După miros, miercuri la ora 17.50 (aproximativ) mi-am dat seama că la staţia de lângă parc a urcat în autobuz un covrig cu susan. Fierbinte. I-am simţit prezenţa încă trei staţii, apoi gata. Din două, una: ori a fost băgat în gură pe bucăţele, căzând mestecat într-un stomac, ori a coborât atârnat de-o mână. Nu ştiu pentru că nu m-am uitat după dânsul în stânga şi-n dreapta, doar i-am simţit aroma de susan tăvălit pe crusta coaptă, apoi absenţa. Lângă Biserica Neagră se fac astfel de covrigi; de's mai mulţi, se trece o sfoară prin cercurile lor, la capete îmbârligându-se un nod. Vara trecută, laolaltă cu bătrânei oarecare, fărâmiţam pentru hulubi aluatul împletit. În tăcere, molcom, până se terminau firmiturile, apoi plecam în treburile mele. Într-o astfel de zi, nimerind în învârteala lor fără sens, aripi ce planau la joasă înălţime, un porumbel era să-mi intre în bluză şi-n piept, străpungându-le pentru a ieşi pe partea cealaltă, asta dacă nu m-aş fi dat câş mai la dreapta, în ultima clipită. La sfârşitul lui august, ori prin iunie, nu mai ştiu, oricum, când au fost călduri dogoritoare câteva zile la rând, se buluciseră să se adape la ţâşnitorile folosite de trecătorii însetaţi. Zeci în acelaşi timp, de fântâna din fier forjat era acoperită cu zvâcnituri de ciocuri, aripi şi jeturi de apă. Pentru câteva momente i-a alungat o turistă blondă, rubensiană, ce-a vrut să se pozeze cu ei dând alandala din braţe. Văzând scena, am dedus că fotograful surprinsese mâinile răşchirate în aer, câteva capete de cozi ce nu apucaseră să zboare cu totul din cadru, decolteul bulbucat şi pantalonii scurţi de blugi, poate cu tot cu picioare.
Zibeta este murdărie de felină (mâţă din nordul Africii), eliminată dintr-o glandă situată în apropierea organelor genitale. Diluată foarte mult, are un miros călduţ şi efervescent care dă strălucire multor parfumuri de inspiraţie orientală. Moscul este secreţia glandulară a masculilor unei specii de antilope din Tibet. Folosit cu alte esenţe naturale, dă parfumurilor o notă de senzualitate ameţitoare, opulentă. Castoreum (zis şi extract din testicul de castor), se găseşte într-un "buzunar" în apropierea fundului numitului animal; este folosit ca fixator de aromă în mod deosebit pentru parfumurile masculine cu iz de piele şi de tutun. Ambra cenuşie este secreţia aparatului digestiv al caşaloţilor, şi este azvârlită de valurile mării, pe ţărmurile Irlandei, sub formă de bulgări urât duhnitori. Sunt buni pentru fixarea aromelor. De multe ori văzând femei superbe, fotografiate strălucitor pentru revistele de modă sau abstractizate în albumele de artă, mă întreb a ce miroseau în ziua în care s-au aşezat în faţa aparatului. Epiderma şi hainele aveau iz de zibetă, mosc, castoreum ori de ambră cenuşie? Oamenii din fotografii nu se pot adulmeca! Un pescar pozat în urmărire de balenă, nu va mirosi pe hârtie decât a substanţe chimice folosite în laborator pentru fixarea imaginii. N-am văzut niciodată irlandezi culegând în coşuri şi găleţi ghemotoace scuipate de caşaloţi. Probabil că-şi acoperă nasul cu fulare groase.
În "Caietele lui don Rigoberto", Llosa îşi parfumează personajul feminin cu zibetă din pricini cu totul şi cu totul dubioase. A se înţelege că este vorba în scenă despre o femeie frumoasă, Lucreţia (faimoasa "mamă vitregă") ce în odaie "intră odată cu umbrele", despre mosc, ciorapi, o saltea roşie, trup uns cu miere, pisici cafenii şi verzui, lingătoare, corpuri împreunate şi-o poveste ce se-mpleticeşte în capul cititorilor.
Joi dimineaţa. Scenă parcă din alt film. Măturătorii în veste oranj spălau coşurile galbene de gunoi cu cârpe şi mănuşi albastre de cauciuc. La picioarele lor, găleţi cu clăbuci. Petrecându-se în Braşov, m-a uimit. M-au uitat cu atenţie să văd cum au reacţionat oamenii la ştirea despre Îmbrăţişaţi. Nu m-am sfiit să presupun că se va produce măcar o vagă tulburare în mulţimea de pe stradă, numai că toţi şi-au văzut de-ale lor ca de obicei, ca şi cum la nord de Mantova nu s-ar fi descoperit doi dintre semenii noştri îmbrăţişaţi în moarte. Cei mai mulţi poate că încă n-au aflat, i-am scuzat în sinea mea, apoi mi-am zis că la Ştiri s-au văzut probabil doar nişte schelete oarecare pe care arheologii le curăţau de ţărână cu pensulele. Câteva ore mai târziu m-am lăsat pradă îndoielii, întrebându-mă dacă cu o zi în urmă chiar văzusem acele fotografii, dacă chiar zărisem oasele mâinilor atingând ceea ce era de atins, ca mai pe seară, strecurându-mă printre băltoace şi felinarele cu lumină galben-murdară, să mă conving că exaltarea pe care o trăiam doar eu e ridicolă. Nătângă de-a dreptul. Acolo unde simţisem hălci de metafizic, de poetic, de esenţă rară a ceea ce poate însemna mai frumos adjectivul "uman", zac de fapt simple cranii, asemănătoare cu alte miliarde de oase care au îngrăşat pământul. Cuvintele "epifanie", "transcendent", folosite cu cea mai mare cumpătare în restul timpului şi ţâşnite-n mine la vederea Îmbrăţişaţilor, s-au evaporat acolo de unde-au venit. Şi totuşi, indiferent de ce aş crede, nimic nu schimbă faptul că undeva aiurea în lumea asta, doi morţi au rămas încleştaţi în îmbrăţişarea ce-a de pe urmă, încă de pe vremea când nu se născuse Iisus, când nu se ştia nimic despre Buddha şi Allah, când nu se inventaseră scrisul, papirusul, cerneala, literatura, când nu se zămisliseră cei care au înălţat piramidele, când Socrate, Platon, Dante, Shakespeare, Leonardo da Vinci, Bach, Dostoievski nu existau ca trup şi nume.
Nu mai ştiu cine, când şi de ce (doar că era român în timp ce povestea, după moarte poate că toţi căpătăm o altă "cetăţenie"), aşa, acest Om, bărbat, povestea într-o revistă cenuşie că cel mai mult şi cel mai mult îi plăcea să urmărească lumina cum i se plimba prin cameră, de dimineaţa până seara. O privea cum intra timid pe fereastră, dimineaţa, cum se freca de pereţi, ajungea pe birou, peste cărţi şi foile de hârtie, văzând-o şi seara, plecând pe partea cealaltă. Era scriitor dânsul. Citindu-i mărturisirea l-am recunoscut ca făcând parte din acelaşi "popor", cel al preţuitorilor de raze plimbătoare pe ziduri, mobile, trupuri şi covoare.