Juliette Binoche, una dintre cele mai importante actrițe franceze a povestit, într-un interviu cu Iulia Blaga, cum a învățat să gătească pentru filmul La passion de Dodin Bouffant / The Pot au Feu, premiat pentru regie la Festivalul de la Cannes (2023).
"Poate că nu știe, dar în zilele când filma, era mai multă disciplină pe platou", povestește regizorul Tran Anh Hung despre Juliette Binoche, în notele de producție ale regizorului la La passion de Dodin Bouffant. Pelicula a fost prezentată în premieră la Cannes - unde a fost și premiată - și va veni și în România.
Juliette Binoche e o superprofesionistă. La 60 de filme și aproape 60 de ani (pe care îi împlinește în martie 2024), încă e convinsă că un actor trebuie să se pună trup și suflet la dispoziția filmului, să se adapteze la ce i se cere - inclusiv (sau mai ales) dacă e ceva greu. La passion de Dodin Bouffant este un film despre multe lucruri: despre senzualitate gastronomică, despre iubire (inclusiv senzuală), despre un anume rafinament în a trăi viața de zi cu zi și fiecare vârstă, dar și despre un mod de viață tihnit, cum nu mai cunoaștem azi.
De la hrană la iubire
Cea mai mare parte a filmului îi prezintă pe cei doi protagoniști, bucătăreasa Eugénie (Juliette Binoche) și patronul ei, gastronomul Dodin-Bouffant (Benoît Magimel), gătind mâncăruri sofisticate pe care Dodin le savurează cu prietenii.
În 20 de ani, relația lor profesională a devenit prin pasiunea comună pentru gastronomie și o relație sentimentală, dar, deși ambele au rămas la fel de puternice, Eugénie refuză să-l ia pe Dodin de bărbat. Pentru secolul al XIX-lea, e o decizie grea.
Cineastul francezo-vietnamez Tran Anh Hung adaptează cartea din 1924, "La vie et la passion de Dodin-Bouffant, gourmet", a lui Marcel Rouff.
Filmul a fost prezentat în Competiție la Cannes 2023 și, pentru că Independența Film l-a achiziționat pentru distribuție în România, Iulia Blaga a participat la unul dintre interviurile pe care Juliette Binoche, protagonista filmului, alături de Benoît Magimel, le-a dat la Cannes.
Binoche e la fel de riguroasă și în interviuri. Nu fuge niciodată de întrebări. Mai ales când nu-i convin.
"Am învățat multe despre gătit. Mi-am făcut un clasor de rețete"
Iulia Blaga: Nu v-a intimidat că trebuia să fiți o bucătăreasă de un nivel foarte înalt?
Juliette Binoche: Un actor nu-și pune problema așa: el trebuie să fie ceea ce îi cere personajul.
I.B.: Regizorul Tran Anh Hung povestește că atunci când dădea "Stop!" pe platou, actorii continuau să mănânce.
J.B.: Da, am mâncat tot!
I.B.: La passion de Dodin Bouffant e o încântare vizuală pentru spectator, dar probabil că pentru dumneavoastră, plăcerea a fost și mai mare. Așa este?
J.B.: Aveam chef să învăț să gătesc așa cum trebuie, adică să prind secretul secretelor, să învăț cum să combin ingredientele. De exemplu, la pâte fouéttée mi s-a părut tot timpul ceva misterios și mereu mi-am dorit să învăț s-o gătesc. Benoît și cu mine ne-am bucurat foarte mult să putem învăța de la un mare chef, Pierre Gagnaire, și de la mâna lui dreaptă, Michel Nave, care ne-au ajutat pe platou. A fost o plăcere să primim lecții gratuite de la ei. Când nu filmam, eram oricum prin bucătărie și încercam să fur meserie privind și discutând cu ei. Nu am avut timp să fac un curs înainte, nici Benoît, așa că am bătut în lemn și ne-am apucat de treabă. Însă a mers bine.
Am învățat multe despre gătit, dar am și uitat. Din fericire, mi-am făcut un fel de clasor cu rețetele, iar partea bună e că am rămas cu el, așa că atunci când vreau să gătesc, găsesc totul acolo.
"Poezia" rasolului de vită
I.B.: Ați filmat cu o singură cameră? Era mereu în preajma dumneavoastră.
J.B.: Așa e, a fost ca un balet care mi-a cerut să respect ritmul și să dansez cu aparatul de filmat, dar să am totuși grijă să nu mă ard sau să vărs oala pe mine. Pentru un actor e o plăcere să se adapteze diferitelor ritmuri pe care le cere un film. De regulă, învățam cu o zi înainte rețeta pe care urma să o gătim a doua zi și, când repetam, trebuia să păstrăm un anumit ritm. Adeseori, Hung avea nevoie de o anumită delicatețe în raportul nostru cu hrana, adică prin felul în care o manevram, o așezam în tigaie sau pe platou ș.a.m.d. Uneori uitam asta, iar el îmi atrăgea atenția.
I.B.: Le pot-au-feu (în română, rasolul de vită) are o semnificație specială în bucătăria franceză?
J.B.: Este mâncarea care încălzește inima, o mâncare familială. Dodin face un pot-au-feu sofisticat, excepțional, dar pot-au-feu-ul familial pe care și eu îl gătesc adesea pentru că îmi place e o mâncare variată. Iar la ocazii importante pur și simplu îți face bine.
"Oamenii au fost de-a lungul vremii mai liberi decât ne imaginăm noi"
I.B.: Eugenie îi spune lui Dodin: "Eu nu sunt soția ta, eu sunt bucătăreasa ta". Cum explicați această replică atât de modernă?
J.B.: Timp de multe secole, femeia era soția bărbatului (n.red. - în franceză, femme înseamnă femeie, dar și soție), dar Eugénie a ales singură să fie bucătăreasă și asta e tot ce își dorește: să prepare bucate sofisticate și să creeze astfel o realitate. Eu o văd ca pe un om liber, de aceea și vrea să-și păstreze numele de fată până la sfârșit. Cred că oamenii au fost de-a lungul vremii mai liberi decât ne imaginăm noi azi. Obișnuim să-i închidem în niște idei atunci când ne gândim la trecut, dar poate că erau cu mult mai liberi decât credem. Nu știu ce s-a petrecut în mine, dar aici m-am simțit mult mai liberă decât în alte filme de epocă în care am jucat. Poate pentru că nu mi-a păsat de epocă. Oamenii din trecut erau la fel ca noi - în ciuda hainelor, a educației ș.a.m.d. Camille Claudel (n.red. - pe care Binoche a jucat-o în filmul cu același titlu de Bruno Dumont, în 2013) era o revoltată și ca ea cred că au fost mulți.
I.B.: Faptul că aveți experiență în bucătărie și din filmul Chocolat (de Lasse Hallström, 2000) v-a determinat oare să faceți o paralelă între gătit și realizarea unui film?
J.B.: Cred că ar fi posibilă o analogie între un regizor care are niște idei, o viziune și care scrie scenariul și actorul care e un fel de bucătar, adică acela care pune rețeta în practică, respectând concepția acestuia. Ideea de a ridica materialul spre spirit și de a crea un aliaj între știință și suflet cu ajutorul intuiției, al cunoștințelor și experiențelor poate sugera un posibil mariaj între idee și trup, dar, dacă nu există un material care s-o cuprindă, această idee nu va exista.
"Revenirea la natură ține de conștiința mondială - așa sper".
I.B.: La passion de Dodin Bouffant e un film foarte francez, dar personalitatea cineastului cu origini vietnameze se simte la interior ca gheața dintr-o prăjitură fierbinte.
J.B.: A existat un mare rafinament în scenariu, deși Hung e mai francez ca francezii. E îndrăgostit de limba franceză și de istoria Franței. Suntem un popor destul de dur, dar există un rafinament în literatură și în gastronomie - o anumită finețe și un anume spirit pe care el, iubindu-le, le-a integrat perfect. E vietnamez la origine, dar a reușit să creeze o punte între cele două culturi. Soția lui, TranNu Yên Khê , e tot vietnameză și e o foarte bună bucătăreasă. Cred că filmul este și un imn adus ei, chiar dacă ea a semnat regia artistică și a fost tot timpul pe platou, ocupându-se de costume, de accesorii și de tot ce era nevoie pentru a crea o lume întreagă în jurul personajelor.
I.B.: Filmul pune în lumină o anumită perioadă istorică, dar vorbește mult și despre ziua de azi, nu credeți?
J.B.: Această dorință de întoarcere la lucruri mai autentice și mai apropiate de natură cred că ține de conștiința mondială - cel puțin așa sper. Mai este mult de făcut legat de acest lucru în Franța, care este o țară agricolă, dar și industrială. Încă se cultivă cu insecticide și pesticide și nu există o veritabilă revenire la natură sau revenirea se face prea lent față de schimbările climatice. Filmul e un imn adus frumuseții și acelui timp din afara timpului pe care l-am pierdut. E nevoie de un mic efort ca să îl urmărești pentru că te duce într-o epocă pe care noi nu o mai cunoaștem - în stresul și graba în care trăim, și cu filmele ultramontate pe care le vedem. E ca și cum ai urca pe un vapor și te-ai lăsa în voia valurilor. Îți permiți să privești în jur și să te simți într-o altă lume.
Să reziști morții fără cuvinte
I.B.: Filmul e un omagiu adus vieții, dar Eugénie e pe moarte. Cum o vedeți pe Eugénie cu experiența actriței care a jucat doar personaje luminoase?
J.B.: Eugénie luptă cu moartea și o ascunde pentru că despărțirea de bărbatul pe care îl iubește este foarte grea. Ascunde mult în ea și rezistă morții fără să folosească cuvinte. Pare luminoasă, dar e în același timp și profundă.
La Cannes, Binoche s-a răsfățat cu ciocolată
I.B.: Meseria dumneavoastră dictează foarte mult relația pe care o aveți cu mâncarea și alimentația dumneavoastră depinde mereu de următorul personaj.
J.B.: Da, când trebuie să pui 10 kilograme și pe urmă să pierzi 15... Trebuie să fii capabil să te adaptezi și să te pui în serviciul proiectului. Aici la Cannes m-am răsfățat un pic și două, trei zile nu m-am putut abține de la ciocolata din camera de hotel. Dar când te pui în serviciul unui film, ești ca un instrument muzical.
I.B.: De fapt, ce vă place să mâncați?
J.B.: Orice! Sunt o mare gurmandă, dar îmi plac în același timp alimentele sănătoase. Mănânc bio de când mă știu. Aveam 11 ani când mama ne ducea să cumpărăm legume de la niște ferme și de atunci nu am încetat să mănânc bio. Mi-ar plăcea să am propria mea grădină de zarzavaturi, dar n-aș avea timp să mă ocup de ea.
I.B.: Ați avut o anume rezistență în a lucra cu Benoît Magimel, care v-a fost partener în viața reală și cu care nu ați mai lucrat de 20 de ani?
J.B.: A fost o necunoscută, e adevărat, dar un actor înaintează în necunoscut - asta e menirea lui. Nu aveam idee de ce urma să se întâmple, dar mi-am zis: "O să vedem ce va fi".
I.B.: V-ați manifestat de curând și în croitorie, în postura lui Coco Chanel din serialul The New Look, produs de Apple.
J.B.: Coco Chanel era o croitoreasă foarte proastă, singură a spus-o. Mai mult sculptoriță decât croitoreasă. Am filmat în șapte luni, anul trecut, în 2022, cele 10 episoade ale serialului, iar între timp am mai filmat în Anglia cu Tom Courtney la Queen at Sea, al doilea film al lui Lance Hammer după Ballast, care a fost premiat la Sundance acum 15 ani.
I.B.: După 60 de filme, ați ajuns la un algoritm prin care vă alegeți proiectele?
J.B.: E un ansamblu de lucruri care mă fac să decid. Primul film al lui Lance Hammer îl văzusem și mi s-a părut admirabil, iar scenariul la Queen at Sea mi s-a părut formidabil, iar când l-am întâlnit pe Lance la New York, am știut sigur că vreau să lucrez cu el. Au fost niște filmări incredibil de intense, dar n-am fost dezamăgită. Cred că va ieși un film foarte puternic.