Moara din sat macină de toate, ca o rumegătoare care își molfăie tainul în tihnă. Podeaua scârțâie, sub greutatea pașilor. Un bărbat lat în umeri, pudrat cu făină din cap până-n picioare, își suflecă mânecile din mers. Cu ce gând p-acia? Nene Iancule, îl cat pă domnu' învățător. Îi bai mare, mi-o zîs că dacă nu viu cu temele la subraț păntru tătă săptămâna și nu-l ajut azi la încărcat saci, nu mă trece. Tu, fetiță, azi îi zi dă coasă, meri acasă. Aci îs numa' io. Du-i mumă-tii un pumn de farină să-ț' frământe pită.
Teia Brînză
Ziua conduce lumea din colivia unui strălucitor zgârie-nori. Seara își lasă trupul să alunece în cada cu aburi de lavandă. Dramul de viață ce-i mai rămâne se scurge strop cu strop în paharul gol. Vinul e unicul bardo unde demonii sunt blajini. Ar putea zace acolo o veșnicie, îngropată în cununi înmiresmate, stropite de rouă. Orice, numai nu mormântul. E terifiată de crucea cu coroane de plastic, izbitor de asemănătoare cu coronițele ei de premiantă. Sub povara lor, a învățat să (se) mintă și să (se) urască.
Ada Cocoș
Nu se lăsase niciodată înghesuită în colțuri înguste, desenate de minți mărunte și meschine. Dar bărbatul din fața ei o împingea spre unul din acele locuri, voia ca ea să nu se mai recunoască, să o șteargă de pe fața pământului. În fața pumnului ridicat fu, din nou, pentru o clipă, fetița tristă care nu-și făcea lecțiile și visa că fusese înfiată și că, într-o zi, părinții ei adevărați vor veni să o salveze. Nu venise nimeni. Îl privi în ochi și se lipi de el aproape drăgăstos, strecurându-i, sub coaste, îndoiala.
