Calabalâcul de vacanță

Când devii părinte, vacanțele se schimbă, cum se întâmplă cu toate celelalte aspecte ale vieții. Între vacanțele cu primul copil și părinții lipsiți de experiență există o relație de proporționalitate directă din care rezultă calabalâcul impresionant pe care părinții îl numesc bagaj. În prima deplasare - nici nu se poate numi vacanță - în care am plecat cu cel dintâi născut, am încărcat mașina, care își merită pe deplin numele de mașină mică, de ne întrebam unde va mai avea loc copilul. Scaune, de masă și de mașină, cărucior, aleze și fofeze, haine pentru toate anotimpurile, inclusiv pentru eventualitatea în care vreun vortex polar ar fi întrerupt vara românească, piscinuță și cădiță, ba chiar un aparat cu aburi la care ar fi urmat să gătesc cele trei lingurițe de mâncare pe care abia de le îngurgita infanta. Lingurițele erau și ele de mai multe tipuri: cu cot, de silicon, ba chiar una a cărei culoare vira de la galben la portocaliu, dacă mâncarea era fierbinte. Mi s-a părut absolut necesară și am îndesat-o alături de cele două castronele - cu ventuză și cu Winnie the Pooh - sigură că lipsa prelungită de somn m-a făcut incapabilă să-mi dau seama dacă mâncarea are temperatura potrivită. Ne-am dus atunci la mare și, încurajați de reușita celor două zile pe litoral, ne-am aventurat spre munte. Am reușit să vedem de la distanță un munte oarecare, nici nu-mi mai amintesc care. Copilul a țipat tot drumul, am oprit mașina când peisajul părea cât de cât montan, ne-am făcut un selfie cu bebelușul între noi și am tulit-o spre casă, lăsând muntele în urmă.

Cu cât copilul este mai mic, cu atât bagajul este mai mare, aveam să realizăm pe măsură ce copilul creștea, iar noi renunțam la mulțimea de lucruri inutile, rămase nefolosite în avantajul sau dezavantajul altor părinți anxioși, dar dornici să plece în vacanțe cu calabalâcul considerat indispensabil noului membru al familiei. Ba chiar bagajul descrește proporțional cu numărul copiilor. Ai uitat să iei pantaloni de schimb pentru cel mic? Poartă unii de la soră-sa, roz, mov, cu sclipici, doar îi suflecăm un pic și apoi nu plecăm cu copiii în pustietate, ceva de învelit goliciunea s-o găsi de cumpărat. Vacanțele și-au schimbat provocările pe măsură ce copiii au crescut, constante au rămas doar cearta și împunsăturile dintre frați. Am reușit să ne adaptăm din mers, să învățăm de la ei, și copiii ne-au crescut pe noi în aceeași măsură în care noi i-am crescut pe ei. Cu timpul ne-am relaxat, au trecut câțiva ani buni de când am scris acest mini-text, de pe o plajă din sudul litoralului românesc:

"Nu știu când și cum s-a ajuns de la băgăjelul de plajă, prosop mare + prosop mic + carte, la băgăjoiul bun de cărat cu remorcuța. Am mai văzut familii chinuite, dar azi chiar m-a impresionat o familie cu doi copii. Au sosit cu o întreagă dotă, o oră le-a luat să așeze saltele, cearșafuri, umbrele, scaune, lăzi frigorifice. Parcă se mutau pe plajă măcar pentru câteva zile. Altă oră s-au aranjat, dezbrăcat, cremuit. Mai ales la copii au tratat cu maximum de atenție fiecare falangă de la cele 40 de degețele. Copiii au arătat o răbdare nesfârșită, lăsându-se manevrați ca niște păpuși vii, până s-au dovedit gata de intrat în valuri, cu încălțări special anti fire de nisip și căști anti picături de apă sărată.

Când s-au lansat la apă într-o barcă cu vâsle, cu colace, saltea, pernuțe pentru brațe, îmi venea să le fac semne cu batista, păreau că vor să treacă fraudulos in apele teritoriale ale bulgarilor.

La ieșirea din valuri, s-a dus mama întâi la bază și a aranjat cutișoarele invizibile ale cearșafurilor. Apoi tatăl a cărat copilul mai mic în brațe și l-a depus pe saltea, cât timp mama așeza peste prosopul enorm, întins perfect-perfect pe saltea, "prosopelul copilului". A venit rândul celuilalt copil, care aștepta în poziție de aproape drepți la țărm. Amândoi copiii au fost înfofoliți temeinic în alte prosoape cu gluguțe. Nu știu cum i-au conceput, logistica aferentă unei partide de sex trebuie să fi fost impresionantă."

Astăzi, în ultima zi a uneia dintre ultimele vacanțe cu copiii ajunși la adolescență, mă dezic de toată ironia arogantă cu care am privit cealaltă familie. Acum aș fi mai blândă cu ei. Atunci nu știam că priveam într-o oglindă, eram tot noi, dar nu scăpasem încă de calabalâc. Ne sprijineam pe zeci de obiecte inutile, care să ne confirme că suntem părinți buni, nu greșim cu nimic, suntem pregătiți, suntem responsabili, suntem perfecți. Eram doar speriați și încă nu aflasem că ne suntem și le suntem îndeajuns.