Manual de fotografie: O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil

Mărturisesc, fără falsă umilinţă, că niciodată nu l-am avut la inimă pe Geo Bogza. Era şi el acolo un nume din manualele prăfoase de la şcoală, atît şi nimic mai mult. Dacă cineva ar fi făcut greşeala să-mi dăruiască o carte scrisă de mai sus-amintitul, l-aş fi bănuit că vrea să-mi taie cheful de viaţă, urîndu-mă de bună seamă. Însă băgîndu-mi nasul în corespondenţa lui Blecher (doar ca o firească prelungire, după ce-i epuizasem romanele, eseurile, pînă şi compunerile şcolare), văzînd cu cît drag pomenea de Bogza, m-am înmuiat. Şi cum să nu-mi stîrnească interesul un om care a avut cumsecădenia de a-l ajuta să publice cartea care m-a încîntat pînă peste poate? Pe 15 iulie şi 21 august 1934, Blecher îi trimitea lui Saşa Pană, în Braşov, două cărţi poştale. Îi mărturisea că lucrează la "Întâmplări din irealitatea imediată" (pe atunci romanul se numea "Exerciţii") cu "o înfrigurare ascuţită la extrem". Lui Bogza, care stătea pe atunci tot în Braşov, un an mai tîrziu îi trimitea scrisori din care am aflat următoarele veşti extrem de importante: Blecher avea 14 copaci în grădină, precum şi petunii, trandafiri, micşunele, iar la Berck marea era cenuşie ca apa cu leşie. Cu epistolele zumzăindu-mi în cap, am luat din raftul unui anticariat (braşovean) volumul lui Bogza "O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil". Un titlu percutant, la care oricum n-aş fi rezistat. Vreau să văd şi eu omul care n-ar fi murit de curiozitate să afle ce s-a întîmplat la Mizil în lungile o sută şaptezeci şi cinci de minute. Citind în staţie, apoi în autobuz, în drum spre casă, aşa, mai cu fereală, m-a apucat brusc dorinţa să mă îndrept grăbiş spre partea cealaltă a oraşului, spre gară, să mă urc în primul tren (care musai ar fi trebuit să meargă spre Mizil), pentru a fotografia pas cu pas, tot atîtea minute, deşi în Mizilul lui Bogza, la urma urmei, nu se întîmplase nimic! Şi tocmai acel nimic doream să-l fotografiez. Drumurile prăfoase, trăsurile cu arcuri, casele anoste, nici urîte, nici frumoase, cîinele plictisit, lumina scăzută cu o nuanţă, în minutul 74, lipia cumpărată în minutul 76 (cu un leu) şi terminată în minutul 81, cearta în doru' lelii de pe uliţa cu şapte coşciuge, fata desculţă, omul "înalt îmbrăcat prost", gîştele, beţivul ce chiuia pe banca din faţa bisericii, copiii ce strigau "Costică nebunu / Trage cu tunu", bomboanele cu dungă din băcănii, telefonista cu pulover vechi, spălăcit, fardată ca fetele din provincie, vacile întîlnite în minutul 150, săpunul Cheia cerut în prăvălie trei minute mai tîrziu, fierăria cu limbi de foc în vatră, clopotele de la gîtul cailor şi lămpile de petrol de pe peronul gării, şi aşa mai departe. Desigur, n-ar fi fost cu putinţă să fotografiez toate aceste nimicuri; urcîndu-mă în tren aş fi realizat că Mizilul din zilele noastre e cu totul diferit de cel al lui Bogza, din 1935. Telefonista, cîinele, vacile, gîştele, birjarii şi beţivul chiuitor, sigur au murit. Străzile sunt diferite, praful se aşează altfel, iar pe peron în mod cert n-aş mai fi văzut lămpi cu petrol.

Nu m-a tras niciodată aţa spre Mizil, şi fără de reportajul lui Bogza, nici să-i găsesc oraşului un rost (să mă ierte mizilenii), iar fără scrisorile calde ale lui Blecher, n-aş fi dat poate peste Bogza (îngropat în resturile de amintiri din şcoală). Denumirea localităţii vine de la vechiul substantiv turcesc "menzil", care tălmăcit în limba noastră înseamnă "serviciu de poştă". Se ştie despre prietenia dintre Caragiale şi mizileanul Leonida Condeescu, primarul care în schiţa "O zi solemnă" s-a luptat un an pentru ca urbea natală să aibă parte de onoarea ca trenul de Berlin, în drum spre Bucureşti, să poposească un minut în modesta gară. Pe 10 octombrie 1938, după amiaza, după 32 de minute petrecute în Mizil, lui Bogza îi venise ideea să expedieze cunoscuţilor cărţi poştale cu "Salutări de la Mizil". În minutul 36, a socotit de cuviinţă să se semneze: Caragiale! De fericire, gîndul l-a pironit locului, după cum povestea. Din păcate, trecînd minutele, cu laşitate s-a sucit de teama funcţionarului de la Poştă, trimiţîndu-i lui Horia Bottea, judecător la Ocna Sibiului, telegrama: "Salutări emoţionante, Caragealis". Sună aiuritor de frumos acele: "salutări emoţionante", însă ar fi fost şi mai grozav dacă ar fi păstrat în semnătură numele lui Caragiale. Cum am mai spus, de teamă să nu fie bănuit că-şi bate joc de urbe, Bogza pocise un pic numele expeditorului, cît să pară pentru ochii funcţionarului că-i negustor grec de cereale, şi totuşi să stîrnească uluirea prietenului cu care nu mai schimbase o vorbă de un an. În epocă s-a scris un articol despre sinuciderea adevăratului primar Leondia Condeesecu, cel din carne şi oase, ce se aruncase înaintea unui tren de pasageri, care în mod firesc "l-a rupt în bucăţi". Un cunoscut de-al meu ar fi spus că bietul nefericit s-a năpustit asupra locomotivei cu pumnul ridicat a mînie. Curiozitatea bolnăvicioasă mă face să mă întreb dacă a fost vorba despre trenul ce circula între Berlin-Bucureşti. Dar poate că mă înşel. Prea bine acesta ar fi putut să trăiască pînă la adînci bătrîneţi, făurind planuri măreţe pentru propăşirea urbei, trimiţînd petiţii peste petiţii regelui şi guvernului. Cu fiica lui, în 1889, se însurase Matei Eminescu (da, fratele poetului), erou al Războiului de Independenţă, ce se mutase cu garnizoana la Mizil.

Pe 10 octombrie 1938, cînd Bogza vizitase pentru prima oară Mizilul, avea 30 de ani. Am aceeaşi vîrstă, însă o lene oblomoviană mă împiedică să mă urc în tren, cu aparatul în rucsac, apoi mi-e teamă că farmecul provincial al oraşului unde nu s-a întîmplat nimic, s-a schimbat cu blocuri cenuşii, chioşcuri de plastic, trotuare strangulate de maşini, buticuri pline de chinezării şi oricum, cu străzi de-un sordid dezolant. Deocamdată prefer să zac acasă gîndindu-mă la cei 14 copaci din grădina lui Blecher, la epistolele schimbate între cei doi, la poezia duioasă şi niţel neghioabă pe care Bogza i-a dedicat-o primului, după ce acesta murise chinuit de boală. Din cînd în cînd fotografiez cutii poştale ruginite, ori crăpăturile din uşi rostuite cît să intre subţirimea unui plic. Într-o noapte visasem că mergeam în direcţia Buzăului, în trenul ce străbătea "ca un balaur cîmpia, fantastic luminată de lună". În somn nu picoteam în burta unei lighioane de fier, nici nu-mi spuneam că alerga prin Bărăgan ca un balaur, era un Personal prăfos, urît mirositor, însă la trezire am rămas cu senzaţia nelămurită că văzusem luna uriaşă prin geamul murdar al compartimentului din vis.