În cele ce urmează, Florin Iaru a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Nu-mi pasă și Eu te-am făcut, eu te omor - toate textele aici.
*
Trebuie spus, de la bun început, că toți sîntem diferiți. De aceea, e imposibil ca un text, un tablou, o piesă muzicală să placă tuturor. Cei care comentează aici sînt sensibili numai la ce le place lor. Nu e imposibil să nu le placă ceva care e, totuși, bun. Numai nu cereți imposibilul. Cei care vă citesc textele încearcă, pe cît posibil, să lase plăcerile personale la ușă și să judece strict profesional. Doar că blestemata de sensibilitate și nenorocitul gust propriu nu se dau bătuți. De aceea, unele texte trec neobservate. Însă, pe partea de "proastă exprimare", dați-ne credit.O povestire e o povestire, și nu un eseu, nu un pastel și nici o mărturisire despre credințele sau necredințele fiecăruia. Dacă aveți vreo părere, vreo idee și e musai să le spuneți, personajele voastre o vor face mai bine decît voi.
Acestea fiind spuse, la muncă!
Povești care puteau să fie interesante, dar sînt numai pe sfert sau pe jumătate:
Nu-mi pasă
Vero Anttheia Teodoru
[... dar cursurile nu-s pe înțelesul tuturor, profesorii lipsesc des, studenții mai dihai. De ce? Nu le pasă. Mi-a povestit cineva care acum e masterand că n-ai șanse să treci niciun examen dacă nu ești autentic mai ales la partea aplicativă. Ești mirosit imediat când joci teatru. Dacă treci de anul întâi e minune...] - lipsește mica istorioară, eventual paradoxală, pe tipicul "toți grecii sînt mincinoși".
Nu-mi pasă
Oana Jindiceanu
[Întunericul a rămas în urma mea ca o minge, apoi ca un nasture, apoi ca un punct.] - Restul (începutul și cuprinsul) e irelevant, pentru că nu știu cele trei elemente principale: unde, cine, ce.
Nu-mi pasă
Marian Benone Mihai
[Totul a început în anii '90, când se retrocedau pământuri. Primaru' o zis că nu mai are pământ și mi-o dat vreo trei capace, de-am văzut stele verzi și mi-o zis să le păzesc, că-s ale mele.] - Aici trebuia să înceapă proza și, firește, trebuia să și continue.
Nu-mi pasă
Andrei Popilian
E un copil rău. Te învață doar la prostii. Nu îmi pasă, mamă. Îți strică educația. Bine, nu îl mai chem la ziua mea. Nu înveți destul. Nu îmi pasă, mamă. Eu vreau să fiu pictor. N-o să faci nimic cu viața ta. Bine, mamă. Dacă porți cercelul ăla, de la mine nu mai vezi niciun ban. Mamă, s-a astupat gaura. Poate că a venit timpul să te însori. Da, dar. Ai vrea să rămâi singur toată viața? Ea e Monica. Mă bucur. E drăguță, dar. De azi sunt independent. Am fugit din fața altarului, dar mamă, a fost decizia mea. - un story complet, doar că chichirezul limbajului care însuflețește astfel de text lipsește. Iar finalul e mai jos, ca tensiune și surpriză, nu mai sus, cum ar fi trebuit.
Nu-mi pasă
Gabriela Marinescu
[Nu săpa pământul, nu spăla rufe, nu călca haine, nu spăla geamuri, nu turna ciment, nu repara acoperișul. De ce? În calendar este cruce roșie.] - și urmarea?
Nu-mi pasă
Sanda Burță
[mi-am făcut rost de niște plasturi. Numipasă, mădoarencot și miserupe, în funcție de gravitate. Zbang, dacă mami și tati divorțează nu-nseamnă că nu te mai iubim, iute plasture numipasă. Pleosc, ești drăguță dar eu sunt pentru o relație deschisă, plasture mădoarencot. Poc, înveți și vii la toamnă, plasture miserupe.] - partea de la mijloc cere o încheiere mai surprinzătoare, nu moralizatoare.
Eu te-am făcut, eu te omor
Andrei Popilian
[Dom'le, bine că ne-ați chemat. Știți ce făcea individu'? Bușea cu bustu' tovarășului de toți pereții. Cu ciocan, cu topor, tot ce avea prin casă. Cică Eu te-am făcut, eu te omor.] - O astfel de poantă cere o pregătire mai subtilă, o finețe suplimentară a limbajului în doi peri. Nu e musai să spui totul, să priceapă iapa.
Eu te-am făcut, eu te omor
Monica Bologa
N-ar fi trebuit să beau. De la cămin
Eu te-am făcut, eu te omor
Lucian Domșa
[Bă, a strigat Înaltpreasfințitul, dând cu pumnul în masă. Ai jucat la păcănele banii din Sfânta Biserică? Părintele Agheasmie a coborât smerit privirea. Mi-a intrat de două ori speciala, Sfinte Părinte. Am pus înapoi banii ce i-am luat cu dobândă cu tot. Te excomunic, a răcnit Sfinția Sa. Te-a văzut o reporteriță de la TV la aparate și te-a filmat.] - păcat că finalul nu e la fel de spumos. Ba, aș îndrăzni să spun, ieftin, în pofida Merțanului.
Exagerațiuni, să nu mai faceți (de prin proze adunate și-napoi la proze date):
E prea târziu să afli că asta sunt eu: femeia, întotdeauna, cu un semn de întrebare în colțul palidului zâmbet.
Aș vrea să învăț să termin cu atitudinea asta nepotrivită.
Am rătăcit printre gânduri ani întregi, ca printr-o pădure de mangrove. M-am împleticit, mi-am prins mâinile, picioarele, părul, m-am umplut de noroi.
Așa fusese și inima ei când plecase fără un cuvânt: uscată, bolnavă și împrăștiată în patru zări, urlând surd în casa plină de plânsete.
Nu mi-a păsat că prieteniile mele colorate cu oameni săriți din așa se cade, ar putea ofensa mediile ostil-ipocrite, în care mă strofocasem să îmi construiesc un loc.
încât mi-am arătat mirarea
un pârâiaș numai bun bărcuțelor din hârtie
ca o sălbăticiune ce tresaltă în propria libertate, iar el a rămas privind-o, înjumătățit
îndrept coloana vertebrală, o duc la baie și o aplec
Nepăsarea e una din definițiile inocente ale morții. Când o practici profesionist, realizezi că totul e de complezență.
Sunt destul de cretin încât să-mi analizez emoțiile crescute din contrastul de situații.
Apoi m-a succedat în ședere
Își închinase viața studiului nevoii ființelor umane de a forma și dezvolta legături emoționale intense față de alte ființe umane
Un fir de transpirație, sau poate o lacrimă, se prelinse peste palmele unite pe piept.
Îi țin urma pasului vrăjită de fluturarea rochiei de borangic, lungă vaporoasă plutind peste nisipul cald zburlit de vânt jucăuș... Și mi-am strivit umbra.
Diminețile erau marcate cu priviri complice
Plămădit din argilă roșie, după o rețetă dintr-o carte de misticism
Își înfige călcâiul în umbra ta umilă, în timp ce ochii cercetează cutezători alte umbre
După care le aranjă într-o geometrie piramidală, pe verticală, exact ca viața ei
Dar, în acea noapte de joi, sensul a început să prindă contur
Bărbatul, strecurat prin gândurile femeii ca prin apa unei cascade, căta poteca spre pădure
Cel mai greu la în
În ceasul morții lui, oaia închise ochii încet, cu mielul cel fraged lipit de ea, fără să strige: Dumnezeule, cui ne lași?
lâncezea în adevăruri băgate-n cap cu pâlnia
bucății de lume pe care o creează, conștiența că în orice moment poate să abată mâna cu putere peste tot și să îi anuleze existența
Cât de la Eminescu la Brâncuși, Enescu, Pasărea măiastră și Nichita.
Târziu, când mă-sa a găsit-o și i-a spus adevărul, sub ochii femeii o copilă și-o lume își găseau sfârșitul.