Oana Balaci: Sunteți în juriul Competiției Oficiale la TIFF 2023. Cum vi se pare experiența și ce puteți spune despre filmele văzute până acum?
Darko Perić: O, da, e prima dată la Cluj. Adică am trecut prin Cluj, îmi aduc aminte, o zi, prin centru, acum mulți ani. Mai mult de 10 ani, cred. Am fost anul trecut, în 2022, la Constanța, la SUNSCREEN Film & Arts Festival, cred că este o ramură a TIFF-ului. Anul ăsta sunt prima dată la Cluj, din păcate plouă și nu prea pot să mă plimb. M-am plimbat duminică, am văzut în Piață un film fain, am fost la Muzeul de Artă, acolo am văzut alt film, super fain, dar din păcate vremea nu prea ne ajută. Suntem un juriu internațional, este Judith (State), care este româncă, actriță, este Harry (Macqueen) - englez, Michael (Franco) - mexican, Nicoletta (Romeo) - italiancă. Până acum am văzut 3 filme, mai am 9 filme din competiție. Duminică m-am dus să văd și concertul și filmul vechi, Manasse, din '25, foarte fain.
Despre filmele pe care le-am văzut până acum pot spune că toate sunt diferite. Un film din Argentina, unul din Cehia și azi unul din Danemarca. Acum cred că urmează unul din Croația și după aceea unul din Nicaragua, deci clar filme diferite. Nu pot să zic că unul e mai bun. Trebuie să le văd pe toate și să diger un pic, toate sunt interesante, mai ales că prezintă realități diferite.
O.B.: În opinia dumneavoastră, cum s-a schimbat cinematografia pe plan mondial de când v-ați început cariera?
D.P.: Ieri m-am uitat la un film, Banger. E un film mai modern, se numește transmedia, pentru că există în el imagine clasică de film, imagine de social media, imagini de tip TikTok. Așa că bineînțeles că s-a schimbat, totul este mult mai rapid. Cumva ritmul s-a schimbat. Dacă te uiți la seriale, la începutul deceniul trecut au început să facă niște seriale unde erau momentele de fast forward. Schimbarea a existat tot timpul în istorie, nu putem compara Manasse din 1925, de acum 100 de ani, cu filme care se fac acum. În ultimii 15 ani au avut un impact și platformele care impun un timp exact, cât trebuie să dureze un film. Așa ca, da s-a schimbat foarte mult, dacă spre bine, nu știu. Eu am trecut granița de vârstă, mă simt tânăr, dar nu mai sunt din aceeași lume, mă apropii de 50 de ani. Vin generațiile următoare și schimbările astea sunt normale.
O.B.: V-ați născut în Serbia, dar ați locuit și în România, Germania, Spania. Cum apreciați că v-au ajutat aceste mutări și această multiculturalitate în cariera dumneavoastră?
D.P.: Foarte mult, fiind dintr-un orășel bilingv. Am stat și în Timișoara, care e un oraș multicultural, și Clujul e un oraș bilingv și multicultural. La fel și Barcelona, care e un oraș mare. Eu cred că multiculturalitatea și diversitatea asta deschid mintea omului mult mai mult. Până la urmă toți suntem la fel, tu te numești Erzsi, eu mă numesc Ion, tu vorbești maghiară, eu vorbesc română, dar suntem din același loc. Și asta ajută foarte mult, nu numai în munca mea, în orice domeniu ajută foarte mult. Te ajută să pierzi frica de ceea ce nu cunoști, pentru că începi să cunoști. Acum este tematica asta în Occident, cu musulmanii, sunt foarte mulți imigranți din Siria, din nordul Africii. Dar sunt și ei oameni și de fapt îți este frică de ceea ce nu cunoști. Multiculturalitatea te ajută să cunoști și să nu-ți mai fie frică, să trăiești normal.
O.B.: Avem și noi un film numit R.M.N. fix pe tema asta.
D.P.: Vreau să-l văd. Am auzit că e și un film polonez, Bread and Salt. Am văzut și aici, în România - ceea ce când stăteam eu aici nu exista - și la hotel, și pe stradă, muncitori străini, care pentru voi, care sunteți mai tineri, poate să fie ceva normal. Copiii vor crește cu muncitori din Bangladesh, Vietnam. În Barcelona lucrează la Glovo, merg cu bicicleta. Dar asta e ce aduce globalizarea.
O.B.: Sunteți un multitalent și aveți o mulțime de pasiuni, de la yoga chinezească - Qiqong, până la design de tatuaje, baschet și muzică. Cum le îmbinați și cum aveți timp pentru fiecare?
D.P.: Lumea zice n-avem timp, n-avem timp, dar eu cred că avem destul de mult timp pentru multe lucruri. Nu le văd așa de multe cum zici tu, eu cred că aș putea să fac mult mai multe. Când faci ceva ce îți place, timpul nu contează, și tot timpul găsești timp să faci ceea ce îți place. Simplu.
O.B.: Ați studiat medicina veterinară în România și în paralel ați jucat în spectacole de teatru în Timișoara. Puteți să ne povestiți puțin despre perioada aceea?
D.P.: Am venit aici să fac Facultatea de Medicină Veterinară, am cunoscut niște compatrioți care au făcut facultatea la Academia de Teatru și Film din București și am stat cu ei, făceam scurtmetraje, mergeam la teatru, mergeam foarte mult la cinema cu ei, la cinematecă. Veneam dintr-un orășel mic, Bucureștiul pentru mine era Metropolis, avea metrou. Încă nu plecase toată lumea din București, în '95 era, cred, mai mare decât acum. Am fost anul trecut, prima dată după 24 de ani. Îmi zicea lumea că e așa aglomerat, dar eu aglomerația o vedeam pe stradă, nu oameni mergând pe jos. Toată lumea are mașină, stau în mașini. Da, putem zice că România a fost primul meu contact cu filmul, cu scurtmetrajele, am mai făcut și figurație în câteva filme la Timișoara, am făcut și câteva performance-uri. Face parte din pregătirea mea pentru ceea ce a urmat.
O.B.: Și știm cu toții ce a urmat. Rolul lui Helsinki din La Casa de Papel v-a propulsat cariera pe plan internațional. Cum a decurs procesul de Castingul, care au fost sentimentele dumneavoastră și ce s-a întâmplat apoi, până la premiile Emmy?
D.P.: Noi actorii, când e vorba de Castingul - suntem foarte mulți. Și mulți actori nu-și dau seama că de fapt Castingulul e parte din munca noastră, adică munca unui actor este să își găsească de muncă, asta e, în primul rând. După aceea, când ești în fața camerei, este deja joacă, nu-i muncă, dacă îți place ceea ce faci. Multor actori nu le place Castingulul pentru că încă nu înțeleg că face parte din muncă. Castingul pentru Casa de Papel a fost ca și oricare Castingul, n-a fost nimic special. Ce s-a întâmplat apoi a fost cu totul și cu totul altfel, a fost foarte special. Au fost vreo patru-cinci ani de filmări, mi-a schimbat viața radical, așa că am decis acum 2 ani, când am terminat Casa de Papel, că nu vreau să mai am nimic de a face cu lumea serialelor, pentru că m-am simțit cumva saturat. Când ești aici în România, să dau un exemplu, cu Las Fierbinți, nu? De personajele din Las Fierbinți, în România, a auzit toată lumea, dar te duci în Serbia, nimeni nu a auzit de ei, te duci în Ungaria, nimeni n-a auzit de ei. Dar gândește-te, Casa de Papel, te duci în India, este ca și un serial american, toată lumea îl știe, ca și Game of Thrones sau Peaky Blinders. Așa că pentru mine totul s-a schimbat foarte mult, și acum eu sincer vreau să găsesc calea să îl arăt mai mult pe Darko Peric - actorul, decât pe Darko Peric - Helsinki.
O.B.: Ce se întâmplă când ești atât de legat de un personaj încât publicul te asociază doar cu el? Cum reușești să ieși din acest clișeu?
D.P.: Ce trebuie să fac e să învăț publicul cu altceva și e foarte greu. O să dau din nou exemplu cu Las Fierbinți în România. De exemplu, personajul lui Bobiță. Actorul poate și-a creat după aceea, datorită personajului, toată viața. Dar eu sunt o persoană, așa că nu mă văd pe mine într-un serial de 15 ani făcând aceeași chestie. Sunt actor, tocmai de aceea, pentru că pot să-mi schimb personajele cât de des, să fiu altcineva cât mai mult, decât să fac tot același personaj. Așa că e greu, dar e posibil. Mie oricum nu-mi plac lucrurile ușoare, niciodată nu mi-au plăcut. Și este o provocare, îmi plac provocările. Mai ales acum, mă distrez foarte mult că merg prin oraș, e plin de postere cu mine cu barbă, și trec așa, numai cu mustață, se uită oamenii un pic la mine, dar nu mă recunosc. Și asta îmi place destul de mult.
O.B.: Cum a fost colaborarea cu regizorul Fernando León de Aranoa pentru filmul Un dia perfecto / A Perfect Day?
D.P.: A fost o experiență foarte faină. Fix acum câteva zile m-am întâlnit cu Benicio Del Toro la Madrid și i-am zis că întâlnirea cu el mi-a schimbat viața. A fost prima dată când am lucrat cu un actor de calibrul lui. Și mi-am dat seama că este ca mine, suntem toți oameni, nu e nimic special, nu are patru mâini, tot om este. După aceea l-am cunoscut pe Tim Robbins, care iarăși este un tip extraordinar, și mi-am dat seama că dacă ei au reușit, înseamnă că și eu pot. Și cu premiza aceea am plecat. Și s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Fernando e un tip extraordinar. Anul trecut am avut ocazia să-i înmânez un premiu pentru ultimul lui film, El buen patrón, și ne-am întâlnit pe scenă. El a zis: Ce fain că ne întâlnim așa! Bineînțeles, eu când am făcut Un dia perfecto / A Perfect Day nu eram faimos, apărusem în câteva seriale și filme în Spania, dar nu se întâmplase încă Casa de Papel, și acum era cu totul altfel. A fost simpatică așa o întâlnire cu el.
O.B.: Ați reușit să vă îndepliniți visul în ciuda tuturor obstacolelor. Ce sfat ați da celor care sunt la început de drum?
D.P.: Eu tot timpul le zic același lucru tinerilor - așa cum am fost și eu, toți am fost tineri și toți care sunt tineri o să fie bătrâni. Toți de mici copii am avut vise, de aia te întreabă ce vrei să fii când o să fii mare și toți știm ce vrem să fim, mai ales când ești copil. Acum am un copil și văd cu ochii mei cum este să fii copil, pentru că bineînțeles crești și uiți cum era când erai unul, și așa e firea omenească. Să ai copii și când ești bătrân să ai nepoți, pentru ca să vezi iarăși cum era, că uiți, timpul trece, copiii cresc, iarăși te întorci singur. Deci le zic: în momentul în care încetezi să crezi în visele tale ești mort, adică ești un zombie, nu știu, living dead. Acum e moda în România cu englezismele astea, am tot auzit, am rămas șocat. Don't stop dreaming. Niciodată nu înceta să visezi, pentru că visele, dacă crezi în ele, devin realitate. Și asta mi s-a întâmplat și mie. Eu tot timpul am vrut să fiu actor. Niciodată nu am visat să fiu faimos pentru că puțini actori pe care îi cunoscusem erau actori la nivel național. În Spania, până la Casa de Papel, nu cunoscusem actori faimoși internațional. Și asta e. Keep dreaming. Crezi în tine, dacă nu crezi tu în tine, nimeni n-o să creadă în tine.