Vine toamna, bine-mi pare, școala noastră-i ca o floare

A sosit toamna. Toamna ca o prințesă din povești, cu mantia ei minunată de frunze colorate în auriu, roșu și cărămiziu. Soarele este mai palid și norii călătoresc pe cer în lungi șiraguri fumurii. Gospodarii culeg roadele pământului, gospodinele pregătesc bunătățile pentru iarnă, iar școlile își deschid larg porțile și copiii pășesc emoționați în noul an școlar. Succes tuturor!

Nu, prea e ora de compunere din clasa a treia, "Scrieți, copii, o compunere despre anotimpul în care suntem. Să fie de nota 10, să conțină cât mai multe epitete, o comparație și câteva rânduri frumoase despre școala noastră dragă."

Mai sunt doar câteva zile până la începerea anului școlar. Suntem la școala din Gurguiata Dealului, toaleta este în curte, reparațiile nu s-au terminat, manualele nu au sosit, Stăm de vorbă cu directorul școlii:
- Școala nu a primit avizul sanitar, deci ne puteți spune ce îi așteaptă pe copii peste doar câteva zile și dacă veți fi pregătiți, domnule director Cucuiatu? întreabă agitat și cam inchizitorial reporterul, în timp ce camera se plimbă lent pe figura directorului și apoi se mută pe o fisură din tencuială.

Alt post, altă școală, alt reporter cu agitație inchizitorială în voce, alt director încurcat. Doar fisura de pe perete este aceeași.
Nu, jurnalism repetitiv, banal.

Tot încerc să scriu despre prima zi de școală. Știu că pot să scriu despre începerea școlii, am o experiență îndelungată, am urmărit din toate unghiurile cum începe școala, ca elev, profesor și părinte. În această ultima calitate, mă doare începerea școlii. Cu festivitățile de deschidere gâjâite la microfon. Cu staff de preoți și politicieni. Cu slujbe și discursuri pe care nu le ascultă nimeni. Elevii își văd de treaba lor de copii, supravegheați de ochiul vigilent al vreunui profesor mai zbir, mămicile își evaluează reciproc tocurile stiletto, unghiile cu gel și coafura abia aranjată de hair-stylist, profesorii înoată scârbiți în schimbarea la schimbare și în modificarea la modificare.

Copiii mei sunt aproape mari, cred că a venit momentul să chiulesc de la festivitatea de începere a școlii. Nu știu dacă din cauza microfonului prost reglat sau a slabei mele acuități auditive, niciodată nu am reușit să înțeleg despre ce este vorba în discurs, nici ce fel de slujbă ține preotul, pentru că în fiecare an am auzit așa:

Dragi copii, dragii noștri elevi, vă rugăm și anul acesta să ne scuzați,
pentru că mulți dintre voi veți învăța după-amiaza și veți termina orele la 20:30;
pentru zilele cu 7 ore de curs;
pentru weekendurile încărcate de meditații;
pentru curțile școlilor mobilate cel mai adesea doar cu... beton;
pentru intrările și circulațiile separate profesori / elevi;
pentru lipsa reactivilor și sticlăriei din laboratoarele de chimie;
pentru inexistența unor laboratoare moderne de limbi străine;
pentru laboratoarele de informatică unde stați câte doi-trei-cinci-șapte-ics la un computer;
pentru lipsa alternativei educaționale la ora de religie, chiar dacă un sfert din clasă nu frecventează acea oră;
pentru posturile de conducere din școli și inspectorate, pentru numiții politic și îngenuncheații în fața partidelor și coalițiilor hrăpărețe.
pentru că nu suntem în stare să vă asigurăm o gustare sănătoasă și aspectuoasă la școală și trebuie să mâncați căcaturi de la magazinul din colț;
pentru această festivitate de prost gust;
pentru lipsa educației din școli;
pentru școala românească.