Cititorii acestui articol sunt îndemnaţi ca la final să mototolească hârtia şi
să-i dea foc. În mijlocul străzii dacă se poate, iar dacă nu,
într-un muzeu cu naturi moarte în ulei, în supermarket ori pe un pod. De ce? Pentru a protesta împotriva artei oficiale, a celei neconvenţionale, împotriva încălzirii globale
şi-a mea. Bun. Încep:
Ianuarie 2006, Franţa. Pierre Pinoncelli, în vârstă 76 de ani, a lovit cu ciocanul celebrul pisoar al lui Duchamp, cunoscut şi sub numele de "
Fântâna", arătat lumii în expoziţia Dada, la Centrul Pompidou. În august 1993, acelaşi Pinoncelli urinase în obiectul cu pricina, stârnind furia curatorilor. Ambele gesturi "pur Dada", cum singur şi
le-a intitulat,
s-au finalizat prin amenzi de zeci de mii de franci şi euro. Notă pentru cititorii născuţi după 2002: francul francez, cunoscut şi ca FRF, a fost predecesorul monedei Euro. Ultima sentinţă dată de tribunalul din Paris avea legătură şi cu plata unor cheltuieli de reparaţii; o sumă uriaşă pentru lipirea acelui porţelan care se regăseşte în mod obişnuit în toaletele publice. Cu câţiva ani în urmă, artiştii Yuan Chai şi Jian Jun Xi au vrut şi ei să se uşureze în capodopera lui Duchamp, prezentată pe atunci în Muzeul Tate, însă se pare că
s-au lăsat convinşi să folosească o toaletă mai puţin celebră. A nu se uita că Warhol, cu mulţi ani înainte îşi invitase prietenii şi trecătorii
să-i "picteze" panourile cu urină.
În decembrie 1967, Pinoncelli se costumase în Moş Crăciun.
Şi-a revărsat sacul în faţa Galeriilor Lafayette din Nisa, unde
s-a apucat să spargă jucării în faţa copiilor, ce văzând tragedia, urlau în cor pe mai multe voci.
Nu-mi dau seama cum a scăpat fără a fi linşat de părinţi. Altădată, Pinoncelli
l-a împroşcat cu vopsea roşie pe Malraux, pe atunci ministru al Culturii, iar în '75 a jefuit o bancă
de-o sumă simbolică, folosind o puşcă cu gloanţe oarbe. În 2002,
într-un festival
performance ţinut în Columbia,
şi-a tăiat cu toporul jumătate din degetul mic stâng - pentru
a-şi exprima sprijinul pentru militanta Ingrid Betancourt. Cu ciotul însângerat a scris pe perete "
Farc" (Forţele armate revoluţionare din Columbia), numele organizaţiei teroriste care o ţine prizonieră. Anul acesta, pe 23 februarie 2007,
s-au împlinit cinci ani de când Betancourt, candidată la alegerile prezidenţiale columbiene, a fost răpită. Happeningul lui Pinoncelli se numise: "Un deget pentru Ingrid". Pierre Pinoncelli a fost aspru criticat, mai ales după
ce-a comis "blasfemiile" faţă de "
Fântâna" lui Duchamp. Ceva îmi spune că după moartea lui se vor ţine discursuri pompoase, poate chiar la Centrul Pompidou, iar cei care în reviste scorţoase acum îi reproşează teribilismul şi lipsa de talent, vor insista asupra viziunii inovatoare,
încadrându-l în avangardă,
transformându-l, ca şi pe Duchamp,
într-un clasic. De altfel şi acesta
şi-a câştigat celebritatea săvârşind "blasfemii", ca atunci când a
mustăţit-o pe Mona Lisa (doar o copie a tabloului). "
Fântâna" lui Duchamp a fost votată drept cea mai influentă operă de artă modernă a secolului XX, iar preţul estimativ se învârte în jurul sumei de 3 milioane de dolari.
Nu-i de mirare că Pinoncelli a fost arestat pentru atacarea capodoperei cu urină şi ciocan. De la 1917 încoace, obiectul cu pricina este cel mai cunoscut pisoar din toată lumea, iar în ultimii ani, şi cel mai scump. Degeaba Pinoncelli infractorul a strigat că "
Urinoarul" a fost transformat de către critici în Sfântul Graal al artei moderne, trădând astfel însuşi spiritul revoluţionar al lui Duchamp. Ar fi fost tot una dacă ar fi vorbit în toaleta unui spital de nebuni sau în gară. Precizare: obiectul maltratat nu este pisoarul original, expus în 1917, deoarece acela
s-a pierdut, probabil
găsindu-şi sfârşitul în cimitirul
wc-urilor de porţelan. Atacatul de anul trecut e unul dintre cele opt cumpărate tot de Marcel Duchamp, în 1964.
Dar avem şi noi scandalagiul nostru. Andrei Cădere, fiu de ambasador (în perioada interbelică), a fost pictor, dar este cunoscut mai mult pentru cariera sa de scandalagiu. Avea un baston de doi metri, pictat, cu care se ducea la vernisajele importante, unde agita spiritele;
şi-l numea "bara de lemn rotund". Nu lăsa invitaţii să intre la expoziţiile considerate convenţionale. De cele mai multe ori era dat afară, ba chiar şi arestat. Acum, o replică a acelui baston cu care protesta împotriva artei oficiale este expusă la Centrul Pompidou.
La sfârşitul anilor '50, Rauschenberg cumpărase un desen
de-al lui Kooning. Nu
l-a mâzgălit, cum făcuse Duchamp cu "Gioconda" lui Leonardo da Vinci, ci
l-a şters meticulos cu guma,
prezentându-l apoi sub titlul năucitor "De Kooning şters de Rauschenberg".
S-a spus că gestul său a reprezentat tot o negare ostentativă a artei predecesorilor.
William Green a găsit de cuviinţă să se plimbe cu bicicleta pe nişte panouri umede încă de vopsea, apoi, după ce
le-a admirat,
le-a dat foc. Asta se întâmpla la începutul anilor '60. Ceva mai târziu, a ţinut morţiş să organizeze o expoziţie unde lucrările sale ar fi urmat să fie distruse, la vernisaj, de câteva butelii cu acid sulfuric. Însă nu
s-a întâmplat cum a plănuit, acidul
scurgându-se pe pardoseală în băltoace urât mirositoare. Vernisajul
n-a mai avut loc. Mai aproape de noi, un fotograf german
s-a plimbat prin oraşul în care locuia, pozând de la şold tot
ce-i ieşea în cale. Trecători, roţi, trunchiuri de plopi, pantofi, mucuri de ţigară, gunoaie, capace de canal etcetera etcetera. A fost însoţit
de-un cameraman, care a filmat fiecare gest. În final, artistul a developat filmele, a tipărit fotografiile, însă nu
s-a îndurat să le expună în stare "brută", aşa că
le-a dat foc pe iarbă. Scrumul rezultat din arderea peliculei
şi-a fotografiilor a fost expus.
Spre deosebire de Pinoncelli, Chris Burden nu
şi-a tăiat degetele. De dragul artei, a rugat un prieten
să-l împuşte în braţul stâng. Asta
s-a întâmplat pe 19 noiembrie 1971,
într-o galerie de artă din Santa Ana, California. Zid gol, silueta lui Burden surprinsă în mişcare, uşor tulbure. La câţiva paşi distanţă, prietenul său,
privindu-l. În fotografie nu se vede pistolul. În alt cadru, Burden a fost surprins ieşind din galerie, cu un firicel de sânge prelins pe braţ. Să nu uităm că în acele vremuri spiritele erau încinse din cauza Războiului din Vietnam. Pe 15 noiembrie 1973,
s-a electrocutat. Nu din greşeală, ci de bună voie şi nesilit de nimeni. În studioul său, privit de puţini spectatori,
şi-a lipit de piept două fire cu scântei. A rezultat "
Doorway to Heaven". Fotografia făcută în acele momente, îl înfăţişează parţial în întuneric, cu o lumină strălucitoare, rotundă, pe piept, cu raze lungi, ţâşnite din trup. Are ochii închişi.
Acelaşi Chris Burden, împreună cu alţi trei artişti, au inundat o galerie.
S-au cocoţat apoi pe o scară, pentru
a-şi feri picioarele de apă, şi asta pentru că au aruncat pe jos un fir electric de 220 volţi. Au rămas acolo mai multe ore.
Nu-mi vine să povestesc ce se întâmpla la Institutul de Artă Contemporană din Los Angeles, în 1977, mai ales că erau implicate lame de ras, cuie şi trupuri.
În 1996, un artist a expus la Muzeul de artă din Marsilia diferite obiecte furate, sub titlul obraznic "
Tot ce mi-am dorit am furat". Păgubiţii au fost invitaţi să viziteze expoziţia, şi, dacă doreau,
să-şi recupereze bunurile. Nu ştiu dacă după vernisaj artistul căpătase vânătăi pe diferite părţi ale trupului. Dacă da, sunt sigură că a profitat de pe urma lor, pentru o nouă expoziţie. Ar fi putut arăta aşa: fotografii uriaşe, cât un perete, cu vânătaia de sub ochiul drept
(verzui-gălbuie), cu cea de sub ochiul stâng (violacee), poze micuţe, lipite pe podea, ce ar fi putut reda urmele de bocanc furios întipărite pe carnea moale a artistului, şi, de ce nu, cu mulajele din ghips ale cucuielor, oferite drept suveniruri participanţilor la vernisaj. Dar cum am spus, nu am habar cum
s-au comportat păgubiţii, când
s-au dumirit cine fusese hoţul.
Nouă ani mai târziu, un nemernic oarecare (ori un critic oarecare sau de ce nu, un însetat oarecare) a îndrăznit să fure o operă expusă la un festival de literatură ce
s-a desfăşurat la Dartington Hall, Devon. "
Weapon of Mass Destruction" a fost sustrasă de sub ochii participanţilor şi băută pe nerăsuflate, fără ca hoţul să ţină cont de sentimentele delicate ale artistului. Wayne Hill e neconsolat. Dânsului îi venise ideea să umple o sticlă cu apa provenită
dintr-un gheţar din Antarctica, încercând astfel să atragă atenţia asupra pericolului încălzirii globale. Omul rău
n-a citit ce scria pe etichetă, nu
i-a păsat nici că preţuia fix 42.500 de lire. Brusc, sticla a dispărut din expoziţie,
bănuindu-se că a fost golită în gâtlejul unui însetat, dacă nu cumva au fost mai mulţi...
Sfârşit de februarie, 2007, Oslo. Hoţii au jefuit o galerie de artă, jupuind bucăţică cu bucăţică un tablou confecţionat din bancnote. Lucrarea artistului Jan Kristensen (mai bine spus, fosta) se numea "
Valoare relativă"; avea circa patru pe doi metri şi era compusă din o mie de bancnote, fiecare de 100 coroane norvegiene (aproximativ 12,5 mii de euro). Noaptea când toate pisicile sunt negre, indivizii încălcători de lege
s-au strecurat pe fereastră, au păşit pe marmura rece (parcă îi văd
furişându-se sacadat, ca în Pantera Roz). Ajunşi în faţa tabloului, cu grijă au dezlipit banii,
îndesându-i în ceva (rucsac, geantă, căciuli), lăsând pe perete doar pânza în ramă. Acum stau şi mă întreb dacă nu cumva bandiţii ăştia neidentificaţi de Poliţie, nu sunt cumva critici refractari la arta contemporană.
Dacă îmi va trece prin minte,
într-o zi cu ploaie,
să-l transform pe Kermit
într-un obiect de artă
ready-made, mi-ar fi greu să aleg. Depinde de dispoziţie. Aş putea
să-i pun plasture pe bot, ca să tacă şi mai ales ca să nu mai zâmbească. Asta ar însemna că face grevă, că întoarce spatele lumii, amuţind. Îl văd şi sub formă de picătură de vopsea, verde, desigur, expusă pe un cum îi zice alb,
într-o galerie contemporană. Postament se numeşte.
S-ar intitula atunci
Esenţă de Kermit. Îl văd la Bienala de la Veneţia, la Paris şi în Bucureşti. Picătura stoarsă din trupul broscoiului va avea pagini multe de teorii explicative, în română, franceză, italiană, engleză şi germană. Japoneză, patagoneză şi alte asemenea. Dacă voi avea o dispoziţie războinică, îl voi înarma cu un cuţit pătat cu sângele altcuiva. Pozat noaptea,
pe-o stradă prost luminată, la Poliţie, închisoare...Ceea ce înseamnă că e destul de bleg să se lase descoperit când comite o fărădelege. Sau pozat în autobuzul 17, când e aglomerat, cu două grenade îndreptate spre pensionarii certăreţi, gospodine şi manelişti. Cu vestă din batoane de dinamită: Kermit teroristul. În costum, lângă un microfon, ţinând în mâini o carte cu fundu' în sus: Kermit preşedintele Americii. Spânzurat de lustră: Kermit sinucigaşul. Aşezat pe balustrada unui pod: Kermit pe culmile disperării. Promit că nu îi voi da foc şi
nu-l voi electrocuta. Până atunci, mă mulţumesc
să-l pozez în locuri prietenoase, cu oameni buni, în lumina soarelui sau a becului de apartament.
P.S.: Coloană sonoră pentru fotografiile cu Kermit:
It's not easy being green:
Broscoiul a fost plămădit de Steve Whitmire în anii '50,
dintr-o haină veche
de-a mamei sale, recuperată de la gunoi. Ochii: două mingi de
ping-pong. 
