Sectanţii

"Romanul sumbru şi dement al lui Iuri Mamleev a revoluţionat literatura rusă." (Le Monde)
Născut la Moscova în 1931, Iuri Mamleev a absolvit Institutul Forestier din oraşul natal şi a dus multă vreme o existenţă dublă - predând matematica în timpul zilei, iar seara găzduind un cerc secret de intelectuali autointitulaţi "misticii sexuali", preocupaţi de filozofie indiană şi germană, de teozofie şi psihanaliză.

A început să scrie încă din anii 1960, însă în perioada sovietică operele sale, interzise de cenzură, au circulat doar în samizdat; mai târziu, prin anii '80, au început să fie publicate în Occident, şi de-abia în 1989 şi în Rusia. În 1974, Mamleev a emigrat în Statele Unite şi a predat la Universitatea Cornell. Astăzi îşi împarte viaţa între Moscova şi Paris, iar scrierile sale sunt traduse şi apreciate deopotrivă în Europa şi America. Scriitori moscoviţi din generaţia tânără precum Vladimir Sorokin şi Victor Erofeev îl venerează ca pe "moştenitorul lui Gogol şi Dostoievski". În anul 2000, fundaţia germană Alfred Toepfer şi PEN Clubul Internaţional i-au decernat premiul Puşkin. În prezent, este membru al Uniunii Scriitorilor din ţara sa şi al PEN Cluburilor francez şi rus.

Scris şi circulat în samizdat la sfârşitul anilor '60 şi publicat pentru prima oară la New York în anii '80, Sectanţii este cea mai cunoscută scriere a lui Iuri Mamleev, o carte-totem care i-a consolidat reputaţia de scriitor metafizic "negru" şi de continuator al tradiţiei lui Andrei Platonov în literatura rusă.

Inspirat de ideile cercului Iujin şi ale grupului de artişti Lianozovo - grupări underground ale intelighenţiei ruse din epoca Hruşciov -, Sectanţii "conţine coşmarul lumii întregi... [fiind] creat într-o situaţie de disperare, când se părea că toate speranţele s-au năruit, inclusiv credinţa în Dumnezeu" (Mamleev).

Infernul a coborât pe pământ şi l-a populat cu un criminal în serie diabolic şi cadavre risipite pe întinsul Rusiei, cu mistici, ocultişti perverşi şi fanatici în ale filozofiei - creaturi damnate, demne de penelul lui Bosch sau Goya, ce experimentează în căutările lor spirituale acele limite neîngăduite omului, zonele de dincolo de moarte în care raţiunea devine neputincioasă.

Sectanţii se află pe tărâmul patologicului fără ca măcar să o bănuiască, sondând un teritoriu marcat de sinistru, macabru şi morbid, în care naraţiunea se mişcă leneş, frisonant, într-un perfect controlat delir imaginativ.

Acest roman a fost creat într-o perioadă de profundă ilegalitate (anii '60), la Moscova. Pe-atunci, nici vorbă nu putea fi de publicarea lui în URSS, deşi nu conţinea nimic de natură "politică". Conţinea, în schimb, coşmarul acestei lumi, al lumii întregi... A fost scris într-o situaţie de disperare, când se părea că toate speranţele s-au năruit (inclusiv credinţa în nemurire, credinţa în Dumnezeu).

Ulterior, când am prezentat romanul unei mari edituri newyorkeze, răspunsul acesteia a fost sever: lumea nu este pregătită pentru o asemenea carte.

Şi totuşi romanul Sectanţii (Shatouny) a fost publicat de o altă editură americană*, dar într-o versiune prescurtată cu o treime. Din acest moment a început editarea lui, de astă dată în Europa, integral şi, fireşte, în diferite limbi europene.

Despre Sectanţii s-a scris mult, din cale afară de mult, inclusiv disertaţii, cu deosebire în franceză şi germană. A căpătat faima de aşa-zis "roman negru". Dar cu toate acestea, perceperea lui de către varii lectori s-a dovedit a fi atât de uluitoare, încât ai fi înclinat să crezi că este vorba de cărţi cu totul diferite.

Mie personal mi se pare extrem de profundă interpretarea scriitorului american James McKonkey. "Unicul scriitor american care pomeneşte, fie şi în treacăt, de Mamleev este Flannery O'Connor... Mediul înconjurător investigat de Mamleev şi caracteristicile acestui mediu depăşesc cu mult suprarealul, de parcă pământul s-ar fi prefăcut în infern fără ca oamenii să-şi dea seama că a avut loc o asemenea transformare... Operele sale reprezintă o ilustrare metaforică a dezastrelor noastre spirituale..."

Mai departe McKonkey scrie: se creează impresia "că actualmente noi, oamenii, suntem pur şi simplu supuşi chinurilor celor damnaţi şi repudiaţi. Viziunea aflată aici, la temelia romanului, este de sorginte religioasă, iar comedia acestei cărţi se dovedeşte a fi ucigătoare prin seriozitatea pe care o degajă".

Cu toate acestea, mă voi referi la o întâmplare petrecută la Berlin cu doi muzicieni de-ai noştri, ruşi. Cei doi hotărâseră să se sinucidă. Dar în noaptea aceea le căzuse întâmplător în mână romanul Sectanţii. Citindu-l în cursul acelei nopţi, au renunţat la planul lor cumplit. Probabil că romanul a exercitat asupra lor, în chip paradoxal, un catharsis sui-generis, dându-le un aflux de forţă vitală. Caracterul neobişnuit al acestui fapt a demonstrat că viaţa este o taină şi de aceea merită să fie trăită.

În Rusia s-au ivit şi alte interpretări ale Sectanţilor; spre exemplu, o seamă dintre eroii săi n-au fost consideraţi a fi câtuşi de puţin monştri sau criminali, ci oameni care au ajuns în căutările lor spirituale la acele limite neîngăduite fiinţei umane să ajungă, unde raţiunea omenească este neputincioasă. De aceea aceşti eroi par atât de "smintiţi". De fapt, ei sunt pur şi simplu nişte călători în zona Marelui Necunoscut.

A existat, desigur, şi o percepţie mai simplă: în roman este descris cu lux de amănunte infernul, infernul vieţii contemporane, cu întreg cortegiul ei de consecinţe şi tentative disperate de a afla salvarea în infern. Totuşi, lucru de la sine înţeles, toate acestea vizează umanitatea contemporană în ansamblu, şi nu doar o parte a ei.

Pentru mine personal, Sectanţii a fost şi rămâne un roman-enigmă. Nici un fel de interpretări, fie şi luate la un loc, nu sunt exhaustive. Romanul se dovedeşte a fi cu mult mai profund, el este important prin sine însuşi... Dar, indiscutabil, multe dintre problemele referitoare la viaţă, moarte, nemurire ş.a., abordate în cuprinsul său, reclamă un răspuns. Cred că fiecare cititor va putea să dea un răspuns la unele dintre aceste probleme, dacă se va cufunda în sine însuşi.

I. Mamleev

În primăvara anului 196... trenul electric de seară spinteca bezna ce învăluia orăşelele şi pădurile din împrejurimile Moscovei, purtându-şi ropotul uniform mereu mai departe şi mai departe... Vagoanele erau luminate şi aproape pustii. Oamenii şedeau la locurile lor nemişcaţi, de parcă s-ar fi aflat sub puterea unei vrăji, desprinşi de toate treburile lor, ba chiar de viaţă însăşi. Şi fără a avea ştire încotro îi va duce acest tren.

În vagonul din mijloc se aflau doar şapte persoane. O băbuţă nevolnică şedea cu privirea aţintită la tăgârţa ei cu cartofi, mai-mai să se prăvălească cu faţa în ea. Un ditai voinic mesteca întruna un bulb de ceapă, în timp ce scruta cu o mină poznaş-temătoare pustiul ce i se perinda pe dinaintea ochilor. O femeie corpolentă şedea ghemuită pe locul ei, astfel încât nu i se vedea nici măcar faţa.

Iar în colţ, şedea el, Fiodor Sonnov.

Era un bărbat masiv, de vreo patruzeci de ani, cu un chip straniu, tâmp-concentrat, căzut înlăuntrul fiinţei sale. Expresia acestei feţe de dimensiuni uriaşe, brăzdate de meandre şi zbârcituri, vădea o alienare feroce, fiind adâncită în sine şi, deopotrivă, orientată spre lume. Dar orientată doar în sensul că, pentru posesorul acestei feţe, lumea pur şi simplu nu exista.

Fiodor era îmbrăcat simplu, iar sacoul lui cenuşiu, aproape zdrenţuit, îi acoperea cogeamite burta, pe care şi-o trăgea uneori înapoi cu un soi de concentrare, bătându-se uneori cu palma peste ea, de parcă burta ar fi fost a doua lui faţă - fără ochi, fără gură, dar poate că mult mai reală.

De răsuflat, Sonnov răsufla în aşa fel, încât, expirând, lăsa impresia că ar trage aer în piept. Deseori, ochii săi tulburi, întunecaţi din pricina existenţei împovărate pe care o ducea, examinau cu luare-aminte oamenii ce şedeau în preajmă.

Şi-i agăţa, şi-i prindea zdravăn de privire, deşi fiinţa sa lăuntrică trecea prin ei ca printr-un pustiu învârtoşat.

În cele din urmă, trenul îşi încetini mersul. Omuleţii prinseră deodată a-şi mişca bucile şi se îndreptară spre ieşire. Fiodor se urni şi el cu senzaţia că din locul pe care şezuse se ridicase un elefant.

Staţia în care oprise trenul se dovedi a fi o aşezare mică, pierdută într-o intimitate agreabilă, cu nişte căscioare zdravene, din bârne, într-un peş. De îndată ce omuleţii săriră pe peron, se-nviorară într-un mod cum nu se poate mai ciudat şi, ca apucaţi de streche, începură să o ia la goană - înainte, tot înainte!

Băbuţa cu tăgârţa îşi duse din neştiute pricini desaga spre un gard cufundat în întuneric şi, aplecându-se, îşi făcu nevoile în ea.

Ditai voinicul nu alerga, ci pur şi simplu galopa înainte, cu salturi uriaşe, bălăbănindu-şi cu temei labele. Se vede treaba că viaţa îşi începea cursul. Fiodor însă rămase neschimbat. El mătăhăia, rotindu-şi capul şi cercetând cu privirea împrejurimile, de parcă taman atunci ar fi picat din lună.

În piaţa centrală, două autobuze năpârlite ca nişte potăi stăteau parcate în acelaşi loc. Unul era aproape gol. Celălalt însă - atât de ticsit de oameni, încât răzbeau dinăuntru până şi şoaptele de amor. Dar Sonnov nu băga în seamă tot acest luciu amăgitor.

În timp ce trecea pe lângă un stâlp, îl lovi netam-nesam pe un puştan drept în falcă. Şi, cu toate că lovitura fusese puternică şi băiatul se prăvălise în şanţ, Sonnov făcuse isprava cu o asemenea degajare lăuntrică, de parcă ar fi ţintit în gol. Doar un spasm carnal îi străbătu întreg trupul mătăhălos. Îşi continuă drumul cu acelaşi mers îmbăţoşat, trăgând cu coada ochiului la stâlpi.

Băiatul nu-şi putu veni în fire multă vreme din pricina loviturii, a gestului cu care-i fusese dată, iar când se dezmetici, Sonnov se afla deja departe...

Acesta îşi târa anevoie picioarele pe o stradă îngustă, cu întortocheri pricinuite de casele diforme, dispuse la voia întâmplării. Deodată, se opri şi se aşeză pe iarbă. Îşi săltă cămaşa şi începu să se bată pe burtă cu mişcări lente, pline de un anume tâlc, de parcă în braţe ar fi avut concentrată conştiinţa. Aruncă o privire spre vârfurile copacilor, un rânjet spre bolta înstelată... Şi brusc începu să cânte.

Cânta cu o voce sfâşietoare, din burtă, expectorând cuvintele printre dinţii lui putrezi. În cele din urmă, îşi strânse cureaua nădragilor, se ridică şi, lovindu-se peste fese, o luă din loc, mânat parcă de un gând ce i se înfiripase în minte.

Avea de mers cale lungă să-i ajungă. În cele din urmă, coti spre o pădure sălbatică. Copacii creşteau aici hăt demult, avântându-se, fără concursul de altădată al forţei naturii: nu conta că erau maculaţi de borâtură şi hârtii; pur şi simplu luminau din interiorul lor durerea şi degradarea tulbure a fiinţei umane. Că doar nu erau te miri ce ierburi acolo, ci suflete omeneşti retezate.

Fiodor o luă într-o parte, dar nu pe cărare. După vreo oră de mers, undeva în depărtare îi apăru fără veste în cale o siluetă întunecată de om. Ceva mai târziu silueta căpătă chipul stângaci al unui tânăr de vreo douăzeci şi şase de ani. Iniţial, Sonnov nu-i acordă nici o atenţie, dar mai apoi manifestă subit un interes aprig, ucigător.
- N-ai cumva o ţigară? îl întrebă el morocănos pe tânăr.

Acesta, cu o mutrişoară veselă şi însufleţită, prinse a cotrobăi prin buzunare ca într-un prohab după mădular.

În clipa aceea Fiodor, scoţând un grohăit spasmodic, ca şi cum ar fi turnat în sine un pahar de votcă, vârî în burta tânărului un coşcogea cuţit de bucătărie. Cu un asemenea cuţit sunt de obicei înjunghiate animalele pentru carne.

Lipindu-l pe tânăr de un copac, mai scormoni cu cuţitul în burta lui, vrând parcă să mai găsească acolo şi să ucidă ceva viu, dar necunoscut. Apoi îl întinse molcom pe cel ucis pe iarba Domnului şi îl târî ceva mai într-o parte, către o poiană.

În acest timp, sus, pe bolta neagră a cerului, se dezvălui luna. O lumină cadaveric-aurie smălţui poiana, iarba unduitoare şi buturugile.

Fiodor, al cărui chip căpătase o expresie calmă, blajină, se aşeză pe o buturugă, îşi scoase şapca în faţa defunctului şi îşi strecură mâna în buzunarul acestuia, căutându-i buletinul. De bani nu se atinse, în schimb îi cercetă buletinul, ca să-i afle numele.
- Eşti venit de departe, Grigori, se înduioşă Sonnov. Se vede treaba că te duceai acasă.

Mişcările îi erau sigure, domoale, aproape mângâietoare; după toate aparenţele, săvârşise un lucru care-i era bine cunoscut.

Scoase din buzunar un pacheţel cu sandvişuri şi, aşezându-le pe un ziar, la căpătâiul defunctului, începu să cineze cu poftă, pe îndelete. Savura fiecare dumicat, până şi firimiturile, de care nu-i era silă. La sfârşit, adună tacticos restul de mâncare în pacheţel.
- Păi, acum, Grişa, putem sta şi la un taifas... Hm, ce zici?! îngăimă Sonnov ştergându-se la gură. Şi, cu un gest alintător, bătu uşurel cu palma peste obrazul lipsit de viaţă.

Apoi grohăi şi, întinzându-se mai comod, îşi aprinse o ţigară.
- Am să-ţi povestesc, Grigori, despre viaţa mea, continuă Sonnov, pe faţa căruia expresia de cufundare în sine se preschimbă pe neaşteptate în alta, care mai că aducea a bunăvoinţă şi mulţumire de sine. Dar înainte de toate, am să-ţi vorbesc despre copilăria mea, despre cine mi-s şi de unde am apărut eu pe lume. Adicătelea, despre părinţii mei. Babacul mi-a povestit toate dedesubturile vieţii lui, aşa că am să ţi le zic şi ţie în taifasul nostru. Taică-miu a fost un om de rând, ager şi descurcăreţ, dar pogan la inimă. Nu petrecea o clipită în văzul lumii fără să aibă securea asupra lui. Va's'ic-aşa... Şi de-ar fi fost înconjurat de cărnuri moi pe cât era de potrivnicii... Cât priveşte muierile, avea şi el ofurile lui, că doar nu era să-i treacă veleatul numa' printre buşteni. Da' nu-şi putea nicicum afla perechea. În cele din urmă a găsit-o pe cea care i-a fost lui pe plac, iar mie muică... O bună bucată de vreme a supus-o la încercări. Da' cea din urmă încercare îi plăcea babacului să şi-o amintească. Avea, va's'că, taica bănet cu ghiotura, Grigori. Şi s-a dus într-o bună zi cu muică-mea, cu Irina adică, într-o pădure sălbatică, într-o izbă izolată. Şi i-a dat de înţeles că acolo avea el ascunşi bănişorii şi că nimeni n-avea ştire de treaba asta. Ei, aici e-aici... Şi a ticluit-o în aşa fel, încât muică-mea să nu sufle o vorbă nimărui despre venirea lor acolo, să nu ştie nime, ci să creadă toţi că babacu' a plecat de unul singur la muncă, pe un an de zile... A pus totul la cale aşa fel ca s-o ispitească pe muică-mea, să-i întindă o capcană fără cusur şi dacă ea va plănui să-l omoare şi să pună mâna pe bănişori, să poată face treaba asta fără nici o temere că ar putea-o da cineva în vileag. Ai priceput, Grigori?

Sonnov zăbovi o clipită. Ar fi fost greu să-ţi închipui până atunci că putea fi atât de vorbăreţ.

Îşi continuă vorba:
- Şi cum spuneam, şade taica la vreme de seară, dimpreună cu muică-mea, cu Irina adică, în izba aceea micuţă, pitită-n bungetul pădurii. Şi face pe prostul proştilor. Şi observă că Irina-i tulburată, însă nu vrea s-o arate pe faţă. Dar sânii ei albi tresăltau de mama focului. Se făcu noapte. Babacu' se culcă pe un pat de unul singur şi se prefăcu că doarme. Sforăie. Dar de fapt era numai ochi şi urechi. Se făcuse întuneric beznă. Deodată aude cum, tiptil-tiptil, muica se scoală, răsuflarea îi e gâfâită. Se scoală şi se duce în colţ, spre secure. Taica avea o secure cât toate zilele, puteai spinteca-n două cu ea şi un urs. Apucă Irina securea cu amândouă mâinile, o saltă şi abia auzit se-apropie de patul babacului. Ajunge foarte aproape de pat. Numai ce-şi ia vânt, că taica buf! O izbeşte cu piciorul în burtă. A sărit din aşternut şi zdup peste ea, strivind-o sub greutatea lui. Şi pe loc a şi avut-o. Din zămislirea aia am apărut eu pe lume... Iar taica a îndrăgit-o straşnic din pricina acelei întâmplări. Fără a mai zăbovi, în ziua următoare şi-au pus pirostriile la biserică... Şi nu s-au mai despărţit de-atunci. "Dibace femeie", zicea el despre dânsa. "Nu o bleagă. De n-ar fi tăbărât asupra mea cu securea, nu m-aş fi însurat în veac cu ea. Pe când aşa, pe dată m-am lămurit că-i o muiere puternică... Nu o smiorcăită." Şi, rostind aceste cuvinte, obişnuia s-o lovească uşor peste fund. Iar muica nu se sfia; doar rânjea bosumflată, dar de respectat, îl respecta pe taica... Uite că dintr-o asemenea zămislire produsă la un pas de un omor mă şi trag eu... Hei, de ce taci, Grigori? trecu pe neaşteptate o umbră pe chipul lui Fiodor. Ori poate că nu povestesc eu aşa cum se cuvine, nătângule?!

Se vede treaba că pălăvrăgeala cu care nu era obişnuit îi crease lui Fiodor o stare de isterie. Nu era el omul căruia să-i facă plăcere să vorbească.

În cele din urmă, se ridică de jos. Îşi săltă nădragii pe burtă. Se aplecă spre faţa mortului.
- Hei, unde eşti tu, Grigori, unde eşti? prinse a se tângui el. Faţa lui de sălbăticiune deveni aproape bătrânicioasă. Unde eşti? Răspunde! Unde te-ai ascuns, pui de cotarlă?! Sub o buturugă, sub o buturugă te-ai ascuns?! Ce, crezi că am mierlit-o şi te-ai ascuns de mine?! Aşa-i?! Ştiu eu, ştiu bine unde te afli!! N-ai să pleci!! Te-ai pitit sub o buturugă!

Şi Sonnov se apropie de o buturugă aflată alături şi începu să-i dea şuturi cu înverşunare. Buturuga era putredă şi prinse a se face fărâme-fărâmiţe sub loviturile lui.
- Unde te-ai ascuns, pui de cotarlă?! se porni pe urlat Fiodor. Deodată se opri. Unde eşti, Grigori?! Unde eşti?! Oare cu tine vorbesc?! Nu cumva te hlizeşti? Răspunde!

"Răspunde... unde!" - răsună ecoul. Luna se-ascunse deodată. Întunericul copleşi pădurea, şi copacii se făcură una cu bezna.

Mârâind în surdină şi rupând crengi nevăzute, Sonnov se mistui în pădure...

În faptul dimineţii, când soarele se aburcă pe boltă, poiana apăru străbătută parcă din interior de căldură şi de viaţă: se luminară copacii şi ierburile, gâlgâia apa în adâncul pământului...

La poalele unui copac, zăcea, aidoma unui buştean putred şi aruncat, cadavrul. Nu-l văzuse şi nu-l atinsese nimeni. Pe neaşteptate, de după un tufăriş, se ivi un om; grohăind când şi când, căta cu privirea, indiferent, în lături. Era Fiodor. Acelaşi sacou ponosit atârna pe el ca un sac mototolit.

Nu se putuse duce undeva mai departe şi înnoptase în pădure, lângă un buştean prăvălit, cu o tâmpă convingere că totul se va sfârşi în chip fericit pentru el.

Acum, pesemne, hotărâse să-şi ia adio de la Grigori.

Pe faţa lui nu se vedea nici urmă din starea isterică de peste noapte: faţa se trăsese înăuntrul său şi privea la lumea înconjurătoare cu o expresie buimacă şi nedumerită. În cele din urmă, dădu, aşa cum dai de nişte ciuperci, de cadavrul lui Grigori.
Se aşeză alături de el cum te aşezi lângă cineva drag.

Obiceiul lui idiot de a îmbuca molfăind lângă cel mort nu se dezminţi nici acum. Fiodor îşi desfăcu pacheţelul şi mâncă de dimineaţă.
- Află, Grigori, că nu eşti tu nici primul, nici ultimul, îngăimă el pe neaşteptate, după o îndelungă şi indiferentă muţenie.

Şi îşi pironi ochii nu atât la fruntea defunctului, cât la întinderea pustie din jurul său.
- Multe n-am apucat să-ţi spun, rosti netam-nesam Sonnov. Că s-a lăsat întunericul. Ţi-oi spune acum. Era neclar cui se adresa de astă dată: spre cadavru nu se uita defel. Mama a avut doi copilaşi: pe mine şi pe Klavdia. Da' pe mine mă tolocănea, fiindcă eram prostănac. O cafteam zdravăn, pe furiş, din pricină că nu ştiam cine sunt şi de unde-oi fi apărut pe lume. Ea-mi tot arată spre burtă, iar eu îi zic: "nu-mi spui adevărul, boarfă... Nu asta te-ntreb..." Cum-necum, cu vai nevoie, ajuns deja tânăr în toată regula, m-am angajat la un centru de salvare. Eram pe-atunci un tânăr cârlionţat. Dar tăcut. Toţi se temeau de mine, însă ştiau un lucru: nu crâcnesc niciodată. Ortacii - salvatorii - erau băieţi simpli, veseli. Şi afacerea lor mergea strună, pe scară largă. Înecau oameni. Se afundau în apă şi de-acolo trăgeau oamenii în adânc şi-i înecau. Ştiau să lucreze cu dibăcie, una-două. Când rudele prindeau de veste, băieţii se prefăceau că îi caută pe cei înecaţi şi le scoteau din apă cadavrele. Pentru fapta lor erau premiaţi. Bănetul îl cheltuiau în beţii sau cu muierile; câte unii îşi cumpărau nădragi din banii ăia... Din respect, m-au primit şi pe mine în gaşca lor. Înecam şi eu la oameni cu dibăcie, simplu, fără să-mi fac probleme. Îi expediam babacului partea cuvenită, pentru casă... Şi obiceiul ăsta m-a prins în mreje: mă ocupam şi de înmormântarea celor pe care-i înecam. Iar rudele lor mă cinsteau; ia uite ce salvator sufletist, îşi ziceau în sinea lor; iar eu nu mă dădeam în lături de la trataţiile lor. Mai ales când era vorba de votcă... Îmi plăcea păhărelul... Da' p-ormă, să vezi ce gând a început să mă roadă: mă uit la mort şi mă-ntreb: unde-o fi dispărut omul, poftim?... Unde-a dispărut?! Şi mi se năzărea că pluteşte-n pustiul din jurul mortului... Alteori nu mi se năzărea nimic. Da' de uitat mă uitam totdeauna la mort, voiam parcă să desluşesc până la capăt ce anume îi în pustiul ăla... Odată am înecat un copil, un ţânculeţ; s-a dus la fund fără pic de frică... Iar în noaptea aceleiaşi zile mi s-a arătat în vis: scotea limba la mine şi râdea cu hohote. Adică, eşti un prost, un prost făcut grămadă, tu m-ai înecat, da' mie mi-i mult mai bine pe ceea lume... Şi de-amu încolo n-ai să mă mai găseşti... Am sărit din pat lac de sudoare, ca un bolnav de holeră. În sat abia se crăpa de ziuă şi eu m-am dus în pădure. Asta-i bună, îmi zic, doar ceea ce fac eu nu-i o treabă serioasă, îs nişte glumiţe. Un fel de joacă. Ei au ţuştit-o pe ceea lume şi nici că le pasă... Iar eu de colo: "Am ucis"... Da' poate că toate astea nu-s decât un vis?!

... Odată, mi-a apărut în cale o fetişcană... Am sugrumat-o de ciudă şi mă gândesc: e-atât de plăcut, atât de plăcut să vezi cum se duce omul, sub ochii tăi, în pustiul acela... Am scăpat atunci printr-o minune: omorul n-a fost descoperit. După aceea am devenit mai precaut... De la salvatori am plecat, voiam să ucid la modul concret. Şi chestia asta mă atrăgea, mă atrăgea tot mai mult, ca şi cum cu fiecare crimă descopeream o enigmă: pe cine anume ucid, pe cine?... Ce am de văzut, ce nu am de văzut?!... Poate că eu ucid o poveste, iar miezul ei îmi scapă??!... Şi uite-aşa am început să umblu haihui prin lume. De fapt, nici eu singur nu mai ştiu ce fac, de cine mă leg, cu cine vorbesc... M-am tâmpit de-a binelea... Hei, Grigori, Grigori... Te-ai dus?... Tu eşti ăsta?? îngăimă el în pustiu cu glas impasibil şi blând deopotrivă, lăsându-se brusc în jos.

În cele din urmă se ridică. Expresia unei stranii satisfacţii nu-i dispăruse de pe chip.

Maşinal, dar într-un fel experimentat, de om cunoscător, şterse toate urmele. Şi înaintă în desiş...

O cărare îngustă, şerpuită, îl scoase în cele din urmă din pădure. În depărtare se zărea o mică şi solitară staţie de cale ferată.

Intră într-un tufăriş - să mai facă vreo poznă pe-acolo. "Ce să mai vorbesc de Grigori de vreme ce nici eu însumi nu ştiu dacă exist", cugetă el mai apoi.

Şi de-acolo din tufăriş îşi înălţă mutra, cătând spre întinderea ce se desfăşura dinaintea ochilor săi. Gândurile ba erau absente, ba galopau în contra existenţei naturii.

Era cald când ajunse la gară. Şi se aşeză la o măsuţă de la bufet, cu o bere în faţă.

Senzaţia tactilă a berii i se păru acum unica realitate existentă pe pământ. Îşi scufundă în această senzaţie gândurile, şi acestea dispărură cu desăvârşire. În forul conştiinţei, sărută măruntaiele burţii sale şi încremeni.

Din depărtare se auzi apropiindu-se trenul. Brusc se învioră: "Trebuie s-ajung la cuib, la cuib!"

Şi, pe cât era de greoi, pe-atât de sprinten dispăru pe uşa deschisă a trenului electric.