"Stai că te sun."
- Bon matin și nu vreau să aud un refuz, îmi zice G pe videocall, din pat, cu ochelarii la ochi, citind în laptop. Recunosc simptomele depresiei și nu are sens să stai cu ea-n bârlog. Deja am găsit un spectacol de operă, știu exact ce muzeu vizităm și plimbările pe care o să le facem.
- Ok. You got me, book, capitulez eu în fața unei voințe fără echivoc. Dar să fie foarte clar că vreau să mă odihnesc, nu să adaug oboseală și că vreau totul de-a gata, să nu am nimic de făcut, de decis sau de dat - doar să primesc.
- Très bien, ma chérie.
1. Permission not to be helpful.
- Te rog, ocupă-te tu de toate rezervările, fă un total și spune-mi câți bani îți trimit. Sau poți să îmi iei facturi și să faci plățile din contul meu, dacă-ți dau datele?
- Biensûr.
Thank God! Și de nimic nu m-a mai durut capul. Bilete de avion, rezervare la hotel, check in, muzica din căști, transportul din aeroport până în Lyon, protocolul de la hotel, bagaje, închirierea de biciclete în fiecare zi, itinerariul și must see-urile orașului, locuri bune de mâncat - de nimic nu m-am ocupat, am așteptat să îmi fie dăruite și am exersat să le primesc natural.
Și cu nimic nu am ajutat. Nici măcar cu indiferență. Cu o îndrăzneală zâmbitoare și inocentă ca la 14 ani, de parcă atunci o cunoșteam pentru prima oară în viață, am reușit să emit pretenții atunci când le-am avut, am cerut și mi s-a dat: loc la geam, vreme bună, baghetă cu brânză și vin, ecler și cafea, apus de soare peste Mont Blanc, Gauloises blondes și chibrituri, concert de orgă în catedrală, plimbări lungi, poante și tăcere.
2. Connection to art and nature.
Culoarul de zbor dintre Otopeni și Lyon trece fix pe deasupra Alpilor, în ultima jumătate de oră înainte de aterizare. Crestele albite de zăpadă se succed în lanțuri fără sfârșit, într-o manieră insațiabilă, strălucind ca niște glazuri în bătaia soarelui, mult deasupra plafonului de nori. În urechi - Für Elise. Fiecare clapă se identifică crystal clear. Cu aceeași claritate îmi aduc aminte întreaga digitație cu care interpretam această piesă la audiția de final de anul IV la Școala de Muzică, și cânt instinctiv la pian pe genunchi...
Din aeroport înspre oraș, împrejurimile Lyonul sunt pline de verdeață și case armonios integrate unele cu altele, dar și toate în peisaj. Coerența aceasta arhitecturală, respectând planuri urbanistice și natura înconjurătoare, mă odihnește întotdeauna în străinătate, în Europa de Vest.
Lyonul însuși este vârf de lance la acest capitol. De aproximativ cinci ani, Primăria pune în aplicare un plan masiv de depoluare și "înverzire" a orașului, prin modificări de carosabil, stații de biciclete multe și accesibile, reguli de circulație avantajoase bicicliștilor, mijloace de transport în comun electrice, lărgirea și amenajarea zonelor de promenadă. Multe clădiri de birouri au spații verzi sau adevărate grădini la interior. Toate cartierele și străzile sunt golite, parcă, de mașini și pline de verdeață, iar paralela aceasta geografică mai joasă îți permite să te joci cu plantele exotice în combinații îndrăznețe și să te bucuri de ele în toate anotimpurile. Arhitectura cartierelor din centru e amprentată de bogăția tipică marilor imperii, măcar cheltuită cu stil: clădiri publice sau private și case la scară mare, din piatră ornamentată, în culori elegante, cu ferestre înalte și grădini pe măsură.
În general, am luat micul dejun înspre amiază pe pajiștile parcului Tête d'Or, pe malul lacului inert, printre rațe și gâște, împărțind cu ele din baghete, ascultând păsările și făcându-mi apoi siesta în plimbare pe jos sau cu bicicleta pe aleile acestei imense arii pe care se întinde. Copaci seculari, arbori exotici, culorile toamnei în nuanțe unice și irepetabile la fiecare frunză.
E răcoare bine, dar sunt echipată ca lumea. Mănuși (cyclam închis) din lână (de la Limoge), eșarfă de tricot gros (mov în dégradé, pariziană) la gât, mereu un pulover de cașmir pe sub geacă și adidași călduroși în picioare. Îndrăznesc astfel să mă plimb ore în șir prin Grădina Zoologică din interiorul parcului, amenajată ca o savană și ca o junglă aievea: pe spații cărora nu le vezi capătul, împrejmuite de cursuri de apă și garduri joase, admir îndelung antilope, mă odihnesc în mișcările molcome ale girafelor și zebrelor, râd copilăros de maimuțe și îmi clătesc privirea în rozul flamingilor...
Clădirile de sticlă care adăpostesc grădinile botanice mă îmbie cu umiditatea și căldura lor, în care plante cărnoase, suculente, parfumate, imense, exotice și colorate stârnesc toate simțurile și senzualitatea. Mă las pradă acestor senzații, mă încarc din toate și le consum apoi biciclind în aval pe Rhone, pe cărările de pământ de la buza apei și pe asfaltul lat al promenadei care duce pană la confluența cu Saonul.
Miroase curat și oxigenat, pașii și pedalatul sunt à la légère, liniștea și tihna plimbării se împletesc cu țipete și râsete de copii, foșnit de roți pe asfalt, veselia cafenelelor sau ritmul sacadat al alergătorilor (de toate vârstele, mulți și peste tot în Lyon) care ne ocolesc.
Muzeul La Confluence marchează spațiul și ochiul cu clădirea sa futuristă și voluminoasă. Colecțiile permanente sau temporare se succed natural, uimitor și tot mai captivant, în ciuda varietății lor (animale și păsări, colecții de insecte, colecții de fosile, antropologie, magie!, geologie, inginerie și multe altele) și a încăperilor vaste în care sunt amenajate.
Prin sticla pereților imenși ai muzeului, confluența celor două râuri în prefiguratul apus îmi dă o energie aparte.
Mă las dusă pe spirala timpului înapoi pe malurile Saonului, mai vechi și mai puțin amenajate, pe care parcă aud scârțâitul osiilor carelor de lemn romane și forfota negustorimii secolelor medievale. Catedralele vitrate se oglindesc încremenite în râu. Doar el curge mai departe în crepuscul. Păstrez pictura aceasta renascentista pe retină și-n inimă.
"Viae-le" romane din piatră cubică, înguste și care urcă din orașul vechi către castrul de pe colină, mai sus de Saon, le parcurgem pe jos și cu oarece efort, efortul acela bun, care scoate prisosul din om.
Cu fiecare pas al plimbărilor noastre, cu fiecare peisaj și cu fiecare atracție, am respirat de la amplu la tot mai ușor, am relaxat gâtul, spatele, am îndreptat coloana, am eliberat umerii, brațele, coborând oboseala și dăruind-o pământului prin picioare, am lăsat natura să îmi curețe sângele, iar arta să îmi alinieze pulsul, ca într-o dializă fantastică.
În amfiteatrul de 2000 de ani al Lugdunumului, sunt gratificată pentru trei sau patru minute cu imaginea măreață a Mont Blancului, exact cât îl mai poate lumina soarele cu ultimele raze ale zilei, înainte să se înece în marea portocalie de asfințit.
Au căzut de pe mine toate, ca niște cruste uscate, și oboseală, și stres, și griji, și gânduri. Redevenită ființa umană, adică volitivă și creatoare, sunt capabilă să gust și să mă umplu de culorile și nuanțele apusului, iar apoi să mă îndrept spre Basilique Notre-Dame de Fourvière, cu o nouă dorință. Care se împlinește, desigur, dar nu oricum și oricând, ci fix când, privind în sus către rândurile nesfârșite de ornamente ale bolților de la intrare, mă opintesc, împing cu greu ușa masivă a catedralei și fac primul pas înăuntru: orga se pornește în acorduri până la cer, chemând oamenii la rugăciune și marcând începutul slujbei de seară.
Cele douăsprezece (câte semnificații!) ogive gotice ale "templului" sunt căptușite cu vitralii, de sus până jos. Toate, absolut toate o înfățișează pe Maica Domnului, parcă obsesiv: într-una în alb, într-alta în albastru, în următoarele în purpuriu, verde, mov închis, auriu.. - nu mai țin șirul. În pași înceți, neauziți, întârziind uitată, de la o înfățișare la alta mi se cască un zâmbet pe față și un spațiu cald în torace, ajungând la propria mea înțelegere: toți seculii de patriarhat ai creștinismului, monopolul de parte bărbătească din apostolat și preoțime, femeia cea care nu a fost prețuită, ocrotită, ajutată, înțeleasă, susținută, iubită, femeia batjocorită, cal de povară, nedreptățită, uitată - toate fost-au răzbunate.
Cu acordurile și ecourile de orgă și cu imaginea sutelor de lumânări aprinse în micile suporturi de sticlă roșii, albastre și verzi, ca un pom de iarnă din copilărie, m-am întors noaptea la hotel, tot pedalând, în luminile de poveste ale orașului acesta, scăldat excesiv de două râuri și bântuit de Micul Prinț, roman pe care l-am savurat din nou, în fiecare seară, înainte să mă cufund în somn.
3. Time away.
"Define away".
Departe în spațiu. 2.300 de km: un taxi, o cursă directă de avion din Otopeni, un autobuz, încă unul și mulți kilometri de bicicletă around.
Departe de locul în care îți petreci rutinele. Că e casă, că e serviciu, că e vecinătatea acestora, chiar și pasiunile "recurente". Departe, mă trezesc la 10.00 și după, nu la 8.00. Departe, mă spăl și mă îmbrac în ritmul meu, nu am de făcut patul, nici ordine, dacă nu am chef. Departe, iau micul dejun afară, nu în casă. Departe, locuiesc spațiile de lângă copaci, râuri, lacuri, flori, nu încăperi. Mănânc, fac, văd și discut numai după pofte și chef, nimic planificat. Le-am lăsat pe toate să curgă: patiserii apetisante, poze, pedalat, cafele cu cognac, străduțe și case cochete, vegetație, des eglises, braserii... E înțesat Lyonul, fie primit!
Departe de oamenii "recurenți". E benefic să iei distanță față de oamenii cu care petreci timpul în mod regulat: că e familia, că sunt colegii, vecinii sau vânzătorii de la magazinele "uzuale", dar chiar și prietenii de munte, de bere, de râs sau de necazuri. E într-un fel anume de odihnitor, un fel pe care nici nu îl conștientizăm, să nu vezi nicio față cunoscută câteva zile la rând.
Și totodată să vezi oameni plăcuți ochiului, căci, precum toți francezii, lyonezii sunt cocheți în înfățișare și manierați cu musafirii.
4. Safe space.
Siguranța ne-o generează familiaritatea și lipsa de cereri, de solicitări de orice fel.
Familiaritatea unui loc în care ai mai fost sau în care odată ajuns, te simți ca-n sânul lui Avram.
Familiaritatea (siguranța) generată de mediul în care te-nvârți: să nu te solicite, să nu te țină în suspans, să meargă totul de la sine; de aceea, orice destinație în orașele mari ale Europei e "safe", nu comportă stres sau riscuri. Iar Lyonul este mai mult decât un oraș sigur și ușor de cunoscut, este standard de civilizație și "friendly with tourists".
Familiaritatea dată de oamenii cu care te însoțești. Acest safetiness a cântărit de astă dată cel mai mult: îl știu pe G din copilărie, ne cunoaștem și ne împărtășim viețile, ne-am fost în anii din urmă bucurie și ajutor prin rotație, iar acum era "rândul" meu: obosită aproape cronic, după ani de zile de solicitare pe toate planurile, prietenul la nevoie s-a cunoscut, punându-se la dispoziție și dăruind, purtându-mă ca oul în coajă și necerând nimic. Pentru că e frumos, bine și cu putință, așa cum ne-am învățat noi în târgul Romanului, în fața blocului. În plus, G are câțiva dani peste centura neagră la judo și nu ar lăsa nimic să mă atingă. So, I got a full house.
5. Solitude to recharge.
Chiar dacă m-am însoțit, am păstrat mult spațiu personal și am petrecut multe segmente de timp în solitudine. Diminețile, serile târzii, savurând peste zi o mâncare sau o cafea în tăcere, cu privirea-n peisaje sau cu ochii închiși, șiruri uitate de minute în muzee, în catedrale, dar și plimbările lungi pe bicicletă, chiar în doi, fiind în sine curată și vegheată solitudine.
Solitudinea nu e singurătate. Solitudinea e pauza de la specie.
E rămânerea voită și liniștită cu tine însuți, îndeajunsă ființare.
Este starea care te încarcă de energie nu prin aport, ci prin lipsă de consum.
6. Stillness to decompress.
Există o liniștire a corpului: am stat. Pe malurile râurilor, la terase, în cafenele, în băncile catedralelor, pe pajiști, în amfiteatrul roman, pe borduri, în pat...
Am privit: în depărtări, într-un tablou, într-o joacă de copil, în detaliul unei pietre, în luciul apei, în sus sau în gol, în ochi, în...delung.
Acestea răcoresc capul, prin golirea de gânduri. E ca și cum torni încontinuu apă curată în paharul în care ai clătit pensulele după ora de pictură, până iese toată apa colorată și rămâne numai cea "nouă", limpede.
Și există o liniștire a spiritului, care comportă ca prim pas tăcerea. "Ești stăpânul cuvintelor nerostite și sclavul celor rostite". Suspendarea explicațiilor (cât de inutile!), a detaliilor și a "multei vorbiri" relaxează fața, gâtul, umerii. Buzele sunt mai fericite să fie folosite la zâmbet (larg, sincer, chiar și tâmp), decât la vorbit.
Am tăcut, deci. Am avut și cu cine.
7. A break from responsibility.
Știți ce înseamnă "nicio decizie"? Apoi nici una! Nici măcar de care cafea sau bere vreau: am rugat să fie liber și creativ oricine mi-o pregătește sau mi-o aduce.
Știți ce înseamnă "nicio grijă"? Am înțărcat și predat copilul bunicilor, serviciul în brațele colegilor și telefonul-n cui.
Am pus cardul la treabă și poftele pe primul plan.
I-am dat lui G toate grijile itinerariilor zilnice și lui Dumnezeu pe cea vremii. PS: Cât privește vremurile, deh - Kebap Victor Hugo, Chinese restaurant Saint-Exupery!... - o, mores!!
8. Something "unproductive".
Aaa, asta îmi place cel mai mult, atât la nivel cognitiv, cât și ca ironie a sorții, pe care, însă, cu greu o biruiesc: eficiența întruchipată, obsedată a lucrului mecanic consumat și-a randamentului, aia care, dacă are o oră liberă sau un drum de făcut, mai rezolvă două lucruri de pe listă - ador să fac...nimic! Îl fac cu voluptate! Da, am momente în care vreau să "îmi bat joc de timp", vorba unui bun prieten. Vacanțele, cititul, dormitul, arta, natura, sporturile, tăcerea, leneveala, plimbările - ah, sunt obscen de "neproductive"; în filmul unei societăți capitaliste extremiste - ar putea fi ilegale.
***
"Ce să înțelegi din patru zile? Îs puține tare..."
Iaca poți să înțelegi: barem am dormit dusă nopțile, am oasele liniștite, fața luminată, zâmbetul pe ea, roșu în obraji. Somnul, respirația, pauza genuină de la gândit-decis-făcut, îngăduirea plăcerilor descleștează "pumnul", înmoaie rigiditățile ființei, sparge piatra inimii, topește fierul minții. Iar lumina ochilor se face reflector pe partea bună a oamenilor. Toleranța (de orice natură) își reia cotele înalte.
Iaca am trăit, pătruns și preluat din energia acestei citadele-bijuterie, am respirat câteva zile aer (mai) curat, pasul e mai sprințar, privirea e cu sclipire-n ea și dorința de a pune planurile în aplicare - pulsând.
E în regulă ca, pentru perioadă definită de tine, să nu fii de folos nimănui, să te duci departe, într-un loc sigur, în solitudine și liniște, să te conectezi doar la artă si natură, să nu faci nimic și să nu ai nicio responsabilitate. E mai mult decât în regulă: e necesar și suficient pentru recreere.
Iaca poți să înțelegi sensul cuvântului "recreere". Este ceea ce urmăresc de la orice vacanță, de la un weekend, de la o nouă pasiune, de la fiecare punere în practică a unui plan sau a unei idei, de la întâlnirile cu prietenii, de la orice sport sau spectacol, de la o plimbare, de la o seară în oraș: să nu mă-ntorc cum am plecat, să mă creez din nou.
