Manual de fotografie: Primul om care a fotografiat Sfinxul, plus un strop de Flaubert

Primii fotografi peisagişti au fost numiţi "pelerinii soarelui", cu trimitere, probabil, la apusurile şi răsăriturile, sau mai bine se cuvine să inversez ordinea, prin urmare - cu trimitere la răsăriturile şi apusurile imortalizate, din fericire în alb-negru; în acele vremuri nici nu s-ar fi putut strecura nuanţe trandafirii, de-o dulceaţă stricătoare de stomac. Între 1849-1851, scriitorul Maxime Du Camp (oare cine-l mai citeşte în zilele noastre?) a colindat prin Orientul Apropiat, unde a fotografiat monumente şi peisaje. Anumiţi oameni de bine spun că ar fi fost primul care a pozat Sfinxul, şi nu sunt în măsură să-i contrazic, însă faptul că poate fi numit ori ba întâiul, mă interesează mult mai puţin decât însoţitorul lui, Gustave Flaubert. Părintele doamnei Bovary (deşi pe atunci încă nu o procrease) îl însoţise pe Du Camp în călătorie, cu bani de la guvernul francez. Atât unul cât şi celălalt au lăsat în urmă mărturii scrise despre lungile peregrinări. Călătoreau pe dromaderi, mâncând cu beduinii friptură de turturele şi ascultând urletele şacalilor. Într-o zi din decembrie 1849, în zori mai exact, Du Camp şi Flaubert se căţăraseră pe piramida lui Keops, care pe atunci arăta cam la fel ca şi în zilele noastre, însă pe deasupra, în văzduh, nu treceau avioane cu reacţie şi elicoptere, iar la poale nu erau turişti japonezi care să clănţăne ritualic din aparatele digitale.

Du Camp a urcat mai sprinten, în timp ce Flaubert s-a lăsat împins din spate de doi arabi, alţii trăgându-l încetişor până în vârf, ca pe un balot preţios. Recunosc, a doua variantă de căţărare îmi e mai mult pe plac. Ajunşi în vârf la timp, au apucat să vadă o privelişte impresionantă. Citez trunchiat din evocările lui Flaubert: "Era în zori, soarele urca sub ochii mei, toată valea Nilului scăldată în ceaţă părea o mare albă, nemişcată, iar în jur deşertul, cu dunele sale de nisip, ca un adevărat ocean de un violet întunecat, ale cărui valuri păreau să fie pietrificate". Mai pomenea apoi de ogoare ce păreau "covoare verzi fără sfârşit", de cerul albăstrui-roşiatic, bărci şi minaretele albe. Şi tocmai în punctul culminant, când razele atinseseră şi vârful piramidei, Flaubert, uitându-se jos, a văzut la picioarele sale o carte de vizită prinsă în piuneze. Pe carton era scris numele Humbert (iubitorii lui Nabokov vor tresălta, ştiu ei de ce), un oarecare băcan din Rouen. Cred că e clar că în acele vremuri europenii nu obişnuiau să se fâţâie de colo-colo pe piramide, cu cărţi de vizită în buzunare, cu atât mai puţin şi cu piuneze. Beduinii nu pot fi bănuiţi nici atât. Misterul nu este de greu de spulberat. Cartea de vizită aparţinea lui Flaubert, o păstrase cu grijă (parcă chiar în pălărie), însă Du Camp, dorind să-i joace o farsă, i-a subtilizat-o discret, urcându-se înainte şi "prinzând-o" de piramidă, să nu-şi ia zborul. Episodul a fost descris mai târziu, în însemnări, precum şi reacţia lui Du Camp, în faţa Sfinxului:"Ne priveşte într-un chip îngrozitor; Maxime e alb ca varul, mi-e frică să nu mă cuprindă ameţeala şi încerc să-mi stăpânesc emoţia".

Revenind la fotografii. Du Camp comenta după întoarcerea din lunga călătorie: "Să înveţi cum se fotografiază este foarte uşor. Să cari echipamentul pe măgari, cămile şi cărăuşi, asta este o problemă serioasă". Pentru un trăitor al veacului al XIX-lea, bănui că redarea bine conturată a Sfinxului de legendă, a palmierilor şi a monumentelor din Egipt, Palestina şi Siria, nu a putut fi decât bucurătoare. Cărţile poştale lucioase, viu colorate, din secolele XX-XXI, şi abundenţa lor stăruitoare, le-au banalizat. Blanquart-Evrard a fost primul editor care a avut succes tipărind şi vânzând albume cu fotografii din ţări exotice. Multe dintre acestea erau realizate de Maxime du Camp. Întâia întreprindere de "manufactură" fotografică şi-a avut sediul într-un castel francez, de lângă Lille. În 1851 a publicat un album cu peisaje exotice, care s-a vândut rapid. Un an mai târziu şi-a mărit afacerea, angajând şi instruind 40 de tinere, pe post de laborante. Albumul cu fotografiile lui Maxime, tipărit de Blanquart, se numeşte "Egiptul, Nubia, Palestina şi Siria". Una dintre acestea, făcută la Abu Simbel, arată uriaşul cap al lui Ramses al II-lea, cu asistentul fotografului cocoţat pe statuie, pe coroana faraonului. Bărbatul dă impresia că e un păsăroi mic pe o piatră mare, una cu ochi şi cu nas. În zilele noastre, templele nu mai sunt în acelaşi loc, ca pe vremea când le-a fotografiat Du Camp. În anii 1964-1968, fiind în pericol de a fi inundate de Nil, în urma ridicării barajului de la Assuan, siturile arheologice au fost dezmembrate şi asamblate în acelaşi mod, dar cu 65 şi 200 de metri mai sus.

În însemnările celor doi apare şi numele Kutchuk Hanem, spre înciudarea iubitei lui Flaubert, ce vedea în frumoasa curtezană o rivală demnă de dispreţ. La mânie pomenise de ploşniţe şi păduchi, în aceeaşi propoziţie în care folosise şi numele ispititoarei dansatoare, pe care scriitorul, dimpotrivă, o vedea ca pe o "mare şi splendidă creatură", cu "sprâncene negre" şi "nările crăpate", cu "sâni îmbelşugaţi în formă de mere". Kutchuk fusese amanta lui Abbas-Paşa, surghiunită în Egiptul de Sus din pricini necunoscute nouă. Din câte se ştie, Du Camp n-a fotografiat-o, imortalizând conştiincios, pe banii guvernului francez, doar monumentele de piatră, lăsându-i pe cei care au citit apoi însemnările de călătorie să-şi imagineze cum arătau acele mere îmbelşugate, de pe trupul creaturii cu nările crăpate. Prietenul lui Flaubert, Bouilhet, sedus şi el de farmecele dansatoarei, i-a dedicat versuri în care preaslăveşte aceleaşi rotunjimi, precum şi părul "pudrat de vântul deşertului", ce în poem şi în zilele noastre încă mai "aromeşte a miere şi a terebentină".

Aproape de Nazaret, expediţia a fost atacată cu focuri de armă; au scăpat nevătămaţi. Întorşi în Europa, Maxime Du Camp a primit felicitări pentru fotografii, iar Flaubert tratament contra sifilisului. La îndemnurile prietenilor s-a apucat de scris Doamna Bovary. Du Camp l-a ajutat să publice romanul în episoade, în "Revue de Paris", dar asta este o altă poveste. Într-un portret făcut de Nadar, Flaubert are fruntea înaltă, mustaţa lungă, pleoştită; fundă mare la gât, o mână în buzunar. În 1865 arăta cam la fel, însă numărul firelor albe din mustaţă, îl depăşea pe cel al firelor negre. Înainte de a pleca în marea călătorie, Maxime a fost fotografiat de Gustave Le Gray. Picior peste picior, cu braţele încrucişate la piept; suplu, oarecum încordat, pare gata să ţâşnească de pe scaun, ca un om obişnuit să se plimbe de-a lungul şi de-a latul încăperii, gesticulând în timpul conversaţiei. În ultimele portrete făcute înainte de moarte, arată ca un moşneag alb, dar privirea îi este la fel de nepotolită.