Istoria dintr-o prăjitură

Pentru prima dată încep cu titlul, știu exact care va fi, de obicei mă gândesc la titlu mai mult decât am pritocit tot textul pentru ca, în final, exasperată, să aleg la nimereală unul care mă nemulțumește. Acum am chiar mai multe titluri, ar putea fi Celălalt acasă, Schengenul personal, Cum să locuiești în două orașe, dar îl prefer pe acesta cu prăjitura pentru că se oglindește în istoria dintr-o plăcintă, un fel de chiralitate culinară, o izomerie optică a malurilor Dunării de dincolo și de dincoace de pod.

În psihologia locuitorului unui oraș mic - care o avea avantaje clare: ajungi ușor dintr-o parte în alta, îl traversezi în minute, nu în ore, loc liniștit și ideal pentru creșterea copiilor, disipate printre dezavantaje majore: joburi mai puține și mai prost plătite, aproape zero evenimente culturale, adică mori de plictiseală la tine acasă - giurgiuveanul vine cu nota distinctivă a satelitului permanent atras de corpul mai mare, niciodată suficient de apropiat de acesta. Aici ne naștem cu capul spre București și creștem cu privirea spre orașul de la nord, așteptăm facultatea ca pe ocazia de a pleca fără gând de întoarcere, fără a ne mai uita înapoi. Dacă totuși ne întoarcem, continuăm să folosim orice pretext pentru a mai da o fugă în capitală. Mergi la medic, la cumpărături, la mall, la film, la teatru, la concert, la plimbare, îți duci copilul la înot, viețile noastre de mici provinciali rămân atârnate de București. Suntem niște bucureșteni fără acte, cu visul de generații de a se șterge naibii județul nostru artificial de pe hartă și de a ne uni cu capitala, eventual printr-o linie de metrou. Atenție, urmează stația Giurgiu cu peronul pe partea dreaptă!

Nu ies din acest tipar, n-am făcut decât să îmi extind spațiul personal și spre sud, anexând mental celălalt oraș vecin. Mult mai aproape decât Bucureștiul, Ruse a devenit "cartierul" în care "ieșim în oraș" și "la ei" s-a transformat repede în "acasă". Îmi plac multe orașe, iubesc Brașovul și Sibiul, m-a încântat Timișoara, dar acolo atmosfera diferă mult de sud. Poate este mai rafinată, mai cosmopolită, mai civilizată și mai europeană, dar nu este acasă. Acasă este în sudul căruia nu îi pun nici o notă negativă, nu îi dau niciun sens peiorativ. Aici mă scald îndelung în vara care invadează jumătate din toamnă, îmi place câmpia și prefer familiaritatea spațiului căruia îi aparțin de generații întregi.

Orice pretext a devenit bun pentru a trece podul, mai ales când s-a încheiat sezonul turistic sau măcar a slăbit asaltul miilor de turiști aflați în tranzit spre plajele grecești sau bulgărești, cu atât mai greu pot rezista unui festival al prăjiturilor. Ruse și-a descoperit un produs culinar specific și a început de anul trecut să îl promoveze. Nu dăm năvală doar la mâncare, pe lângă papilele gustative încercăm să stimulăm și simțul apartenenței la un spațiu cultural comun cu fabuloasa istorie a prăjiturii Garash.

Se făcea că erau zorii unui nou secol, iar Ruse se emancipa. Devenise un oraș important în Bulgaria - probabil al doilea ca însemnătate - iar, în contextul istoric al sfârșitului de secol al XIX-lea, toată zona balcanică ieșea din sfera influenței otomane. Clasa de mijloc se moderniza cu fiecare an, oamenii călătoreau prin Europa și se întorceau nu doar cu haine și argintărie, ci și cu un anumit stil de viață. Se construiesc clădiri cu arhitectură frumoasă - unele încă stau în picioare - tinerii își fac studiile în orașe din Vest și devine o modă ca în fiecare casă să se cânte la pian, vioară sau alt instrument. Orașul se transformă într-o mică Vienă care atrage străini, printre ei și o familie sosită din Austro-Ungaria. Închiriază un hotel mare și îl transformă într-o destinație de lux pentru aristocrație, gătit cum era cu mobilier neo-rococo, draperii și argintărie aduse din vest, restaurant cu mâncăruri fine și o grădină cu priveliște spre Dunăre. Islah−Hané nu mai există astăzi, încerc să-l recompun din arhitectura rămasă în centrul vechi și mi-l pot imagina pe fiul familiei, în rol de cofetar, lucrând la torturi, ciocolaterie și înghețate. Costas avea un pic peste 20 ani și, în orașul (pe) care îl adoptase își găsește iubirea vieții, o tânără sârboaică cu care se căsătorește.

În 1885, își anunță sosirea la Ruse primul principe al Bulgariei moderne. Alexander von Battenberg, alintat în familie Drino, este descris ca un tânăr manierat, charismatic, înalt și frumos. Principele era simpatizat de regele Carol al României, încerca să aducă niște schimbări de substanță în Bulgaria și să conducă cu demnitate o lume care trebuie să i se fi părut stranie. În același timp, Alexander era nepotul țarului Rusiei, iar Rusia ar fi vrut să păstreze Bulgaria sub influența ei. Așa cum România era considerată în Balcani sora mai mică a Franței, Rusia își dorea și ea o surioară și încerca să facă din principe o marionetă.

Deasupra peisajului politic deja tulbure, peste țara balcanică plutea amenințarea unui război cu Serbia, pe care capetele încoronate încercau să-l evite. Acesta era scopul întâlnirii, să-l sfătuiască pe principele Alexander care, cu toate abilităților sale diplomatice, nu avea experiență politică, iar Balcanii sunt greu de înțeles când vii din afara lor. La hotel urmau să mai sosească regele Carol al României, Oscar al II-lea al Suediei și Milan al Serbiei.

Recunosc că aș vrea să rețin mai multe date și fapte istorice, dar ori am fost chinuită prea tare în școală, ori structura mea preferă umanizarea personajelor istorice, căci memorie bună am când vine vorba despre cine cu cine se înrudea, cine cu cine se culca sau ce prăjituri se puneau pe masă. Pot condimenta totul cu mici povestioare mai mult sau mai puțin picante, de exemplu Milan al Serbiei s-a născut în România, din mamă româncă. Mai exact moldoveancă dintr-o familie boierească anti-unionistă, ceea ce n-a împiedicat-o să devină amanta lui Cuza și să-i facă domnitorului doi băieți. Dar asta a fost după ce-l născuse pe Milan într-o căsătorie legală, de altfel în epocă a tot umblat zvonul că Milan ar fi fost al lui Cuza, desigur, doar bârfe ale celor care nu l-au dorit pe tronul Serbiei. Sau că fratele lui Alexander von Battenberg a fost bunicul lui Phillip, principele consort al reginei Elisabeta, iar mătușa lui Drino a fost țarina Rusiei.

Revenind la istoria serioasă - apar imediat și prăjiturile - avem un hotel din Ruse unde doi regi mai înțelepți și mai experimentați - Carol I al României și Oscar al II-lea al Suediei - urmau să medieze o întâlnire între doi principi mai tineri și mai năvalnici - Alexander al Bulgariei și Milan al Serbiei. Mult trebuie să se fi frământat tânărul Costas Garash, încercând să conceapă un dulce special pentru masa regilor. Eu îl văd plimbându-se agitat prin grădina care cobora până pe malul Dunării și întorcându-se în bucătărie să încerce iar și iar alte rețete, până ce tortul i-a ieșit perfect. Straturi din blat de nucă umplute cu cremă de ciocolată neagră, o prăjitură sofisticată, densă și laborioasă, pentru o masă unde se vor fi dus dificile discuții politice. Știm ce a urmat. A izbucnit un conflict între Serbia și Bulgaria, principele Alexander a fost victima unei lovituri militare orchestrate de ruși și a abdicat, dar mica voce interioară a bârfei istorice este mai degrabă interesată de limba în care s-au purtat discuțiile - probabil germană - dacă tânărul Costas era deja căsătorit cu sârboaica lui, oare ce muzică s-a cântat, cât succes a avut prăjitura Garash și ce vin s-a pus alături.

Muzica n-a lipsit nici la festivalul prăjiturilor. Ni s-a servit după o rețetă ludică, straturi succesive de amuzament, educație și efuziune. De câteva ori pe an, dirijorul orchestrei Operei din Ruse își cedează pupitrul oricui dorește să îi ia locul pentru câteva minute. Nu există limită de vârstă, oricine poate experimenta cum este să stai în fața unei orchestre. Cei mai dezinvolți au fost copiii, ei au un simț înnăscut al ritmului și nu se sfiesc să se distreze de minune, spre deliciul muzicienilor și al publicului. A fost prima dată când am reușit să ajung, mi s-a părut un eveniment cald și inteligent, dacă te uiți la filozofia de la bază, prin care publicul foarte tânăr se apropie de muzica clasică.

Poate istoria se repetă în conflicte și jocuri ale sferelor de influență, dar uneori putem și noi alege prăjiturile și muzica de la mesele de altădată ale regilor. Iar anul viitor mă înscriu să dirijez orchestra, un coșmar pentru orice introvertit, dacă mă întrebați pe mine, dar când și unde aș mai putea avea această ocazie?!