Manual de fotografie: Mii de gânduri neliniştitoare

Oare câte fire de nisip sunt pe o fâşie de plajă? Fâşie lungă şi lată cât s-o străbaţi în paşi mărunţi timp de cinci sau şase minute. Niciodată nu m-am priceput la estimări, aşa că nu pot spune în metri, de fapt nici în minute, fără teama de a greşi, nefiind în stare să-mi amintesc nici câte amprente de păsări şi de câini rămăseseră ştampilate adânc printre scoici. Un junghi de tandreţe te poate cuprinde atingând cu palma rotundul unui stâlp susţinător de umbrelă din stuf, gândindu-te că înainte a fost plop, tei ori stejar cu ghinde, veveriţe şi frunze; de-a fost tei s-a băut ceai din el, cu stropi de lămâie, s-au făcut scaune, miere, statui şi balustrade, dădea umbră, orice-ar fi fost pe vremuri, aşa ca şi azi şi mâine, până când va fi culcat de furtună. Câtă vreme fusese copac, în zilele cu nori picurii îi cădeau uşor pe frunze, prăfoase poate, le curăţa spălându-le cu zgomot de ud scurs de sus în jos, în trepte, şi de-ai fi stat sub ele, te-ai fi stropit şi tu, pe păr, ceafă, umeri, pe gură şi pe nas dacă ţi-ai fi ridicat faţa să cercetezi de unde va ieşi soarele. Trunchiul poate că a avut scorburi şi scrijelituri cu Dan o iubeşte pe Ana, I love you tare, Yuby mic, inimi săpate cu briceagul, lângă el, peste rădăcinile acoperite de pământ şi iarbă poate că s-au petrecut necuminţenii, aşa cum vara, sub stâlpul cu umbrelă, cupluri oarecare s-au pipăit, pupat şi zgâriat pe părţile moi, şi de ce să nu ne gândim că aproape de lemnul plopului, teiului ori stejarului au murit păsări rănite. Pui de vrăbii devoraţi de furnici. Cum s-ar putea cuprinde toate acestea într-o fotografie? Mă refer la trecutul stâlpului, spre origini, chiar până în ziua când primii lăstari i-au ieşit la lumină. Mereu m-am întrebat câte creioane se pot face dintr-un copac înalt cât mine. Puiandru deci. Dar câte caiete şi câte suluri de hârtie igienică, câte ziare în care rareori găseşti vreo ştire despre arbori doborâţi cu drujba sau toporul. Îmi place să cred că stâlpii din Vama Veche sunt din salcâmi. Nu spun şi mesteceni, pentru că-i evidentă absenţa lor. Reîntorcându-se la origini, prin absurd, toate mesele, băncile şi barăcile cafenelelor rămase pe plajă de vara trecută, s-ar preschimba în arbori, aşa cum sârma ghimpată, ruginită, ar cădea pe nisip sub formă de minereuri grele.

În Franţa mai multe străzi au fost botezate cu numele lui Bernard Palissy, trăitor în veacul al XVI-lea, făuritor de ceramică meşteşugit colorată. A rămas în memoria urmaşilor nu pentru blidele smălţuite, cu şopârle alunecoase şi şerpi încolăciţi în adâncul farfuriilor, cu melci şi brotaci pietrificaţi, ci pentru că (aproape îţi vine să crezi că de dragul amatorilor de biografii suculente), şi-a ars toată mobila din casă, ba chiar şi duşumeaua, pentru a-şi desăvârşi fragilele obiecte. Din prea multă sărăcie şi lipsă de surcele, scaunele, patul matrimonial, masa şi dulapul, scândurile din podea au fost azvârlite în cuptorul încins. Lemnul devorat de flăcări a întărit farfuriile ce azi nu-s atinse de vulgare linguri şi cuţite, ci sunt expuse în muzee, la cheremul turiştilor cu degetele încremenite pe declanşatorul aparatelor de fotografiat. Palissy ceramistul a fost aruncat într-o celulă mucegăită din teribila Bastilia, unde bănui că n-a mai meşterit farfurii. Se spune c-a fost vizitat de-un rege, Henric al III-lea, care a intrat, l-a văzut, i-a vorbit, şi-a plecat, lăsându-l (de)căzut în disperare pe cel care căutase smalţuri perfecte ca "un om care pipăie în întuneric", "mereu însoţit de mii de gânduri neliniştitoare". Aceste "mii de gânduri neliniştitoare" pe care şi le recunoştea prin viu grai, trăitorul din veacul al XVI-lea, le simt în capetele necunoscuţilor care merg iarna la mare. Desigur, aceştia n-au habar de smalţuri delicate, cioburi şi ateliere de olărit. Sigur nu şi-au ars de bună voie şi nesiliţi de nimeni parchetul, n-au fost încătuşaţi şi întemniţaţi în Bastilia, probabil că n-au vorbit în viaţa lor c-un rege, dar asta nu înseamnă că nu se simt neputincioşi ca "un om care pipăie în întuneric". Le văd şi ghemul din stomac, aspru şi ţepos.

Undeva, desigur că nu mai ştiu unde, am citit că lângă Roma arheologii au descoperit o movilă uriaşă de cioburi antice, de pe vremea lui Nero, ori cu mult mai înainte. Amfore ciobite, blide, ulcele crăpate, zdrobite. Groapă de gunoi sau altar de vestigii domestice. Oare câţi şi-ar mai fi amintit azi de Nero, fiu al Agrippinei, modelator de statuete din argilă şi cântăreţ la harpă, poet şi învăţăcel al lui Seneca, dacă n-ar fi transformat Roma în torţă?