Bunicule, ultima oară când am mers la cimitir de ce nu ai tăiat ciulinii ăia doi care crescuseră pe mormântul lui buni? Of, draga mea, înseamnă că încă e viață acolo. Bunică-ta vrea să îmi spună ceva și nu îmi dau seama ce. Și când trăia, vorbea numai în parabole. Credeam că vorbește-n dodii că nici 6 clase terminate nu avea, îi mai și ziceam: Mai lasă-mă măi femeie cu bazaconiile tale. Și-a doua zi îmi explica de rămâneam mut când realizam câtă dreptate avea. Bunicule, eu știu ce vrea să zică. Ce? Încă te iubește.
Daniel Onofrei
Fetița din povestea noastră era o elevă silitoare, preferata tovarășei învățătoare. Cu toate astea umerii îi cădeau și ofta când era vorba despre o anumită temă. O temă pe care trebuia s-o facă zilnic, sub supravegherea atentă a tatălui. Iar tatăl lua foile scrise caligrafic și se ducea cu ele la Județeana de Partid: Georgescu dă copilului la școală sandviș cu carne. Păi de unde, tovarăși? Al lui Ionescu poartă blugi. Cum e posibil, tovarăși? Iar la Popescu în casă se bea cafea. Cafea, tovarăși.
Oana Moraru
Plictisită își sprijini bărbia în palma care ar fi trebuit să țină creionul și să facă bastonașele și liniuțele pe coala albă de hârtie. Gândurile îi zburdau aiurea, la unicorni și vată de zahăr. Se surprinse privind cerul amiezei. Soarele își împletea prietenos razele peste cosițele roșcate prin fereastra căsuței de lut. Ar fi vrut să alerge pe câmpul plin de maci și apoi să se lungească în iarbă să numere norii și să le dea forme. Oftă cu gândul la Mama. Ea îi spusese că doar școala o va ajuta să devină un OM mare.
