În primăvara anului 1998, Bluma Lennon ("
Casa de hîrtie", Carlos Maria Dominquez), ieşind
dintr-o librărie cu un exemplar din "
Poemele" lui Emily Dickinson, la prima intersecţie a fost lovită de o maşină, în timp ce citea cea
de-a doua poezie. După înmormîntare au fost voci care au sugerat că automobilul a
ucis-o, altele au afirmat, prin eufemisme stîngace, că poemul
i-a grăbit sfîrşitul! Nu se spune nimic despre felul automobilului cauzator de moarte, şi oricum nu cred că aş fi reţinut de ce soi şi de ce culoare era, aşa cum nu
mi-a trecut niciodată prin gînd să memorez forma clanţelor descrise
într-un Balzac, ori
să-mi scotocesc mintea după nuanţele uniformele vizitiilor din romanele lui Proust. Despre unul dintre şoferii ultimului, ştiu din mărturisirile făcute de menajera scriitorului, credincioasa Celeste,
c-a murit
prăbuşindu-se cu avionul pe
care-l botezase "
Swann". Iar
de-mi amintesc prost, şi nu
s-a făcut zob, cert este că zburase.
În oraş bag de seamă existenţa maşinilor doar cînd strangulează trotuarele, sau cînd aud scrîşnete furioase la un pas de bocancii mei mergători pe zebră. Ştiu cum arată broasca de la Volkswagen, Trabantul, Dacia, Lăstunul, pentru altele
n-aş băga mîna în foc. Am început să le acord o mai mare importanţă după ce
le-am găsit virtuţi fotogenice, în anumite fotografii care
mi-au reţinut atenţia.
Văzîndu-le pe hîrtie curburile, ascuţimile, oglinzile cu bucăţi de oameni şi de copaci în ele, cu soldaţi încruntaţi sau amanţi pupăcioşi pe bancheta din spate, cu frunze moarte ori vii pe capotă, cu urechi roşcate de setter vîjîite de vînt, prin geamul lăsat deschis,
m-am obişnuit să le privesc cu alţi ochi, mai puţin urîcioşi; citind cutare sau cutare carte, ajungînd la scena în care personajul secundar deschide brusc portiera, îmi zic "aha! e maşină de cutare fel, probabil am
zărit-o pe stradă ori în albume". În alte fotografii, dimpotrivă, îmbîcsesc cadrul, sufocînd cu prezenţa lor străzile mai mult sau mai puţin pitoreşti. Un automobil oarecare, îndesat în cartierul meu lîngă un perete cu balcon termopan şi gard viu cu murdării lăbărţate printre frunze, nu poate fi decît camuflat
într-o biată tăblărie cu roţi, decorul înecînd orice sugestie de călătorie pînă la capătul lumii şi înapoi; în acelaşi timp, în Siberia, maşina de teren nu prea arătoasă, decapotabilă, oprită lîngă rîu cît timp cele două tinere au privit băieţii goi,
ce-şi acopereau buimăciţi sexele, capătă importanţa cuvenită. În "
Pe vremea fluviului Amur", Makine a adus două studente la geologie lîngă băieţii ce se scăldau în pustiu, şi
n-ar fi reuşit oricum, ci doar
într-o maşină! Una fără capotă, pentru că altfel Naratorul şi Samurai, aflaţi la vîrsta cînd femeia însemna o stranie abstracţiune,
n-ar fi putut să vadă clar cum au fost studiaţi de orăşence de jos în sus, nestingherite de pielea goală şi udă ce se usca lîngă foc. În Rusia lui Ilf şi Petrov (mă refer la "
Viţelul de aur") automobiliştii uitaseră că pietonii creaseră lumea, că ei au pavat străzile
şi-au croit oraşele cît să capete un aspect civilizat, cu apă, becuri, parf de puşcă, soia şi lame de ras, ba chiar le ieşise din minte că inventaseră şi maşinile. Îşi manifestau amnezia
strivindu-i pe "sărmanii pietoni blînzi şi inteligenţi",
forţîndu-i pe trecători să se ferească
lipindu-se temători de zidurile caselor, pe trotuarele înguste cît banderolele de pe pachetele de tutun. Drumurile vălurite dintre sate şi oraşe păreau, în acele vremuri tulburi, acoperite cu praf otrăvitor ca pentru stîrpirea ploşniţelor, iar
de-o parte şi de alta, cam cum
s-ar spune - în şanţurile cu ierburi îngălbenite - agonizau schelete de automobile şi de căruţe. Şi nu văd cum
s-ar fi putut petrece toate acele aventuri fără "Antilopa Gnu", biata rablă, tărăboanţă cînd verde, cînd galbenă (nuanţa gălbenuşului de ou), mereu suferindă, care
i-a dus prin hîrtoape, cîmpuri şi şosele;
l-a salvat pe furăciosul de gîscă albă, ce era fugărit de o mulţime mînioasă, băgase la necaz cheflii amatori de plimbări nocturne pe banii statului, a participat la marea cursă pentru automobiliştii sovietici, a dus în ispită feţe pioase bisericeşti, şi cîte şi mai cîte. Am uitat care
i-a fost sfîrşitul! Sper că unul cumsecade, după cum
i-a fost inima ascunsă în măruntaiele de fier şi de tablă.
Uimită am fost să aflu că şoferii împătimiţi, aceia
care-şi poreclesc maşinile mai drăgăstos decît pe neveste sau amante, care le lustruiesc volanele şi-s în stare să facă moarte de om pentru o mică zgîrietură pe capotă sau pentru un strop de cafea vărsat pe bord,
n-au fost tentaţi să citească (sau şi mai şi, nu
le-a plăcut!) "
Eu şi automobilul meu", de rusul Leonid Lihodeev. O cărţulie mică şi portocalie, apărută în '76 la Editura Univers (Colecţia Globus), pe care o găsesc din cînd în cînd prin anticariate, în cutiile cu cărţi părăsite care se dau mai pe degeaba (a se înţelege 1.000 de lei vechi). Unui şofer care
şi-a botezat maşina Maricica (model vechi, nu ştiu de ce neam, bot pătrăţos, roşu) nu
i-a tihnit romanul nici cît să treacă de pagina 10. Altul, care e convins că relaxarea totală înseamnă să goneşti cu peste 100 de km / oră, cu mintea golită de toate cele, nici nu cred că a
deschis-o. Poate că şi acum zace în portbagaj, unde a
azvîrlit-o după ce
i-am dăruit-o în urmă cu mai mulţi ani. Nu ştiu să conduc, şi tot mi
s-a părut interesantă bucata în care naratorul spune: "Mie personal
nu-mi place să mă privească cineva cînd îmi pornesc automobilul,
nu-mi place cînd un ochi indiscret încearcă să se vîre în viaţa noastră intimă". O anumită Aniutka cu botine calde,
l-a călcat cu maşina pe numitul Filip Filipovici, ce tocmai se întorcea de la şedinţa de locatari unde cîrcotise împotriva automobilelor ce se înmulţiseră prin curţi ca "ploşniţele". Aniutka conducea un Moskvici 407. Naratorul arată apoi cum tărăboanţele care nu vor să pornească, şi sînt siluite
s-o facă, se împotrivesc cu înverşunare; pomeneşte
de-o manivelă băgată şi învîrtită, de îmbrînciri din ambele părţi, faruri reci şi mai ales de scîntei pătrunse în căuşul palmei şi ieşite sub formă de stele verzi în ochi, ceea
ce-a provocat ruperea mîinii învîrtitoare. Îmi amintesc (vag) şi de un garaj ocupat, înconjurat de plopi cît să nu se mai poată ieşi cu maşina,
de-un samovar aprins cu conuri de brad, de tractoare şi camioane, o Volgă neagră
şi-o Volga verde,
şi-un cîine şchiop
ce-şi ţinea lesa în bot. Roman de citit în tren,
într-un Personal duhnitor ce face opriri lungi şi dese în halte cu nume de care
n-ai fi crezut că pot exista.
"
Pnin" al lui Nabokov se termină cu o scenă în care cititorul vede pe stradă un camion de bere, urmat îndeaproape de "o mică limuzină
bleu-pal din care scotea capul un cîine alb", încadrată la spate de un alt camion. Şoferul maşinii ticsite cu valize, cutii şi patruped, era bunul profesor Timofei Pnin, cel îmbrăcat în palton matlasat şi cuşmă cu urechi, ce fugea departe de tot, se îndepărta şi de un prieten ce cu drag ar fi vrut
să-l salute. Coloana a pornit după ce
s-a făcut verde la semafor, se urnise între o casă în stil maur şi un plop de Lombardia. Depăşind camionul din faţă, Pninul de la volan a ţîşnit pe un drum strălucitor, "care se îngusta devenind un fir de aur în ceaţa blîndă".
Fiindu-i milă de el, Nabokov
şi-a lăsat personajul să se îndepărteze
pe-o cale unde distanţa se modela în frumuseţe, colină, după colină, unde "pur şi simplu
n-aveai cum şti ce miracol urma să se întîmple". În urma lui, doi bărbaţi rămăseseră să povestească la un mic dejun deprimant, cu ficăţei şi peşte, despre cum
s-a făcut de rîs la o conferinţă a fermierilor,
aducîndu-şi textul întocmit pentru alta.
M-ar încînta să cunosc un Pnin în carne şi oase, dar întocmit după chipul şi asemănarea celui plămădit de Nabokov, nu o palidă imitaţie, şi tare aş vrea să ştiu cît de diferit e plopul de Lombardia, de cei
ce-au fost tăiaţi de pe marginile şoselei lungi pe care trece, zilnic, autobuzul cu care merg la muncă.
Mi-am adus aminte de un personaj
de-al lui Kundera, un avocat respectabil care seara alerga cu un cuţit ascuns sub tricou. Din cînd în cînd lama de oţel se înfigea în cauciucurile de pe trotuare, iar roţile făceau fîsss. În mod jenant a fost dat de gol de o trecătoare isterică, urlătoare.
Prefer
s-o ignor pe "
Christine", cea născocită de Stephen King. Pe 19 iunie 1999,
plimbîndu-se pe marginea drumului, King a fost lovit
de-un Dodge Caravan, condus
de-un anumit Smith ce
nu-l văzuse la timp pentru că încerca
să-şi potolească cîinele aflat pe bancheta din spate, animal pe nume Bullet. Urmări: plămînul drept străpuns, o fractură de bazin, piciorul drept rupt ca o grisină în mai multe locuri şi o tăietură la scalp. Cinci operaţii în zece zile. Avocatul scriitorului a cumpărat maşina vătămătoare
şi-a terciuit-o într-un cimitir de rable. Un an mai tîrziu, şoferul neatent avea să moară în somn, chiar de ziua de naştere a lui Stephen King.
Tot ce se întîmplă în sau lîngă automobilele lui Wodehouse nu poate decît
să-mi stîrnească rîsul. Nu stărui
să-mi aduc aminte cum arată şi cît de des apar în pagini, sigur că mult mai rar decît majordomul Jeeves, Bertie Wooster, ceştile de ceai, castelul Blandings, mătuşile fioroase şi telegramele, însă sigur îşi au rostul lor acolo, fiind tot atît de importante ca tufişurile vorbitoare, purceaua, umbrelele şi logodnicii aflaţi mereu în necaz. Dacă e să mă trezească cineva în miez de noapte, să mă întrebe în timp
ce-am ochii cîrpiţi de somn şi părul ridicat spre toate punctele cardinale, în ce maşină
dintr-un roman
m-aş urca, aş alege
într-o clipită una din paginile lui P. G. Wodehouse. Sau din Calvino! Aş suferi cumplit dacă limba mi
s-ar împletici în gură, şi din cauza pronunţiei bîlbîite
m-aş trezi ulterior în alte cărţi, chiar dacă
m-aş teleporta din pat în tărăboanţe zburătoare. Drumul lui Kerouac prin America,
mi-e cît se poate de străin. Poate că cititori de aiurea, din lumea întreagă,
şi-au cumpărat Cadillac, un
old Chevy din '38, un
"twenty-dollar Buick" ori un Chrysler din '50, doar pentru că acestea apar alergînd în roman; nu
m-aş mira, însă e treaba lor, mai mult aş vrea să ştiu, de bine şi de rău, de automobilul dosit în garaj, cel în care suedezul Stig Dagerman
s-a urcat pentru a da drumul gazului să iasă pe ţeava de eşapament, fără a se mai ridica în veci pe picioare. În 4 noiembrie 1954 avea 31 de ani, după această dată
n-a mai îmbătrînit nici măcar cu o zi. Aproape în toate fotografiile în care
l-am văzut zîmbeşte. O vreme
m-a obsedat cartea lui,
Urme de paşi sub apă. Am
descoperit-o tot la anticariat, în cutia cu scriitorii de care nimeni nu mai avea nevoie. Pe 4 ianuarie 1960, Camus a murit
într-un accident rutier în apropierea micului oraş Villeblevin. În haină i
s-a găsit un bilet de tren nefolosit, şi nu puţini au fost prietenii care
şi-au amintit că scriitorul considera moartea printre fiarele cu patru roţi, ca fiind cea mai absurdă. Manuscrisul neterminat al romanului
Primul om a fost găsit în maşină,
într-o geantă. A fost publicat abia peste 35 de ani.
