o legănare. Doar o alunecare, ușoară, foarte ușoară. Viteza ei sporește imperceptibil, nu simți, ai vrea ca alunecarea să-și păstreze la nesfârșit constanța. Și deodată a crescut într-atât, că te trezești și te repezi la cutiile de medicamente, gata să înghiți orice, numai să treacă, să scapi. Cam asta era apropierea mea de Xavier Ignacio. Când credeam că sunt aproape, mă trezeam alungat înapoi, izgonit, îmbrâncit, zvârlit. Intervalul acesta a devenit de nesuportat. Într-un fel, cu comunicarea e ca și cu dragostea: crezi în ea când nu mai există. Dar asta înseamnă că odată ai comunicat, ai putut-o face; altfel, cum ai regreta-o? Sau pur și simplu ți-e imposibil să accepți că nu a existat cu adevărat niciodată și proiectezi în trecut, neapărat în trecut, idealismele tale searbede.
Eu, cel puțin, am știut că nu voi reuși. Dar mi-ar fi plăcut să stau cât mai mult în alunecarea atât de plăcută a trenului în lumină și căldură, înainte de accelerarea lui turbată și nemiloasă.
Aș vrea să fie limpede. Nu a fost un impuls pe care să nu fi fost în stare să-l controlez, nu a fost un act premeditat. De-a lungul timpului, s-au tot acumulat fapte care în sine nu aveau prea mare importanță, prea mare ecou, dar care, adunate, m-au dus unde m-au dus. Acum câtva timp, Ticu Vasilache, coleg de liceu, de facultate și de slujbă, mi-a cerut să-i împrumut Meandros (Meandre), cartea care mi-a plăcut poate cel mai tare din scrierile salvadorianului. Citește mult și are opinii din care ai destule de învățat. Dar i-am împrumutat cartea cu inima îndoită. O carte dată înapoi e un adevărat cadou, se știe, iar mie cadourile, asemenea cadouri, îmi displac profund; când le primești înapoi, le primești cu coperțile îndoite, cu paginile desprinse de la cotor, adesea pătate. Cândva, una pe care am primit-o înapoi era așa de ferfenițită încât chiar am aruncat-o și mi-am cumpărat un nou exemplar. Am coborât după el și l-am mai prins în stația de tramvai. S-o citească în fotoliu, întorcând-o spre stânga sau spre dreapta după privire, ca să n-o deschidă prea tare, se vedea de la prima privire că e prost încleiată. În nici un caz să n-o citească la birou, punând-o pe masă, cu siguranță o va distruge; și nici să n-o pună cu fața în jos, ca să știe unde a rămas. Există semne de carte. Mi-a adus-o, mai rău decât am bănuit, în ultimul hal de ferfenițită. Iar alt exemplar nu am mai găsit să cumpăr. Atât m-am înfuriat, că parcă vinovat devenise și Xavier Ignacio. Iar acum, când ne-a vizitat Del Bosque, nu m-am dus să-l văd. Dar un cunoscut mi-a adus o fotografie cu el de la lansarea traducerii din Como cepillo de alambre (Aspru ca o perie), ultima lui carte. Și un exemplar cu autograf, un fel de a zice; era un zigzag, o mâzgălitură. Desigur, avea de semnat atâtea exemplare, se făcuse coada până afară din sală, dar și să spui apostilă ar fi fost prea pretențios; oricine putea mâzgăli așa. Mie îmi ajungea numele lui tipărit pe copertă. M-am simțit trădat, batjocorit.
După întâlnirea cu studenții, de la facultate, a fost condus acasă. Vă spun lucruri binecunoscute, nu știu de ce ar trebui să le repet la nesfârșit, nu știu ce ar mai fi de aflat. Dar, probabil ca în romane, sperați să se ivească vreun lucru nou, vreun accent nou, vreo nuanță nouă. Fie! De dragul literaturii! Stătea pe Strada Toamnei, la numărul 23, o casă veche, frumoasă, cu o latură de gard acoperită de tufe înflorite. A venit târziu, însoțit de traducător și decan. Nu putusem intra în amfiteatru, era o îmbulzeală de nedescris, dar am așteptat în holul de marmură și apoi l-am urmat la restaurant. De pe cealaltă parte a străzii am văzut masa la care stăteau când ușa s-a deschis să intre alte două persoane. Erau patriarhul, cel tânăr!, al criticii noastre și un soi de filosof monden, eseist cu nostalgii. Restaurantul era gol, cei doi se îndreptau spre masa lor, unul din ei s-a întors în mers către portarul care încă mai ținea ușa. Traducătorul îmi spusese că Xavier Ignacio acceptase invitația la restaurant cu condiția să nu fie decât trei persoane, el, traducătorul și decanul. Cei doi mișei ce căutau acolo? Se băgau în seamă, cum altfel? M-am așezat pe o bancă și am așteptat să se termine. Au ieșit toți cinci, s-au despărțit. Pe cei trei i-am urmat spre Strada Toamnei, nu era departe. Au intrat în curte și au mai stat de vorbă pe peron. Apoi, Del Bosque a ieșit cu ei și i-a condus spre capul străzii. Eram mult în urmă, pe trotuarul celălalt. Când a revenit, înaintasem destul și am pornit înapoi. Am traversat și l-am lovit de câteva ori, cu un coupe-papier. Îl cunoașteți. M-ați întrebat dacă am așteptat să ajungem la umbra castanului, ar fi fost un argument pentru premeditare. Ce castan? Nu am văzut nici un castan. Xavier Ignacio nu s-a răsucit, nu a încercat vreo rezistență. S-a lăsat moale pe picioare, ca într-un soi de epuizare căreia speri să îi reziști.