Trăiesc a doua oară

Sharon Stone este actriță și producătoare, activistă pentru drepturile omului, artistă, mamă, fiică, soră și scriitoare. După ce a lucrat o vreme ca fotomodel, s-a lansat în cinematografie cu rolurile din filme precum Irreconcilable Differences și Total Recall. Celebritatea a venit odată cu rolul principal din Basic Instinct, un imens succes de box-office. Recunoașterea talentului ei actoricesc a avut loc în 1996, când a fost nominalizată la Premiul Oscar și a câștigat Globul de Aur pentru interpretarea din filmul lui Martin Scorsese, Casino. Cariera cinematografică a lui Sharon Stone a fost completată de activitățile sale umanitare, fiind recompensată în decursul anilor cu Nobel Peace Summit Award, Harvard Humanitarian Award, Einstein Spirit Award și multe alte distincții. În prezent locuiește în Los Angeles, împreună cu familia.

Sharon Stone, una dintre cele mai renumite actrițe din lume, a suferit în 2001 un accident vascular cerebral masiv, care a costat-o nu doar sănătatea, ci și cariera, familia, averea și faima mondială. În Trăiesc a doua oară, Stone povestește eforturile pe care le-a făcut pentru a-și reconstrui viața și scrie despre drumul ei lent de revenire la sănătate și liniște sufletească.

De-a lungul acestor pagini intime, la fel de sincere ca o conversație personală, Stone vorbește despre rolurile sale esențiale, despre prieteniile care i-au schimbat viața, despre cele mai mari dezamăgiri și realizările ei cu adevărat importante. Dezvăluie cum a trecut de la o copilărie plină de traume și violență la o carieră într-o industrie care, în multe privințe, a fost ecoul acelorași agresiuni, sub paravanul banilor și al farmecului. Descrie puterea și sensul pe care le-a găsit în copiii ei, în acțiunile de ajutorare și cum a luptat pentru a-și găsi nu doar adevărul interior, ci și dragostea familiei.

"Scrisă cu eleganță și simț al umorului, această carte de memorii este o adevărată surpriză pentru fanii care nu au reușit până acum să treacă dincolo de aparența irezistibilei vedete." (Vogue)

"Nu e o autobiografie hollywoodiană tipică. Brutal de sinceră, neliniștitoare și problematizantă." (O, The Oprah Magazine)

"O carte de memorii binevenită, despre cum să-ți găsești calea atunci când viața nu merge conform planului." (Library Journal)

"Trăiesc a doua oară este departe de a fi relatarea strălucitoare despre Hollywood la care s-ar putea aștepta cititorii. Stone profită de această ocazie pentru a-și spune povestea în stilul ei." (Time)

"Pe lângă dezvăluirile personale surprinzătoare pe care le face, volumul impresionează prin căldură și grație, calități care, până în final, se dovedesc a fi de-a dreptul miraculoase." (The Washington Post)


Când aveam 20 de ani, cel mai bun prieten al iubitului meu mi‑a expus teoria lui simplă despre relații: bărbații sunt proști și femeile sunt nebune. Plină de aroganța tinereții și de puterea dată de frumusețe, nu m‑am deranjat să mă gândesc unde mă situez în această ecuație. Deși am rămas prieteni până în ziua în care a murit.

Au trecut mulți ani și, deși nu ader la teoria cu "nebunia", accept cu ușurință că aș putea fi văzută ca o tipă ciudată. Dar bărbații? Ei bine, din moment ce ciudățenia mea este în mare parte o consecință a interacțiunii mele cu această tagmă, las această apreciere în seama lor.

Mă gândesc la prima mea mare confruntare sexuală cu sexul opus. Eram în clasa întâi. Eram în drum spre ieșire, când un băiețel ascuns în spatele scării a sărit în fața mea, m‑a apucat și m‑a sărutat. Am fost șocată și speriată. El a fugit spre locul de joacă, lăsându‑mă singură pe scara umedă și întunecată. Stăteam acolo uimită și confuză. Deodată, furia a pus stăpânire pe mine. Am pornit încet spre locul de joacă, auzind vocile celorlalți copii care se jucau. L‑am văzut. M‑am apropiat. Era paralizat de frică. L‑am apucat de braț și l‑am mușcat cât de tare am putut, după care m‑am îndepărtat.

Am fost trimisă acasă de la școală și am fost forțată să-mi iau câteva zile libere ca să mă gândesc la fapta mea. Toată lumea credea că sunt nebună. El nu a spus niciodată ce anume făcuse. Eu nu l‑am pârât. Nu m‑a întrebat nimeni nimic.

Când eram copil, credeam cu toții că Nubby Neuwirth este un idiot. Nu un savant idiot, așa cum îl apreciem acum. Era pe vremea când stătea adesea de vorbă cu cutia sa de sendvișuri în stația de autobuz. Iar noi îl loveam cu ea. Cu cutia, nu cu stația, în caz că sunteți și voi idioți.

Mergeam prin zăpada apoasă, în întunericul rece, și așteptam ca șoferița care fuma să ne deschidă ușa autobuzului. Un mod fermecător de a le da bună dimineața copiilor.

Spre norocul meu, May Kent se urca patru stații mai târziu. Stăteam mereu împreună și toată lumea știa asta. May era genul clasic de "fată rea" și o vreme m‑am simțit norocoasă să fiu prietena ei, pentru că asta însemna că nu va fi rea cu mine. Odată, May a pus piper cayenne în bezele și i le‑a dat fetei care încerca mereu să stea lângă noi. A fost sfârșitul încercărilor ei de a se împrieteni cu noi.

După aceea, în orașul nostru s‑a mutat Pixie Fallon, lucru binevenit, fiindcă mă săturasem de răutățile lui May și, oricum, urma să se căsătorească cu vărul ei, David. Pixie a apărut pur și simplu. Familia ei se mutase într‑o casă mare, pe drumul neasfaltat pe care mergea autobuzul, și într‑o zi a urcat în el. Am remarcat‑o instantaneu, cu părul ei alb, straniu. Și cu ochii ei imenși: albaștri, ca ceștile de ceai, și pielea albă pistruiată. Totuși, se vedea că nu e vreo sfântă. M‑am uitat la ea și din acel moment a început prietenia noastră.

Pixie a fost prima mea prietenă adevărată. Făceam totul împreună. Fugeam de băieți, călăream și alergam goale pușcă prin pădure, cu eșarfe legate la gât. Nu știu de ce.

Rămâneam peste noapte una la cealaltă. Fiecare l‑a învățat pe fratele mai mic al celeilalte să sărute pe gură. În toiul nopții, tatăl ei trecea invariabil prin sufragerie, unde noi dormeam cu toții pe podea. De obicei, era îmbrăcat doar cu un șort jerpelit Fruit of the Loom, care constituia detaliul perfect al formei sale speciale de nebunie paternă.

Familia lui Pixie aparținea confesiunii Martorii lui Iehova și, practic, ea nu avea voie să facă mai nimic. Tatăl ei era convins că băieții se furișau în curtea din spate încercând să ne vadă. Iar noi speram atât de mult să fie adevărat. Dar nu era. Mai târziu ne‑am dat seama că acțiunile lui erau stimulate de propria necredință și duplicitate. În cele din urmă, a avut un copil cu soția celui mai bun prieten al unchiului meu Gene. Cel mai bun prieten al unchiului meu a încercat apoi să‑l împuște pe tatăl lui Pixie și a intrat la închisoare. Asta e viața în orașele mici. [...]

După ce Basic Instinct a deschis Festivalul de Film de la Cannes în 1992, am fost invitată de prietenii mei dragi de atunci, Bill și Nancy, să stau împreună cu ei în casa superbă a prietenilor lor de pe Riviera. Acolo am luat prima mea lecție de tenis. Începeam să realizez: asta fac oamenii bogați. Un alt lucru pe care îl fac și pe care am putut în cele din urmă să îl fac și eu a fost să plătesc ipoteca părinților. Am făcut un transfer bancar anonim pentru cele șaptesprezece mii de dolari rămase de plată la casa lor.

Eram pe terenul de tenis când am primit un telefon de la mama și de la tata. Mama plângea. "Tu ai făcut asta?"
"Ce?" am întrebat eu inocent.
"Știi tu ce", a zis ea, încă plângând. Mama mi‑a spus că s‑a dus la bancă să-i anunțe despre eroarea care se produsese și a descoperit că cineva plătise ipoteca, apoi s‑a dus la magazinul tatălui meu să‑i spună să‑și ia o zi liberă. "Nu mai avem ipotecă", i‑a spus. "Hai să mergem să luăm prânzul." Așa au făcut, iar el i‑a zis: "Comandă tot ce vrei, ia celălalt sendviș, cel care costă cu 25 de cenți mai mult - acum ne permitem." Eu stăteam acolo, cu racheta de tenis în mână. Da, asta fac oamenii bogați. [...]

A fost distractiv să facem Total Recall, un film nebunesc și foarte original, care i-a adus lui Rob Bottin un premiu pentru realizări deosebite la Oscar, la categoria efecte vizuale. Acest premiu nu se acordă în fiecare an; de fapt, a fost acordat numai de 16 ori. Ce geniu! De la el am învățat reacția tipică la Hollywood: zâmbește, dă din cap aprobator și nu spune nimic.

Întregul film a fost o nebunie. M‑am împrietenit la cataramă cu Arnold și cu "tâmpiții lui", așa cum îi numeam pe atunci, în timp ce îmi antrenam creierul un milion de ore pe săptămână. Încercam să‑mi dau seama cum naiba să fac față și să devin măcar cât de cât credibilă în postura de amenințare a lui Arnold Schwarzenegger. Da, vezi să nu. Eu și cele 58 de kilograme ale mele aveam să-l batem măr pe Arnold, în spațiu.

Așa că m‑am umflat mult. Am băut pudră proteică și am lucrat din greu la sala de sport din Easton, care este o speluncă plină de minuni și devotament, cu un ventilator de podea, fără muzică, o mulțime de greutăți și de băieți serioși pe biciclete antice de exerciții, care privesc fix în față la niște acvarii vechi cu pești.

Până la momentul în care s‑a tras filmul, am ajuns la 66 de kilograme și făceam ridicări de greutăți, purtam o centură de piele, șort și sutien sport. Ridicam 18 kg cu un singur braț și făceam karate trei ore pe zi. Dar când am ajuns la Ciudad de México, unde erau filmările, tot nu puteam să‑mi ridic piciorul până deasupra capului. Și, conform scenariului, teribila lovitură de picior era gândită să-l nimerească direct în față pe Arnold, care are 1,88 metri înălțime.

Eram îngrozită. M‑am dus amețită la sala de sport, la - nu mai știu exact - peste 2.000 de metri sau cât o fi altitudinea în Ciudad de México. Am filmat acolo înainte, în timpul și după cutremurul de 6,8 grade. După ce au încetat cutremurul, prăbușirile și teroarea, prietena mea de o viață, Grace Jones, m‑a sunat și mi‑a spus cu torsul său de felină în glas: "Drrragă, suntem cu toții în barrrr, coboară." Dar eram prea înspăimântată ca să cobor cu liftul de la etajul 39, unde se afla camera mea, și prea leneșă pentru a coborî pe scări. Însă nu și Grace și iubitul ei de atunci, actorul și cascadorul danez Sven Thorsen; nu, ei erau în viață și o trăiau activ. De fapt, zvonurile spuneau că Sven bea șampanie din pantoful lui Grace. Nu, eu am rămas în camera mea și am făcut exerciții la podea ca un soldat, timp de două zile, după care am lucrat la sală în fiecare zi până le‑a venit rău băieților de acolo, apoi am mai tras din nou de fiare, dar lovitura tot nu-mi ieșea. Eram înnebunită. Bineînțeles, eram extrem de competitivă, de dură și de hotărâtă. Slavă Domnului, pentru că altfel m‑aș fi sinucis. Sau m-aș fi întors la jobul de chelneriță.

Dar apoi am lucrat cu Joel, coordonatorul de cascadorii, care era un dur. În același timp era foarte atrăgător și foarte drăguț, dar mă omora, nu mă slăbea o clipă; așa că mi‑am forțat și eu limitele și, voilà, cu o seară înainte de filmare, i‑am dat un șut cu piciorul în cap. N‑am mai văzut niciodată pe cineva atât de încântat să încaseze un picior în cap.

În sfârșit.

În dimineața următoare, când am început munca, Arnold și, da, toți tâmpiții lui, care acum mi se păreau într‑o superformă, puternici și uimitori - și mult mai puțin nebuni - erau acolo. Sven era și el acolo, servind drept dublură pentru Arnold: Sven, care a jucat mai târziu în Gladiator și s‑a luptat cu tigrul în Colosseum. Da, acel Sven. Și Joel, antrenorul lui Arnold și al meu, pe care l‑am văzut stând alături de Arnold și am realizat că era mult mai scund decât el, cu lungimea unei tălpi de‑ale mele cel puțin. M‑am temut din nou că nu voi ajunge la capul lui Arnold, care mi se părea până la cer. Altitudinea și‑a făcut brusc efectul.

Apoi Arnold m‑a întrebat dacă m‑am pregătit pentru lupta cu cuțite. Poftim? "Cascadorii mi‑au spus că nu voi lua parte la lupta cu cuțite", i‑am răspuns.
"E adevărat, dar ar trebui să fii capabilă să faci suficient ca să filmezi alternativ cu dublura", a zis el.

Atunci m‑am simțit ca cel mai ratat om de pe pământ. O să‑i dau un șut zdravăn azi! La naiba, o s‑o încaseze! Voiam să mă răzbun pe Arnold pentru toate astea, nemernicul - cum de nu mi‑a spus nimeni ce trebuia să știu, cum adică s‑o dau în bară!

Bineînțeles, acum îmi dau seama că a făcut asta ca să mă ambiționeze. E un șmecher. L‑am bătut măr pe bietul Arnold. Era plin de vânătăi. Chiar că tâmpit, guvernatorul Schwarzenegger - deși sunt democrată, l‑am votat. De fapt, cât timp a fost guvernator al Californiei, am lucrat împreună cu Arnold și cu cei de la organizația amfAR ca să schimbăm legile și să facem o treabă grozavă. A fost o persoană foarte importantă în ceea ce privește conștientizarea crizei HIV/SIDA și luarea de măsuri în acest sens. Am fost impresionată de profunzimea cu care înțelegea legea și de modul în care putea fi folosită pentru a-i ajuta pe oameni.

M‑a învățat atât de multe despre meseria mea, mai bine decât aș fi învățat singură, și despre cum să îmi fac publicitate: "Răspunde la întrebarea pe care ar fi trebuit să ți‑o pună."

E genial, trebuie să recunosc, dacă nu cumva... nu e treaba nimănui. Caz în care le pun eu o întrebare. M‑a învățat și asta.

Așadar, am terminat filmul și am ajuns la Cannes, unde aveam o singură ținută, iar dragul meu prieten Shep m‑a salvat și m‑a dus la fiecare petrecere cu haine noi, frumoase, de ocazie. Mi s‑a părut uimitor. A fost prima mea experiență cu lumea excesiv de bogată de pe Riviera; ce știam eu?

După multe rugăminți din partea mea - fiindcă, ce credeți, nu am câștigat mai nimic la filmul ăla, în comparație cu sumele băieților - producătorii mi‑au cumpărat o rochie pe care să o port la vizionarea filmului Total Recall. Era o rochie neagră Hervé Léger, pe care încă o mai am, atât de sexy este. La petrecerea de la Hôtel du Cap‑Eden‑Roc, cu vedere la mare, au cântat Gipsy Kings. Au venit și cei de la The Rolling Stones, Eric Clapton și o mulțime de alte vedete. Noul meu prieten, Sven, genialul ucigaș de tigri, i‑a spus cel mai amuzant lucru pe care l‑am auzit vreodată lui Steven Seagal, despre care nu degeaba se spunea că se poartă întotdeauna al naibii de urât cu toată lumea, provocându‑i pe toți la dueluri de arte marțiale în locuri complet nepotrivite. Când am lucrat cu el la filmul Above the Law, mi‑a spus să nu stau prea aproape de el, să nu‑i stric "chi‑ul".

După cum spunea mereu bunica mea Lela: "Dacă nu ai ceva frumos de spus, mai bine nu spune nimic." [...]

Tata a întrevăzut un viitor în care femeile contează. A văzut o lume în care să contez și eu și credea că industria în care activez o să-și bată joc de mine, așa cum făcuse cu toate femeile de până atunci, ignorate, abuzate sexual, moarte. Avea dreptate: ce făceam eu nu era arhitectură sau inginerie, cariere pe care le visase pentru mine, ci era un domeniu periculos.

Într-adevăr. Era periculos. Dar eram fiica lui Joe Stone, iar el mă învățase că, dacă vrei respect, trebuie să îl impui. Nu să îl cerșești, nu să speri că îl vei primi, ci pur și simplu să îl impui. Treaba asta nu a mers întotdeauna prea bine: de multe ori am fost concediată, din când în când am fost evitată. Am fost vorbită pe la spate, s‑a făcut mișto de mine, iar în final, după ce am jucat în Basic Instinct, am fost considerată un sex‑star. Ca să vezi.

Încearcă să joci un criminal în serie, un sociopat, cu un regizor grozav și cu un superstar ca Michael Douglas, fii credibil și apoi spune‑mi dacă ai reușit toate astea doar pentru că ți‑ai arătat corpul.

Dar mai întâi a trebuit să ajung în lumea filmului. Mai întâi, a trebuit să intru pe ușă.

Am primit un telefon de la prietenul meu Riccardo Bertoni, care era agent pentru roluri de figuranți. Mi‑a spus că a aflat că se dau probe pentru un film de Woody Allen și că ar trebui să mă duc. Aveam 20 de ani și eram încă la New York, încercând să găsesc contracte ca model, ducându-mă la tot felul de probe. Îmi luam albumul de fotografii de la alte contracte sau fotografiile de prezentare și mă înființam la probă sperând că cineva mă va angaja. Deplasarea prin New York cu taxiul este scumpă, iar cu metroul este îngrozitoare, așa că pe vremea aceea, în anumite momente, mai căutam monedele uitate prin telefoanele publice. Am decis să‑mi cumpăr niște patine cu rotile la mâna a doua și să mă duc în acest fel la probele programate, fiind un mod ușor de a scăpa de grăsime și o modalitate rapidă de deplasare.

După telefonul lui Riccardo, am patinat într‑acolo cât de repede am putut și m‑am așezat la rând. Odată ajunsă în față, am întins poza cu portretul meu către doamna de la casting, care s‑a întors și a înmânat‑o cuiva din spatele ei, un om ce părea că stă într‑o stație de autobuz. Acesta i‑a șoptit ceva și femeia a spus: "Woody ar dori să iei loc." Ea s‑a dat deoparte și l‑am văzut pe Woody Allen.

M‑am așezat lângă el și nu a spus absolut nimic timp de 10 sau 15 minute. Bineînțeles că nici eu, fiind paralizată de frică. Apoi m‑am ridicat și am patinat spre casă. Dar am primit un telefon că fusesem acceptată pentru un rol de figurație și urma să mă duc a doua zi îmbrăcată complet în alb la sala de sport a unei școli din centrul orașului.

Mi‑am adus geanta obișnuită cu cărți și m‑am așezat alături de alte câteva sute de figuranți, așteptând. La un moment dat, Michael Peyser, directorul de producție, a ieșit și mi‑a spus: "Fata care trebuia să joace un rol nu a apărut și Woody vrea să stea de vorbă cu tine, să joci tu rolul."

Am fost cel puțin șocată. "Când?" m‑am bâlbâit eu.
"Acum", a spus el, plecând fără să mai adauge altceva.

În cele din urmă, Woody și-a făcut apariția. Citeam o carte pentru copii despre infinit; explicarea infinitului în limbajul unui copil era o idee interesantă pentru mine. Când a venit lângă mine, Woody a părut să fie și el de aceeași părere, așa că am stat de vorbă aproximativ o jumătate de oră. După care a plecat, iar Michael a revenit și mi‑a spus că am primit rolul și trebuie să încep imediat.

Ăsta a fost un lucru bun, dar în același timp terifiant. Ceilalți figuranți se uitau la mine cu o combinație de mirare și ostilitate. Am fost copleșită de atenția primită. M‑au dus în grabă la garderobă și au început să mă îmbrace cu o rochie albă mulată, în genul Marilyn Monroe. Eram atât de stânjenită. Mi se spusese deja cât de grasă sunt, iar acum mă trezisem într‑o rochie albă strânsă pe corp, cu toate acele kilograme la vedere. Dar costumierul adora rochia, celor de la machiaj le plăcea la nebunie, iar coafeza a fost extrem de drăguță cu mine și mi‑a pus o gardenie adevărată în păr.

M‑am dus pe platou și Woody mi‑a zis să urc în tren ca să filmez secvența din Stardust Memories. Mi‑a cerut să sărut fereastra, ceea ce am și făcut. S‑a uitat la Gordon Willis - genialul director de imagine care a filmat toate cele trei episoade din The Godfather și multe dintre extraordinarele filme ale lui Woody, inclusiv Manhattan, care a fost atât de frumos - și au râs. Apoi Woody a venit la fereastră, s‑a aplecat și mi‑a spus: "Nu, vreau să săruți fereastra ca și cum m‑ai săruta pe mine." Ei bine, chiar am sărutat cu adevărat fereastra aia.

Eram atât de fericită pe platou, iar după câteva zile, Gordon și Woody m‑au întrebat dacă mă simt bine acolo. Am spus că da. Mi‑au spus că par a fi un talent natural și, deși nu puteau să îmi plătească tariful pe care-l încasam de obicei ca model, credeau că o să fac un rol bun în film, dacă eram dispusă să mai rămân câteva săptămâni. Eu am spus că mi-ar plăcea foarte mult. Și mi‑au mărit puțin rolul.

Cam asta a fost. Așa a început totul. Deschisesem ușa lumii la care visam.

Acum trebuia să mă mut la Hollywood și să intru în ring. [...]

Îmi amintesc că aveam zece ani și stăteam la masă la Betty Vozar. Avea opt sau nouă copii. Locuiau la vreo patru case distanță de noi, ceea ce în Pennsylvania însemna aproximativ trei kilometri. Semăna mult cu Anna Magnani, în rochia ei de casă decolorată și șorț. Erau lucruri împrăștiate peste tot, pe scări, pe masă, pe podea, iar copiii treceau razant pe lângă mine, purtându-se ca niște maniaci. Mi s‑a părut că sunt foarte fericiți. Betty stătea mereu în bucătărie sau la masa de bucătărie, citind. În timp ce gătea.

Mi‑am dorit o familie de genul acesta, o casă plină de zgomot și mișcare. O casă plină de dragoste. Am învățat ce înseamnă iubirea nebună când mi‑am privit copiii. Sigur, mai iubisem înainte. Adânc, cu pasiune. Dar odată cu copilul, apare un nou tip de iubire, cel puțin în cazul meu. De fapt, aveam o durere în piept; mă simțeam ca și cum corpul meu nu putea să cuprindă atâta dragoste. Ca și cum aș putea exploda oricând.

Această identitate implică un coș de șosete pufoase, foc în șemineu, câini care sforăie pe canapea. O bibliotecă plină de cărți de citit și de răsfoit. Bineînțeles, stăm mereu în bucătărie. Nu așa face toată lumea? Înainte, stăteam acolo doar cât mâncam mâncarea încălzită la microunde, între contractele mele foarte importante.

Acum, ne așezăm la cină în jurul mesei și punem întrebările obișnuite despre care a fost cel mai bun și cel mai rău lucru care s‑a întâmplat în cursul zilei. Au fost multe conversații excelente la cină pornind de la întrebările astea. S-a râs pe săturate. Îmi amintesc momentul în care Quinn, în vârstă de cinci ani, și‑a dat jos pantalonii de pijama și ne‑a arătat popoul în mijlocul cinei - atunci începea să se definească personalitatea sa de clovn al familiei.

Sau Roan, care la 12 ani putea construi un computer pornind de la exterior spre interior. Ori Laird, care ne explica cele mai drăguțe lucruri, fiind întotdeauna calm și blând, o bomboană de copil.

Întrucât băieții cresc cu o mamă singură, desigur că apar adesea momente delicate. Momente în care trebuie să‑l duc pe vreunul dintre ei într‑o cameră și să‑i spun: "Ăsta este unul dintre momentele în care trebuie să țin locul tatălui - poate o să ți se pară ciudat, așa că hai să ne pregătim amândoi pentru asta." Și spunem când suntem pregătiți pentru discuție. Atunci sărim direct la subiect. Evident, este vorba despre lucrurile delicate, pe care nu știu sigur cum să le abordez.

Sunt îngrijorată de modul în care pornografia pe computer ar putea afecta generația copiilor mei și de felul în care aș putea să le vorbesc astfel încât să nu piardă cele mai frumoase părți ale vieții și ale iubirii, cele pe care lăcomia copleșitoare a acestei lumi abia așteaptă să le fure. Arătându‑le lucruri false și violente, ca să fie acaparați de tot acest senzaționalism.

Acum probabil vă gândiți: Tocmai femeia din Basic Instinct îndrăznește să spună asta? Da, îndrăznesc. Filmul acela i‑a făcut pe oameni să disocieze caracterul meu uman de persoana mea. Eu sunt cea care cu siguranță trebuie să vă vorbească despre aceste lucruri.