Pliantele turistice care promovează Brazilia merg pe câteva teme clare: plaje și animale pe un fond de pădure tropicală. Plus stereotipurile cu statuia lui Isus din Rio și kitschul flamboaiant al Carnavalului. Însă pe niciunul nu vezi imaginile cel puțin la fel de flamboaiante (fără partea kitsch) cu sutele de tipuri de fructe pe care le poți găsi străbătând Brazilia.
De regulă, călătoria în Brazilia a turistului de pe alte continente începe în sud. São Paulo și Rio de Janeiro au cele mai mari aeroporturi, așa că acestea sunt punctele în care e cel mai probabil să aterizezi. Ceea ce e bine, căci incursiunea în lumea fructelor braziliene se face treptat, gradual. Am aterizat, așadar, în sud și am pornit spre nord, pe coastă. În imensitatea orașului Rio n-am avut prea multă vreme să ajung la piață, dar niște magazine de fructe tot mi-au ieșit în cale: rafturi (multe) cu mango, banane, ananas, guave, maracujá... începutul fascinației. Parcă prea sunt multe soiuri de mango și banane, arată diferit unele de altele, dar toate par a fi totuși mango și banane. Precum merele și perele prin piețele europene. Dar chiar dacă sudul brazilian e o zonă (sub)tropicală (Tropicul Capricornului trece chiar prin nordul metropolei São Paulo), deci multe fructe le cunoști din Europa mediteraneeană, lucrurile neașteptate încep să apară încă de-aici. De exemplu, ceva ce seamănă cu o pară cu moț. Desigur, nu e pară cu moț. Te apropii de raft și citești caju. Ce...?! Caju?! Păi parcă ăsta arăta ca niște semințe încovoiate și scumpe. Aflu că sămânța se ascunde chiar în moț, trebuie să fie bine coaptă ca s-o poți mânca, iar para e fructul de caju, comestibil și el.
Încă nu gust caju în Rio, căci sunt prea ocupat cu guave și maracujá. Acestea din urmă un soi mare, galben și mult mai puțin dulce decât cele mici, vineții, cunoscute ca fructul pasiunii. Cunoscute greșit, de altfel, căci traducerea corectă ar fi fructul patimilor, nu al pasiunii. Spaniolii și portughezii, după ce au trecut prin foc, sabie, țeapă și gripă popoarele indigene, s-au gândit să le trimită câțiva misionari celor puțini rămași în viață, ca să-i educe în ale creștinismului catolic. În încercarea lor educativă (sic!) plină de fervoare, ei au mers până acolo încât au denumit Flor de las Cinco Llagas / Flor das Cinco Chagas plantele din genul Passiflora (din care face parte și maracujá), adică Floarea celor Cinci Stigmate. Așadar, fructul este al Patimilor lui Isus, nu al pasiunilor fierbinți. Dar când o traducere prinde rădăcini, nu mai ai ce-i face, oricât de penibilă ar fi ea.
Nord-est, pe coastă, în sus, tot în sus... Bahia, statul-emblemă al Afro-Braziliei. Lăsasem, deci, pentru mai târziu fructul de caju și-i vine rândul în Salvador, acum în plină zonă tropical umedă. Un gust dulce-acrișor și o aromă relativ discretă la început, dar care se intensifică dacă îl lași câteva zile în cameră. În Salvador - prima incursiune în piață: mormane de papaya, grămezi de ananași, nelipsitele guave, maracujá... Și ceva nou în peisaj: jackfruit, numit aici jaca. Vândut mai ales la felie, căci fructul e mare, greu și scump. Și cu o consistență serioasă în plus - nu e ca și cum ai mânca o felie de pepene roșu. Să mănânci o felie de jaca e lucru serios! În română nu există o denumire, uneori îl întâlnești prin supermarketuri, în stare acceptabilă, vândut la felie.
Nord-est, pe coastă, în sus, tot în sus... Sergipe e unul dintre cele mai mici state braziliene, cu puține atracții turistice. O oprire în câteva sate e însă ocazia de a descoperi unul dintre cele mai stranii fructe braziliene - jenipapo. Majoritatea acestor denumiri vin din limbile indigene. La fel și jenipapo, care în tupi-guarani înseamnă fructul-ce-servește-la-pictat, căci pigmenții lui sunt folosiți pentru tatuaje. Aroma e intensă, foarte intensă, înțepătoare, dincolo de plăcut sau neplăcut. În afară de jenipapo - arbuști cu acerola roșii, ca niște cireșe, numai bune de mâncat. Deși seamănă cu cireșele, sunt mult mai acrișoare și au o aromă specifică.
Ajuns în Olinda, descoperirile nu se opresc la tarabele cu fructe, ci continuă în curtea pensiunii, unde crește un copăcel plin cu niște bobițe galben-portocalii, delicate și parfumate. Întreb ce sunt și dacă sunt bune de mâncat. Da, sunt bune de mâncat și în Pernambuco se numesc eugênias. Cad în fiecare zi din copac, sunt fragile, iar proprietarii pensiunii le adună constant și le pun pe o farfurie, pentru ca toată lumea să se înfrupte din ele. De-acum încolo identificarea științifică va fi din ce în ce mai mult o provocare, căci aceeași denumire populară desemnează mai multe fructe care nu au nicio legătură unele cu altele; ori pentru că denumirile diferă complet de la un stat la altul, de la o zonă la alta. După numeroase încercări de identificare, cred totuși că plăpândele eugênias sunt Eugenia luschnathiana, în Bahia numite pitomba-da-baía.
Nord-est, pe coastă, în sus, tot în sus... Ceará. Piețele și tarabele din Fortaleza deja încep să mă copleșească. Umbu, cajá, umbu-cajá (un hibrid între precedentele, pare-se), cajá-manga... ce nebunie, ce nebunie! Cine să le mai înțeleagă? Da, sunt diferite dacă le încerci unele după altele, dar după un timp ți se amestecă în cap. Jamelão, pitomba... În sfârșit, am impresia că am găsit un reper în acest ocean de necunoscut. Pitomba, adică ciorchini de longan! Îi știam din Asia de Sud-Est. Dar surpriză: când desfac boabele de pitomba, observ că au mult mai puțină pulpă decât longanul și un sâmbure mult mai mare. Mă documentez puțin și văd că e, de fapt, un alt fruct. Fac parte din aceeași familie botanică, dar e, totuși, altă specie. De ce ar avea Brazilia doar un soi propriu de longan, când poate avea propria specie de longan?!
Nord-est, pe coastă, în sus, tot în sus... Maranhão. São Luis e unul dintre cele mai plăcute locuri din nord-estul brazilian - multe azulejos, multă arhitectură bună, chiar dacă o parte din ea zace în paragină, într-un patrimoniu UNESCO prea puțin întreținut. Piața - câteva străzi cu tarabe pline cu fructe nemaivăzute, ca-n O mie și una de nopți braziliene. La care se adaugă piața acoperită, cu tarabe nenumărate. Multe, multe fructe, înnebunitor de multe, simt că nu se mai termină. Apar și tot apar. Printre ele - unul care se numește abricó și chiar are gust de caisă. Bacuri - un adevărat simbol statal, dulce-acrișor, parfumat, la care se mănâncă doar pulpa albă din jurul sâmburilor (mari). Încerc să gust și din pulpa galbenă și tare de sub coajă: acră ca lămâia, pe care îmi imaginez că ar putea-o înlocui cu succes la acrit mâncarea. Și delicioasele anonacee - în piața acoperită descopăr o adevărată colecție: fruta-pinha, chirimoia, atemoia (un hibrid între cele două), graviola.
Nord-est, pe coastă, în sus, tot în sus... Pará. Belém - vărsarea Amazonului în ocean, printr-un ceva care încă îi uimește pe geografi, neștiind exact în care categorie să-l încadreze: deltă, estuar sau deltă-estuar. Apa din cel mai mare bazin hidrografic al planetei (peste 7 mil. km2) se varsă în Oceanul Atlantic cu un asemenea debit, încât dă naștere fenomenului numit pororoca, un val mareic de până la 4 m înălțime, care merge pe fluviu, contra curentului apei, și poate ajunge până la 800 km în interior. Cât stau în Belém nu prind pororoca, dar prind ploi ecuatoriale puternice, renumite pentru faptul că se revarsă zilnic peste oraș, invariabil după-amiaza. Ver-o-Peso e piața de pe cheiul râului, cu sute de tarabe cu street food, legume, fructe, conserve. Neajungându-le spațiul pieței, vânzătorii se întind și pe trotuare, pe tarabe improvizate sau pe jos. Unii sparg nucile braziliene (castanha-do-pará) și le bagă în pungi, alții își strigă bananele, alții taie coaja groasă a fructului cupuaçu, pentru a vinde doar pulpa. Parcă sunt încă și mai mulți și multe decât la opririle precedente. Mă învârt amețit prin acea nebunie, la începutul după-amiezii, când încep să se audă tunetele furtunii. Până nu trece ploaia, nu are rost să plec din piața acoperită. Ajung într-o secțiune a pieței mai puțin circulată. Îmi dau seama că acolo se vând nu doar fructe proaspete, ci și semințe pentru cei care vor să le planteze. Într-un colț - o tarabă care arată ca peștera lui Ali Baba. Paznicii - o mamaie și un tataie, joviali și comunicativi. În portugheza mea rudimentară, încep să întreb ce e fiecare exponat. Evident că cei doi își dau seama imediat că nu sunt din partea locului. Le spun că vin de pe coastă, vreau să pornesc pe Amazon, în amonte, și sunt curios să descopăr fructe locale, că mă fascinează numărul și diversitatea lor. A fost de-ajuns: odată cu potopul de ploaie se dezlănțuie și potopul de fructe.
Tataie: Ce faci pe-aici?
Eu: M-a prins ploaia în piață și mă uit la tarabe. Aveți multe fructe aici, nu cunosc nimic din ele.
Mamaie: Ești în Amazonia, sigur că avem multe.
Eu: Brazilia e un paradis al fructelor...
Tataie (cu un zâmbet viclean): Hai, vino să încerci câteva. Nu-ți fie teamă. (Apucă un fel de con de brad și-i retează partea de sus). E agua de ubuçu.
Eu (confuz): Agua... de ce?
Mamaie: Ubuçu. E fructul unui palmier. Bei apa din el, așa cum ai face cu o nucă de cocos.
Eu: Aaahh... ok! (Beau lichidul din con - ușor dulceag, fără un parfum anume.)
Tataie (apucând altă ciudățenie): Pupunha. Ține!
Mamaie: E tot fructul unui palmier. Trebuie fiert ca să-l poți mânca.
Eu (gustând pupunha, nu foarte convins): Mda...
Tataie (apucând altul): Tucumã.
Mamaie: Tot de palmier.
Eu (gustând): Mda...
Tataie (apucând altul): Umari.
Mamaie (apucând și ea unul): Uxi.
Eu (mestecând bucățile, fac față cu greu acestei avalanșe): Tot din palmieri?
Mamaie (râzând de mine): Nuuu... nu tot ce mâncăm cade din palmier!
Tataie (chicotind): Și nu tot ce cade din palmier se mănâncă!
Eu (rușinat): Aaahh... ok.
Mi se pare că toate astea au gust de dovleac crud, dar nu îndrăznesc să le spun.
Scurtă pauză, apoi, din ce în ce mai dezlănțuiți:
Tataie: Sapoti.
Mamaie: Jambo.
Pe acesta îl recunosc - rose apple, cu o ușoară aromă de apă de trandafiri, cu condiția să fie bine copt.
Sunt din ce în ce mai amețit. Ploaia pare să se termine, dar fructele nu.
Tataie: Cupuaçu.
Mamaie: Murici (niște bobițe mici, galbene, tare drăguțe, dar și tare acre, cu un retrogust de fermentat; mă strâmb).
Tataie: Ingá-chichica (sunt ca niște păstăi de fasole, din care mănânci pulpa albă, ca o vată îmbibată în apă, din jurul seminței).
Deja nu mai pot. Mă eschivez.
Eu (ezitant): Cred că ajunge... nu mai pot.
Mamaie și tataie (se opresc brusc, se privesc unul pe celălalt, perplecși; apoi, într-un glas): Ajunge?! Cum adică ajunge...?! Ești în Amazonia, acesta e doar începutul!
Apoi continuă, scot și tot scot. Fructe, fructe, fără număr.
Tataie: Biriba.
Mamaie: Guajava-mirim.
Tataie: Castanha-sapucaia.
Mamaie: Sapota-do-solimões.
Tataie: Cubiú.
Mamaie: Cupuí.
Mă amețește și faptul că invariabil accentul cade pe ultima vocală (probabil tot o caracteristică a limbilor indigene tupi-guarani?), toate aceste denumiri sună ca o incantație de care te simți legănat: ubuçú-tucumá-uxí-umarí-jambó-cupuaçú-muricí-ingá-biribá-cubiú-cupuí.
În portugheza braziliană, chiar și denumirea ananasului vine din tupi-guarani, cu accentul pe ultima silabă: abacaxí (a-ba-ca-șí).
Într-un final, li se face milă de mine și renunță, dar nu înainte de a-mi pregăti o surpriză.
Mamaie (apucând de pe tarabă un fruct): Vezi asta? E fructul noni. Ți-l dăm să-l încerci acasă. Dar nu cumva să-l arunci, căci e un fruct care face minuni!
Vai, fructul noni! Măcar la fructul noni accentul nu cade pe ultima silabă! De mult voiam să-l încerc, văzusem prin magazinele naturiste suc de noni, extrem de scump, pe rafturile de superalimente (noțiune în care nu cred absolut deloc). Foarte bucuros, iau fructul noni și plec spre hotel, prin bălțile de pe trotuare. Ajuns acasă, îl desfac cu cuțitul. Miros: pfuaa! Ciudat, tare ciudat. Gust: vaaai! Varză acră plus ceva iute, mă ustură buzele. Și un miros tare straniu! Nu e de mirare că în engleză i se mai spune și fructul-care-te-face-să-vomiți. Insist - buzele ustură și mai tare, acum și limba, dar nu mă las. Promisesem să nu-l arunc - dacă mamaia o fi făcut vrăji și cine știe ce pățesc?! Termin fructul noni și da, trebuie să recunosc: cu fructul noni intri într-o altă dimensiune. Fructul noni e poarta către o altă paradigmă a noțiunii de fructe. Până la fructul noni nu știusem nimic, absolut nimic despre fructe. De-acum încolo nu mă va mai putea uimi nimic.
În zilele următoare mă pregătesc de îmbarcare. Îmi cumpăr hamac, câteva soiuri locale de banane (căci sunt ușor de mâncat, rezistă câteva zile și până atunci le ignorasem complet), bilet de vapor și plec pe Amazon, spre Santarém-Manaus-Tabatinga-Iquitos. Pe Amazon, în amonte, tot pe Amazon în sus... cu opriri din loc în loc.
Mamaia și tataie avuseseră dreptate și le-am fost recunoscător pentru acel botez al focului: fusese doar începutul. La fiecare oprire, altele și altele. Amazonia e deja altă lume, chiar și pentru restul sud-americanilor, chiar și pentru restul brazilienilor. Precum fructul noni, Amazonia e o altă paradigmă. Cele mai exotice fructe nu le descoperi nici măcar în piețe, ci pe marginea drumului, vândute de femeile indigene care vin cu ele din satele pierdute în junglă și care probabil că nu-și permit să-și plătească o tarabă în piață. Așa că le vând pe jos, pe trotuare.
Dacă ar fi să găsesc un fruct-emblemă al Braziliei zilelor noastre, de la nord la sud, cred că acela este ubicuul açaí, fructul unui palmier din Amazonia, pe care nu-l mănânci ca atare, ci în foarte multe preparate: înghețată, pastă-cremă (garnitură la orice mâncare), suc, sirop, bomboane, gem, prăjituri. În ultimii ani au apărut açaiterias, adică restaurante specializate în açaí! E peste tot și a trecut frontiera și în țările vecine.
În Amazonia, chiar și supermarketurile sunt uimitoare: dacă nu au cel puțin 4-5 soiuri de mango și tot atâtea de banane, probabil că se trezesc cu tone de reclamații din partea clienților. Tabatinga e locul din inima Amazoniei unde se întâlnesc Brazilia, Columbia și Peru. E o zonă liberă, fără frontieră fizică, ocazie de a explora toate piețele. 3 în 1. Descopăr crengile de un metru lungime de ingá-cipó (versiunea uriașă a ingá-chichica); fructele acre de arazá sau de camu-camu, mult mai bune în gemuri decât proaspete; ciorchinii de uvilla de la selva, foarte parfumați, care chiar au gust de struguri; fructe cu forme foarte ciudate și cu gust foarte bun - mano de tigre sau huevas de toro; mocambo, asemănător cu fructul de cacao (cu care se înrudește), de dimensiunile unui pepene galben și mirosind la fel de puternic ca acesta... Ce nebunie! Vai, ce (in)credibilă nebunie! Și nimic nu va mai fi ca înainte de fructul noni...
P.S.1: O parte din această povestire e realitate. Cealaltă parte e ficțiune. Dar, pentru că America de Sud e tărâmul realismului magic, nu vom ști niciodată care parte e realitate și care e ficțiune.
P.S.2: Denumirile locale ale fructelor sunt trecute în italice, așa cum le-am descoperit, în portugheză, respectiv spaniolă. Denumirile populare sunt însă foarte imprecise, așa că, pentru cei ce doresc mai multă precizie, iată un:
GLOSAR DE TERMENI ȘTIINȚIFICI:
Abricó: Mammea americana
Acerola: Malpighia emarginata
Açaí: Euterpe oleracea
Arazá: Eugenia stipitata
Atemoia: Annona x atemoia
Bacuri: Platonia insignis
Biriba: Annona mucosa
Cajá: Spondias mombin
Cajá-manga: Spondias dulcis
Camu-camu: Myrciaria dubia
Castanha-do-pará: Bertholletia excelsa
Castanha-sapucaia: Lecythis pisonis
Chirimoia: Annona cherimola
Cubiú: Solanum sessiliflorum
Cupuaçu: Theobroma grandiflorum
Cupuí: Theobroma subincanum
Eugênia: Eugenia luschnathiana
Fruta-pinha: Annona squamosa
Gavriola: Annona muricata
Guajava-mirim: Psidium striatulum
Huevas de toro: Macoubea guianensis
Ingá-chichica: Inga laurina
Ingá-cipó: Inga edulis
Jaca: Artocarpus heterophyllus
Jambo: Syzygium malaccense
Jamelão: Syzygium cumini
Jenipapo: Genipa americana
Longan: Dimocarpus longan
Mano de tigre: Duguetia stenantha
Mocambo: Theobroma bicolor
Murici: Byrsonima crassifolia
Noni: Morinda citrifolia
Pitomba: Talisia esculenta
Pupunha: Bactris gasipaes
Sapota-do-solimões: Matisia cordata
Sapoti: Manilkara zapota
Tucumã: Astrocaryum aculeatum
Ubuçu: Manicaria saccifera
Umari: Poraqueiba sericea
Umbu: Spondias tuberosa
Umbu-cajá: Spondias sp.
Uvilla de la selva: Pourouma cecropiifolia
Uxi: Endopleura uchi